Crearea mişcării (1927 – 1933)

În momentul în care el punea bazele Mişcării, Corneliu Codreanu nu a fost urmat decât de un pumn de oameni: foştii săi camarazi de închisoare, „Văcăreştenii” (de la numele vechii închisori Văcăreşti, transformată în închisoare), câţiva studenţi din Iaşi şi câteva persoane mai vârstnice, vechi combatanţi ai „Ligii Cuziste”…Tot ce rămăsese în picioare după naufragiul Ligii…

Unde se aflau aşadar miile de studenţi ai generaţiei eroice de la 1922?…Unde se aflau zecile de mii de persoane care-l aclamaseră la Iaşi, Turnu-Severin, la Bucureşti?…Unii fuseseră luaţi de valurile vieţii; alţii, decepţionaţi de sfârşitul lamentabil al Ligii, se dispersaseră, lăsând descoperit frontul naţionalist.

Corneliu Codreanu a fost profund îndurerat de atitudinea studenţilor şi a pronunţat cuvinte severe cu privire la ei. Dacă era dificil, de nu şi imposobil, să ceară maselor populare -copleşite de grijile zilnicesă continue lupta, nu era permis tinerilor intelectuali, familiarizaţi cu dialectica naţionalismului, să se piardă sub robia cotidianului. „Cuminţirea” lor reprezenta o adevărată dezertare. Căci ei ştiau pentru ce luptă; ştiau, îndeosebi, ce probleme se puneau poporului nostru, ce pericole îl ameninţau. Cea mai mare parte din aceşti tineri vor reintra în viaţa politică; însă acest lucru nu pentru a veni în ajutorul celor ce rămăseseră în tranşee „cu faţa la duşman”, ci pentru a întări rândurile vechilor partide, deschizând focul asupra foştilor lor camarazi de luptă.

Dar Căpitanul n-avea timp de pierdut în lamentări. Reproşurile nu serveau la nimic. El era un soldat al neamului. Datoria lui era să stabilească o linie nouă de apărare a naţiunii române, cu puţina lume ce răspunsese la apelul său.

1) ÎNCEPUTURILE VIEŢII LEGIONARE.

Căpitanul nu era doar un mare animator şi un vizionar al destinului românesc. El avea în vedere cu aceeaşi dezinvoltură activitatea practică. Poseda arta organizării, acţionând cu precizie în toate împrejurările. În urmărirea obiectivelor Mişcării, nu confunda niciodată lucrurile, nu le vedea niciodată într-o manieră discordantă. Tacticianul nu era inferior strategului. Deşi gândirea lui acoperea un orizont vast, nu se îndepărta de pământ; ceea ce îi îngăduia să folosească cu maxim de eficacitate mijloacele de care dispunea.

Examinându-şi mica lui armată, el ţinu cont că, abia cu câteva zeci de oameni, chiar hotărâţi, chiar eroici, nu putea să pornească la cucerirea maselor populare. Efortul trebuia limitat la posibilităţile existente. Trebuia procedat în etape. Iată de ce, în timpul primilor doi ani de existenţă ai Legiunii, nu-l vedem pe Căpitan deplasându-se prin oraşe şi sate, ca să adune oamenii şi să ţină întruniri publice. Era prematur să creeze un curent de mase, căci lipseau cadrele destinate să le organizeze şi să le conducă. De aceea, el îşi concentră tot efortul asupra grupului restrâns care-l urmase din primele luni, şi caută să-l educe în sensul ideilor sale.

Primul lucru de care se ocupă tânărul conducător al Mişcării, a fost sediul organizaţiei. Această problemă părea acuma mai uşor de rezolvat, fiindcă era aproape gata construcţia Căminului Cultural Creştin din Iaşi. O cameră a fost amenajată acolo pentru a servi drept sediu.

Astfel Căminul din Iaşi devenea unicul punct de sprijin material al Mişcării în formare. Acolo locuiau puţinii studenţi legionari; şi tot la această adresă parvenea şi corespondenţa.

După ce rezolvase problema sediului, Căpitanul se gândi la publicarea unei reviste, destinată să contribuie la lărgirea cercului de influenţă legionară. Ţara trebuia să afle de existenţa noii organizaţii şi să cunoască spiritul în care ea căuta să se afirme. Revista apăru la 1 august 1927, sub titlul de „PĂMÂNTUL STRĂMOŞESC”…În articole scurte semnate de fondatorii Mişcării se punea accentul pe necesitatea reconstituirii frontului naţionalist şi se fixau primele reguli de viaţă legionară.

