„DAR DUMNEZEU VEDE şi VA RĂSPLĂTI”

Cu aceste cuvinte îşi încheie Căpitanul Însemnările de la Jilava, iar într-o notiţă în ziua de 13 Martie 1938, aşadar cu o luna înainte de arestarea lui, împărtăşea unui legionar, ceea ce va veni.

„După fiecare răstignire, urmează o înviere; după fiecare înviere, o cădere a judecătorilor nedrepţi”.

După doi ani de la uciderea Căpitanului în Pădurea Tâncabesti, 30 Noiembrie 1938, profeţia lui s-a adeverit: scoaterea la lumina a osemintelor Căpitanului din groapa de la Jilava, ceea ce echivalează cu o înviere, i-a urmat şi căderea judecătorilor lui nedrepţi. Prin judecătorii nedrepţi nu trebuie sa înţelegem numai pe aceia din Tribunalul Militar, ci toate uneltele de care s-a folosit Regele Carol pentru a nimici Legiunea.

Vasile Posteuca a explicat ca nimeni altul ce s-a petrecut în noaptea aceea la Jilava.

„Da… în noaptea aceea la Jilava s-a împlinit voia lui Dumnezeu. Învierea lui Corneliu Codreanu şi pedepsirea fulgerătoare a călailor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceea sub gloanţe, în cazematele de alături ale Jilavei, nu cădeau din vrerea pământească, ca rezultat al unei uri sau înceţoşări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voii lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea şi respectul în lume”.

Continuând reflexiile lui Posteuca, crima era prea mare ca sa rămână neispăşita. Ordinea întregii lumi a fost zguduita prin asasinarea Căpitanului. Era o răstignire a unui om care n-a vrut decât binele neamului şi apărarea Bisericii Creştine. Se formase o conspiraţie a puterilor raului, ca să-l doboare pe acest „cavaler fara frica şi fara prihana”, care se opunea cu înverşunare ca tara lui sa cada sub domnia Anticristului. Trebuia sa piară Codreanu, pentru ca acest „pericol” sa fie înlăturat. aşa au decretat Caiafele de la Palat, încredinţând aceasta sarcina fioroasa celor mai abjecte fiinţe ce le-au găsit în aparatul de Stat.

Dar iată ca rasare soarele biruinţei legionare într-un chip cum nu şi l-au imaginat niciodată iudele care au trădat neamul. Cuibul conspirativ de la Palat se sparge şi sinistrele figuri care îl populau fug în toate părţile. Lumina Învierii e aşa de puternica încât multi nici nu mai au răgaz, sa se ascundă.

„Dumnezeu vede şi va răsplăti”. Toate umilinţele, toate chinurile morale şi fizice, îndurate de Capitan în decursul procesului şi al detenţiei lui prin diferite închisori, care ating punctul culminant al cruzimii şi barbariei prin strangularea lui în Pădurea Tâncabesti, şi-au găsit cuvenita răsplata. În noaptea de 26/27 Noiembrie 1940, s-a săvârşit mai mult decât un act de răzbunare, un act de Dreptate Divina. Acesta este faptul de creştet din existenta Statului Naţional-Legionar. Nici ce-a fost înainte şi nici ce-a fost după aceea nu se poate compara cu semnificaţia istorica şi spirituala de la Jilava. Căpitanul a înviat din mormânt, iar judecătorii lui nedrepţi s-au rostogolit de pe soclul puterii lor, fulgeraţi de mânia Divina.

Cu pedepsirea asasinilor erei carliste, s-a restaurat ordinea morala şi respectul dreptăţii în lume, cum interpretează Vasile Posteuca. Naţiunea a primit din nou puteri, a respirat liber, dezlegata de povara crimei săvârşite contra lui Codreanu, care apasa greu conştiinţa fiecărui român. Caci toţi se întrebau, cum de n-a putut fi salvat Căpitanul, cum de o naţiune întreaga a tolerat sa fie ucis cel mai mare fiu al istoriei ei? Exista şi păcate colective, caci vinovăţia nu se circumscrie la acei care au îndrăznit să-i ia viaţa.

