6. MIHAI ANTONESCU INTRA ÎN CUIB.

Tot în aceasta scurta perioada de pace şi destindere în sânul guvernării a căzut şi senzaţională cerere a lui Mihai Antonescu de a intra în cuib.

Într-o zi, trebuie sa fi fost prin 4-5 Decembrie, vine Mihai Antonescu în biroul meu şi-mi spune ca el se simte legionar, ca gândeşte ca un legionar şi vrea sa facă parte formal din Mişcare, dar nu ca o simpla declaraţie de adeziune în fata mea, ci vrea sa fie încadrat într-un cuib, ca sa cunoască comunitatea noastră şi sa trăiască în mijlocul ei.

Evident, m-a bucurat convertirea lui Mihai Antonescu la idealurile Mişcării, dar am rămas putin încurcat, neştiind unde să-l trimit ca să-şi facă educaţia de legionar. El era umbra Generalului şi cel mai intim sfătuitor al acestuia. Nu-l puteam repartiza într-o unitate oarecare de „Răzleţi”, ca pe orice începător, pentru a nu suferi în orgoliul sau. Trebuia să-l introduc într-un mediu potrivit personalităţii lui. şi atunci am găsit o alta soluţie.

I-am comunicat ca voi reconstitui cel dintâi cuib legionar din capitala, care a luat fiinţă în toamna anului 1927, si, în cadrul acestui cuib istoric, îl voi invita şi pe el sa intre. A fost foarte măgulit de propunerea mea şi mi-a spus ca aşteaptă cu nerăbdare ziua când va putea lua parte la cea dintâi şedinţa a acestui cuib memorabil.

Din primul cuib întemeiat la Bucureşti în 1927, mai erau câţiva legionari în viaţă. Unii dintre ei, între care Belgea şi Iordache Nicoară, fuseseră ucişi în timpul prigoanei carliste. Trăia seful acestuia şi întemeietorul lui, Andrei C. Ionescu, apoi Victor Chirulescu şi Dr. Iosif Dumitru. Noi patru am format baza istorica a acestui cuib reînviat, la care l-am adăugat pe Horia Cosmovici şi pe Alexandru Vergatti, doua elemente de aleasa formaţie juridica şi culturala, cunoscute de Mihai Antonescu, tocmai pentru a nu se simţi strain în mijlocul nostru.

Şedinţele le ţineam seara în casa lui Horia Cosmovici. Eu deschideam şedinţa cu ritualul obişnuit, iar Mihai Antonescu repeta în cor cu toţi ceilalţi legământul legionar, jurând ca nici el nu va trada niciodată Legiunea şi nici pe Capitan. Apoi ne aşezăm la o masa, unde discutam diferite chestiuni, cele mai multe de politica externa, ferindu-ne sa ne atingem de problemele guvernării. Mihai Antonescu părea ca se simte bine în mijlocul nostru. Vorbea degajat şi afectuos.

La a treia şedinţă, Mihai Antonescu ne comunica ca Generalul aflând de existenta acestui cuib, vrea să-i cunoască pe toţi membrii lui şi în acest scop ne invita, după şedinţă, sa luam masa cu el la Preşedinţie. A fost o masa de bărbaţi, membrii cuibului şi Generalul.

Conversaţia s-a desfăşurat mai mult în domeniul amintirilor. A început Generalul sa povestească din viaţa lui de militar din timpul primului război mondial, când a condus operaţiile armatei care apăra Moldova, sub conducerea lui Prezan. Apoi a trecut la ultimele luni din domnia Regelui Carol II. Ca urmare a asprei scrisori ce i-a trimis-o lui Carol, după evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, a fost ridicat de acasă de la Predeal şi arestat. Nu ştia ce i se putea întâmpla. Avea senzaţia ca ar putea sa fie lichidat. A fost ţinut un timp oarecare la Predeal şi apoi internat la Mănăstirea Bistriţă, de unde a fost eliberat abia la 1 Septembrie, în ajunul catastrofei.

Vorbea cu o mânie abia reţinută de agenţii care l-au ridicat şi de patronii lor de la Siguranţă, Moruzov şi Niki Ştefănescu. Alunecând discuţia la execuţiile de la Jilava, a zis numai atâta: „Acuma…” şi a făcut un semn al crucii pe pământ, ca şi cum ar fi voit sa spună ca şi-au meritat soarta.