Odată cu publicarea revistei începură şi dificultăţile materiale. Toţi acei ce se grupaseră de la început în jurul Căpitanului erau atât de săraci, încât nu erau capabili să adune împreună o sumă de bani suficientă pentru asigurarea corespondenţei organizaţiei. Le era ruşine de crunta lor sărăcie!… „Să porneşti la o organizaţie politică fără nici un ban – scrie Corneliu Codreanu – era şi o greutate şi o cutezanţă. În acest secol în care materia este atotstăpânitoare, în care nimeni nu porneşte la ceva cât de mic, fără să întrebe mai întâi, „câţi bani are”, Dumnezeu a vrut să arate că, în lupta şi biruinţa legionară, materia n-a jucat nici un rol.”(26)

Jena pecuniară nu constituie un accident în istoria Legiunii. Niciodată Mişcarea n-a dispus de alte surse de venituri decât acelea pe care ea însăşi şi le crease, făcând apel la spiritul de sacrificiu al legionarilor. Corneliu Codreanu a refuzat categoric să bată la uşile capitaliştilor, aşa cum făceau toate celelalte grupări politice. El ştia că cel mai mic pas în direcţia aceasta, ar fi însemnat aservirea Mişcării. Organizaţia şi-ar fi pierdut astfel libertatea de acţiune, deoarece acei oameni care i-ar fi „avansat” bani, i-ar fi impus şi anumite obligaţii. Pe de altă parte, un partid care ajunge să fie finanţat, nu mai poate să-şi dezvolte propriile idei şi să devină un organism autonom puternic. Mai mult, dacă finanţarea încetează, ce se întâmplă… Ce devine el?… „Este ca şi omul – zice Corneliu Codreanu – care-şi învaţă organismul să trăiască cu medicamente. În măsura în care administrezi unui organism medicamente, în aceeaşi măsură îl condamni să nu mai reacţioneze singur. Şi mai mult, în momentul în care i-ai ridicat medicamentele, moare. E la discreţia farmacistului! Tot astfel o mişcare este la discreţia celor care o finanţează. Aceştia ar putea, la un moment dat, să înceteze finanţarea şi mişcarea, neînvăţată a trăi prin sine, moare”(27). O mişcare nu trebuie să consume mai mult decât produce prin propriul ei spirit de sacrificiu. Altfel, îşi pierde independenţa şi vegetează toată viaţa.

Hotărârea de a proceda la crearea Mişcării fără nici un ban în buzunar avea şi o semnificaţie morală elevată. Corneliu Codreanu voia să creeze o mişcare care să nu fie pătată de stăpânirea materiei şi să nu fie tributară ei. „Prin gestul nostru cutezător, ne desolidarizăm de mentalitatea atotstăpânitoare peste veac şi peste lume. Ucidem în noi o lume, pentru a înălţa o alta, înaltă până la cer. Domnia absolută a materiei este răsturnată, pentru a fi înlocuită cu domnia spiritului, a valorilor morale. Nu negăm şi nu vom nega existenţa, rostul şi necesitatea materiei în lume, dar negăm şi vom nega de-a pururi dreptul stăpânirii ei absolute.” (28)

Pentru susţinerea revistei, Corneliu Codreanu angajează prima bătălie legionară: bătălia ABONAMENTELOR. Legionarii -59 în totalaleargă în toate părţile pentru a face subscrieri de abonamente. La 15 octombrie, rezultatul bătăliei era: 2586 de abonaţi. Publicarea revistei era asigurată pentru un an de zile.

Imediat după succesul acesta, el aruncă legionarii într-o nouă bătălie, în vederea cumpărării unei camionete. Două luni mai târziu, şi acest obiectiv era atins. La 10 februarie 1928, camioneta, supranumită „Căprioara”, face primul vvoiaj de la Bucureşti la Iaşi.

Pentru vara lui 1928, Corneliu Codreanu dă directive pentru ca legionarii să se adune la cărămidăria din Ungheni şi la grădina de zarzavat din Iaşi. Un mic comerţ cu legume era proiectat şi pus în funcţiune. Legionarii trebuie să cumpere marfa de la Iaşi şi să o transporte cu camioneta în localităţile climatice ale Moldovei. Banii câştigaţi erau vărsaţi la casieria Legiunii.

Evident, considerate pe plan naţional, aceste „succese” nu reprezentau mare lucru. În afara unui cerc restrâns de prieteni şi de cunoştinţe, puţini oameni auziseră vorbindu-se despre ele şi puteau să le aprecieze. Însă pentru aceşti iluminaţi, ce se angajaseră să creeze o lume nouă, primele succese luaseră proporţii epice: SE CREASE CEVA DIN NIMIC -un Cămin – o revistă – o camionetă…

O imensă bucurie le inunda sufletele! Au scos apă din piatră seacă. Legionarul, ca un nou principiu de viaţă socială, apărea drept un om minunat. Nu exista problemă pe care legionarul să n-o poată rezolva, obstacole pe care să nu le poată depăşi, situaţie pe care să n-o poată domina, dacă s-aruncă în acţiune cu elan şi cu total dezinteres…O normă de trăire se formase: succesul depindea de energia depusă şi de intensitatea spiritului de sacrificiu.

