SCHIMBARE DE ATITUDINE.

După ceremoniile funebre – deshumarea osemintelor Căpitanului şi aşezarea lor la Casa Verde – s-a produs un dezgheţ în relaţiile noastre cu Antonescu. O atitudine neaşteptată şi binefăcătoare. Nu îl mai recunoşteam pe General. Atât de bun, de amabil, de prietenos, dispus sa dea curs cererilor noastre, în contrast cu „câinele roşu” care reînviase în el, după execuţiile de la Jilava.

Era o pura prefăcătorie, pentru a ne induce în eroare asupra planurilor lui, la care nu renunţase, sau o schimbare sufleteasca de fond, sincera, loiala, dându-şi seama ca a mers prea departe în bruscarea mişcării şi risca sa piardă şi ce are, titlul de Conducător al Statului?

După experienta mea de atunci, înclin sa cred ca convertirea Generalului la sentimente mai bune fata de Mişcare a fost reala, ca s-a datora unei convingeri intime, determinata de complexul politic de atunci, intern şi extern. De asta data nu făcea teatru, ci voia în mod efectiv sa restabilească bunele raporturi cu mişcarea.

Factorii care l-au determinat de Antonescu la prudenta sunt aceia pe care i-am expus în partea anterioara şi pe care îi regrupez acum într-o privire globala:

— lipsa de sprijin în mişcare pentru a-şi atinge şi ultimul tel al vieţii lui în escaladarea puterii: Şefia Legiunii;

— lipsa de sprijin din partea guvernului german, politic şi militar, în acţiunea ce-o pregătea contra Legiunii;

— participarea impunătoare a poporului la doliul pentru Capitan şi pentru camarazii lui asasinaţi odată cu el.

Aceste reacţii neprevăzute l-au determinat pe Antonescu să-şi schimbe atitudinea, căutând sa repare raul ce l-a provocat în relaţiile cu mişcarea.

Fara îndoiala ca orgoliul lui suferise enorm sub presiunea evenimentelor. Fusese silit sa bea o cupa amara, recunoscându-şi înfrângerea şi dându-şi seama ca singur, fara sprijinul german, nu se poate măsura cu noi.