În noaptea de 26/27 Noiembrie, ma aflam acasă şi ma pregăteam de culcare. Sufleteşte eram mulţumit de colaborarea de până acum cu Conducătorul Statului şi de rezultatele obţinute în comun. Vizita Generalului în Germania părea a fi fost rodnica. După spusele lui la întoarcere, ar fi obţinut promisiunea revizuirii arbitrajului de la Viena. Manifestaţia ce i-am făcut-o la înapoiere a fost impunătoare. Nici prin gând nu mi-a trecut ca Antonescu s-a folosit de călătoria lui la Berlin, ca sa ne sape la Hitler şi ca pe plan national nu obţinuse aproape nimic. Tot aşa de mulţumit eram ca Generalul aprobase masurile luate de mine, în absenta lui, referitor la lucrările de deshumare de la Jilava, şi la ceremoniile ce vor urma, cu asistenta reprezentanţilor străini, ale aşezării Căpitanului în cripta de la „Casa Verde”.
După miezul nopţii, suna telefonul. Era Colonelul Zavoianu. Ce-o fi vrând să-mi comunice la aceasta ora înaintata? Cu o voce alterata îmi spune ca deţinuţii de la Jilava au fost împuşcaţi.
— Ştii, s-a întâmplat ceva.
— Ce s-a întâmplat?
— Cei de la Jilava…
— Ce-i cu ei?
— Au fost împuşcaţi.
— Cum, de cine?
— De legionarii care lucrau la deshumare.
— Cum s-au petrecut lucrurile?
— Nu stiu nimic mai mult. Tocmai acum am primit şi eu ştirea.
— Pe Antonescu l-ai informat?
— Nu l-am informat încă.
Am lăsat receptorul şi ma uitam în gol. Situaţia era grava. Grava atât prin actul săvârşit, deoarece se rupea legalitatea unui proces aflat în faza preliminara a anchetei, cât şi prin necunoscutul reacţiei lui Antonescu. Eram depăşiţi de evenimente şi descoperiţi pe ambele fronturi. Noi optasem pentru justiţie, pentru aducerea vinovaţilor erei carliste sa răspundă în fata Tribunalului, şi acuma li s-a aplicat metoda execuţiei sumare. În al doilea rând, în eventualitatea unei reacţii brutale a Generalului Antonescu, cunoscându-i caracterul, nu dispuneam în acel moment de nici un mijloc de apărare. Actul de la Jilava nu-mi aparţinea, dar răspunderea politica se răsfrângea asupra mea. Luând ca pretext cele întâmplate la Jilava, Generalul putea ordona arestarea noastră, a mea şi a celorlalţi fruntaşi ai Legiunii, şi apoi darea noastră în judecata. Daca as fi participat măcar cu o simpla sugestie la împuşcarea deţinuţilor de la Jilava, ar fi trebuit sa calculez şi riscurile operaţiei. Era o prevedere elementara. Dar cum n-am ştiut nimic, eram azvârlit hazardului, în care numai voia lui Dumnezeu putea decide.
Primul lucru ce l-am făcut a fost sa trimit pe Victor Biriş, Secretar General la Ministerul de Interne, la Prefectura ca sa vina cu informaţii suplimentare. Paralel, Generalul Antonescu a făcut la fel. L-a trimis la Prefectura pe Ministrul de Justiţie, Mihai Antonescu, pentru o misiune analoga. Pe la trei noaptea Victor Biriş şi Mihai Antonescu se aflau amândoi întruniţi în cabinetul Prefectului de Politie, unde au avut o lunga convorbire cu Colonelul Zavoianu.
La întoarcere, Victor Biriş ma informează ca vestea suprimării deţinuţilor de la Jilava s-a răspândit ca fulgerul în toate organizaţiile din capitala şi ca spiritele sunt foarte agitate. Exista temerea ca actele de violenta contra elementelor carliste sa se repete în capitala şi chiar sa se extindă în provincie. Colonelul Zavoianu pare sa fi pierdut controlul oamenilor. Legionarii care deţineau funcţii la Prefectura de Politie şi care se aflau în noaptea aceea la locul deshumării, s-au amestecat cu ceilalţi trăgând în deţinuţi. Mai mult chiar. Din interiorul Prefecturii au fost ridicaţi câţiva arestaţi şi nu se ştia nimic de soarta lor.
L-am chemat îndată la telefon pe Colonelul Zavoianu, cerându-i în termeni aspri, sa vegheze cu cea mai mare străşnicie asupra personalului ce-l conducea ca sa nu iasă din marginile legalităţii şi sa nu se mai repete actele de violenţi.