Paralel cu aceste „bătălii”, Căpitanul se preocupa de organizare. El voia să verifice funcţionarea sistemului „cuibului”…La 3-4 Ianuarie 1929, conoacă în Iaşi pe şefii de „cuiburi” din toată ţara. Erau în jur de 40 sau 50, ceea ce înseamnă că efectivul Legiunii era la acea dată de aproximativ 400 ori 500 deoameni. Din rapoartele acestor şefi, el concluziona că sistemul de organizare prin „cuiburi” putea crea o forţă cu mult superioară efectivului existent. Sistemul acesta era fructuos şi trebuia continuat.

Cu ocazia acestei adunări, Căpitanul a creat şi „Senatul Legionar”, ca organism consultativ al Mişcării, format fiind din legionari mai în vârstă, aparţinând tuturor păturilor sociale. În grupul aceata, Căpitanul avea intenţia să adune pe toţi „înţelepţii” Legiunii, pe care avea posibilitatea să-i consulte în momentele cele mai grele pentru Mişcare. Intrarea în acest grup reprezenta onoarea maximă pe care Şeful Lgiunii o putea acorda unui legionar. Primii senatori ai Legiunii, numiţi chiar în timpul acestei şedinţe au fost: Hristache SOLOMON, general dr. MACRIDESCU, general Ion TARNOSCHI, Spiru PECELI, colonel Paul CAMBUREANU şi Ion BUTNARU; nucleu completat, câteva luni mai târziu, prin intrarea prof. univ. Traian BRĂILEANU, cel mai mare sociolog din România.

Cum de s-a putut crea atât de devreme acest organism, când, sub alte aspecte, organizaţia nu se afirmase decât mult mai târziu? Iată explicaţia: când s-a format Legiunea, câteva personalităţi au aderat la ea din primul moment -generali în rezervă, profesori universitari, mari invalizi de război, medici şi ingineri; era vorba de câţiva reprezentanţi din vechea generaţie, formând un grup suficient pentru ca garanţia lor morală să ateste în faţa opiniei publice seriozitatea întreprinderii de salvare naţională creată de Corneliu Codreanu. Prezenţa lor în sânul Legiunii era şi o încurajare pentru tinerii care constituiau de la început aproape totalitatea membrilor. Aceste personalităţi reprezentau prin ele însele, prin trecutul lor, prin viaţa lor de muncă şi de creaţie, un capital politic şi moral ce depăşea cu mult de tot valoarea celor mai tineri. De aceea Căpitanul, trecând peste normele obişnuite de selecţie, stabilite chiar de el pentru promovarea membrilor Mişcării, i-a constituit într-un „corp” aparte înaintea apariţiei celorlalte corpuri şi i-a organizat în Senat Legionar, încredinţându-le greaua misiune de a fi consilierii lui cei mai apropiaţi.

Dar principala grijă a lui Corneliu Codreanu s-a concentrat în domeniul educaţiei. El voia să transforme pe „soldaţii primei ore” în energii autonome, în elemente de iniţiativă, capabile să înfrunte nu doar adversitatea, ci şi să se descurce singuri, când vor fi trimişi în vederea exersării funcţiilor de comandă în diverse puncte ale ţării.

Prima şcoală de cadre a Legiunii a fost deschisă în vara anului 1929. Legionarii veniţi din toate colţurile ţării, întreprind un marş lung în munţii Moldovei şi ai Bucovinei. Voia, trăind alături de ei, să-i observe şi să le studieze reacţiile în faţa oboselilor şi a dificultăţilor. Prin marşuri anevoioase într-o căldură puternică, prin ploaie, vânt, voia să dezvolte într-înşii puterea de rezistenţă şi voinţa. Nu îngăduia nici un ocol, când întâlneau vreun obstacol pe drum; coloana trebuia atunci să escaladeze stâncile ori să treacă cursuri de apă. Pentru a făuri o altă structură umană, pentru a crea eroul, învingătorul, obstacolele trebuiau forţate şi nu înconjurate. „În locul omului slab şi învins, care se apleacă mereu la toate bătăile de vânt, om care covârşeşte, ca număr, în politică, ca şi în celelalte ocupaţii – trebuie să creăm neamului acesta un învingător. Neaplecat şi neînduplecat” (29).