Acum cel putin, prin răzbunarea Căpitanului de legionarii lui, atâta mângâiere se revărsa asupra sufletelor românilor ca nici omorâtorii lui nu s-au putut bucura de roadele fărădelegilor lui. Iarăşi ni se încrucişează gândul cu Posteuca, acest vizionar al destinului românesc, care a prins ca nimeni altul esenţele metaistorice ale actului de la Jilava.

„Ma gândesc astăzi după 4 ani la toate acestea, şi vad cele întâmplate acolo, total deprins de evenimente şi de oameni. Cei ce loveau în cazematele Jilavei; erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormântul Căpitanului. Nimic mai mult. Era o porunca mare, uriaşă, pe care oamenii n-o puteau înconjura, căreia nu i se puteau refuza. Era glasul Căpitanului: „Doresc sa fiu răzbunat… deoarece sunt convins ca în felul acesta veţi face un mare bine neamului românesc”.

Nici când cerea răzbunare Căpitanul, nu se gândea la el, la o satisfacţie personala postuma, ci la binele neamului. El pentru neam a trăit şi pentru neam a murit. În consecinţă, şi răzbunarea trebuia sa servească tot neamului, sa fie un exemplu, să-l trezească din apatie, convingându-l ca raul, crima, fărădelegea, nu vor dispărea în valul indiferentei cotidiene, ca întâmplări istorice marginale, ca va veni ziua judecăţii, când autorii lor vor trebui şi dea seama de faptele lor nedrepte. Acest deznodământ va fi un îndemn, o încurajare pentru masele populare ca sa nu-şi plece grumajii trufiei atotputernicilor de moment, care şi-au închipuit ca punându-l în mormânt pe Corneliu Codreanu, s-au pus la adăpost de orice primejdie, pentru ca nu va mai exista nimeni care să-i traga la răspundere. L-au uitat pe Dumnezeu, care, într-un mod cu totul neaşteptat, i-a fulgerat din carul puterii, azvârlindu-i în pulberea lutului.

După expulzarea noastră de la putere, atât complicii loviturii de Stat ai Generalului Antonescu, cat şi profitorii de mai târziu ai dezastrului tarii, s-au pus pe treaba, utilizând toate mijloacele pe care le oferea puterea, ca sa transmită posterităţii o alta imagine a întâmplărilor de la Jilava. Cu ajutorul unor false testimonii şi a unor interpretări forţate şi tendenţioase ale faptelor întâmplate, au pretins ca execuţia de la Jilava a fost premeditata şi organizata. Înţelegem zelul lor de a falsifica adevărul, caci toţi s-au făcut vinovaţi de crime uriaşe fata de poporul nostru, si, nimic mai simplu pentru propria lor cauza, pentru propria lor dezvinovăţire, decât sa demonstreze ca alţii au fost mai rai decât ei, acoperindu-i cu cele mai mari insulte şi calomnii. (N-a fost aşa pe timpul Regelui Carol? După ce a dat lovitura de Stat, nu l-a acuzat pe Capitan şi dat în judecata ca pregătea el războiul civil?) Dar faptele sunt prea evidente şi vorbesc prin ele însele ca sa mai poată fi răstălmăcite, indiferent de „istoricii” de circumstanţa, pusi în slujba regimurilor respective.

În ceea ce ma priveşte, n-am avut onoarea sa ma număr printre răzbunătorii Căpitanului, nici material, nici moral şi nici cel putin ca sugestie. Caci este o onoare, sa fi fost răzbunător al celui mai mare român al tuturor timpurilor şi poate unul din cei mai mari oameni ai istoriei universale. Eu am creat cadrul politic, condiţiile statale, care au permis pedepsirea asasinilor, dar nici n-am premeditat, nici n-am ordonat şi nici n-am organizat execuţiile de la Jilava din noaptea de 26/27 Noiembrie 1940. Dimpotrivă, ma pot acuza de neglijenta, de o lipsa de vigilenta în urmărirea vinovaţilor. N-am fost suficient de atent la maşinaţiile Generalului, la nivelul inferior al aparatului de Stat.

Am scris în Cazul Iorga-Madgearu şi în volumul I din Era Libertăţii, cum Generalul Antonescu, la începutul lunii Noiembrie, mi-a făcut senzaţională destăinuire „ca îi va pedepsi pe vinovaţi cu toată străşnicia, dar nu vrea sa verse sânge”. Era o radicala schimbare în atitudinea lui. Voi relua acest episod. Ei bine, din acel moment şi fara sa se mai consulte cu mine, a instigat Comisia de Ancheta sa fie mai binevoitoare cu asasinii aflaţi sub ancheta, culminând intervenţiile lui neloiale cu ordinul dat în noaptea de 26/27 Noiembrie ca sa fie schimbata garda legionara de paza la celulele deţinuţilor cu o garda militara. Nu mi-am dat seama în cursul lunii Noiembrie ce se pregătea în culisele Preşedinţiei, de intrigile ce se ţeseau între lotul vinovaţilor şi Conducerea Statului, prin mijlocirea anturajului lui Antonescu, al Ministrului Justiţiei Mihai Antonescu, şi al Colonelului Rioseanu, Subsecretar de Stat la Interne. Daca n-ar fi fost alti legionari mai vigilenţi decât mine, cine ştie, acuzaţii închişi la Jilava ar fi putut scăpa.

În noaptea de 26/27 Noiembrie, la Jilava s-a produs o descărcare. aşa cum se aduna norii şi apoi cerul este brăzdat de fulgere, tot astfel oamenii adunaţi la Jilava au păşit în noaptea aceea la pedepsire sub imperiul unei cutremurări interioare. Unii camarazi lucrau la mormânt, pentru a da de osemintele Căpitanului, iar dincoace asasinii lui se aflau în viaţă, închişi în celule. Cauza vizibila a actului răzbunării era deschiderea mormântului. Dar exista şi o cauza invizibila. O inspiraţie supraomeneasca, ca venita de la un înger al răzbunării, îi îndemna pe legionari sa îi lovească pe răufăcători. Nu se puteau odihni osemintele Căpitanului în noua lor aşezare din cripta de la „Casa Verde”, fara aceasta reparaţie, fara „căderea judecătorilor lui nedrepţi”.

Nu se poate tăgădui ca au existat îndemnuri, impulsuri, comentarii, îngrijorări, exprimate de unul sau de altul, înainte de împuşcarea deţinuţilor. A fost o transmisiune continua de la mormânt la celula, o convergenta în gând şi acţiune între toţi aceia care se aflau în noaptea aceea la Jilava. Dar nu ca rezultat al unei premeditări, ci ca expresie a unei stări de spirit colective. Au fost întrepătrunderi de gânduri, emanate din aceeaşi pornire interioara ca sa fie răzbunat Căpitanul; a existat un consens al pedepsirii.

Aceasta este explicaţia adevărată, simpla şi clara, a celor întâmplate la Jilava. Tot ce s-a brodit mai târziu de către scribii antonescieni de la Preşedinţie sau de istoricii regimului comunist, e pura fantezie. Sunt supoziţii gratuite, fara nici un fundament real, destinat sa acumuleze hula peste hula asupra Legiunii. Victimele dictaturilor care au urmat şi care am fost tot noi, legionarii, trebuiau nu numai ucişi, ci şi desfiinţaţi moralmente prin faptele lor anterioare, prezentate într-o perspectiva deformata. şi acum sa ne întoarcem la Posteuca din nou, care, cu dragostea lui adânca pentru Capitan, a pătruns până în miezul adevărului; „Au fost şi mai sunt încă oameni (si probabil ca vor mai fi!), care sa ne acuze ca i-am împuscat pe călaii Căpitanului, fara a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribila sentinţa, care va rămâne în toată istoria româneasca? Biruinţa legionara în cadrul naţionalismului european nu era cea mai formidabila sentinţa? Mai era nevoie de formalităţi? şi totuşi noi n-am ocolit aceste formalităţi. Cei ce ne-au acuzat ne mai acuza. Noi am fi vrut ca cei de la Jilava sa fie judecaţi. Dar daca judecata formala a putut fi evitata, cea mai implacabila, cea mai tare decât toate vicleniile oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria şi tot ea i-a pedepsit prin mâna legionarilor, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii”.