Momentele de repaus erau utilizate de Căpitan pentru a dezvolta în ei spiritul de corp, prin instrucţia şi explicaţia scopurilor fundamentale ale Mişcării. Odată cu practicarea de exerciţii fizice, tinerii legionari învăţau să-şi cunoască ţara, să-i admire frumuseţile şi asimilau noţiuni elementare în materie de organizare, de educaţie şi politică. Din participanţii acestei şcoli s-au ridicat elemente ce s-au distins ulterior, devenind şefi de organizaţie.

Eforturile depuse de mica armată legionară se succedeau într-un ritm extenuant. Nu exista pauză. Legionarii erau în permanenţă mobilizaţi, căci lipseau echipe de schimb. Aceşti oameni ieşeau dintr-o bătălie pentru a se arunca în alta. Însă pe feţele lor, nu se afla o urmă din această viaţă tensionată şi de continui privaţiuni. Poporul privea cu uimire pe aceşti tineri, totdeauna plini de voiciune, ce-şi aminteau râzând de probele dure prin care trecuseră. Bucuria de a vedea ridicându-se, cărămidă cu cărămidă, edificiul legionar, graţie muncii şi sacrificiului lor, compensa toate suferinţele.

Mai greu de suportat erau atacurile infame al căror obiect erau ei. Duşmanii mişcării naţionaliste, politicieni şi evrei, percepuseră imediat deosebirea dintre caracterul tranşant al Legiunii şi fragila organizaţie cuzistă. Corneliu Codreanu nu era un simplu conducător teoretic ca profesorul Cuza. El dăduse strălucite dovezi de curaj şi voinţă. Nu mai putea fi manevrat prin infiltrările din propria lui organizaţie, cum se întâmplase cu conducătorii Ligii. El acumulase o experienţă politică puternică în timpul luptelor studenţeşti, şi ştia să distingă o acţiune utilă Mişcării de una inspirată de către duşman. Mai mult, legionarii nu se lăsau antrenaţi în dezordini, cum ar fi dorit-o evreii. Aceştia nu puteau să se plângă că sunt maltrataţi, sau că legionarii le-ar fi spart geamurile. Felul de luptă al cadrelor era diferit. Ele dădeau exemple palpabile de ceea ce s-ar putea construi printr-o muncă colectivă, consacrată binelui general. Căpitanul încuraja pe aceşti tineri ca să creeze, să construiască, să demonstreze prin exemplul lor că ţara nu putea fi repusă pe calea cea mai bună decât prin muncă şi sacrificii consimţite.

Vechile arme folosite de partide pentru discreditarea mişcării naţionaliste nu mai produceau efect, în cazul Legiunii; iată de ce ei trebuiau să le schimbe. Acum, minciuna, calomnia şi atacurile ocolite aveau preponderenţă: „Unde au găsit legionarii bani să-şi cumpere camionete?” – exclama presa evreiască.

Atacurile acestea nu surprindeau pe nimenea. Ceea ce se petrecea era în natura lucrurilor. Duşmanii nu dormeau deloc. Dar ce rănea cel mai adânc sufletul Căpitanului şi a tuturor camarazilor lui, au fost loviturile date de foştii camarazi de luptă. Atât partizanii Ligii rămaşi alături de profesorul Cuza, cât şi alţii care trecuseră de partea „Statutarilor”, îl acopereau cu cele mai infame calomnii: „Corneliu Codreanu – afirmau ei – s-a vândut evreilor…, a creat Mişcarea exclusiv în propriul său interes, mânat de-o ambiţie maladivă…” Tot trecutul lui, toate suferinţele, toţi anii de închisoare, aportul său fără egal în vremea mişcării studenţeşti şi pe urmă în timpul Ligii, nu mai reprezentau nimic pentru detractori. Acela care servise cu o credinţă de neclintit credo-ul naţionalist şi suferise mai mult decât oricine pentru a-l impune în viaţa publică era acuma stigmatizat, de către gazetele cuziste, drept un „exploatator al ideii naţionale”…

Corneliu Codreanu era scârbit în adâncul sufletului de aceste atacuri sordide. În timp ce adversarii unei anumite clase pot să se respecte mutual, aceşti pigmei, aceşti laşi, ce se serveau de armele cele mai mârşave pentru a-l doborâ, îl dezgustau profund. Nu putea să-i combată, nici să-i neutralizeze, atât de mult îi dispreţuia. De aceea, în cursul Consiliului ţinut cu legionarii, se ajunse la concluzia că nu trebuie să răspundă acestor atacuri; erau prea josnice. Era moralmente dificil să avansezi prin acest nor greu de provocări fără să reacţionezi împotriva canaliei acesteia. Dar, răspunzându-le, te-ai fi coborât până la nivelul lor abject. Adversarii comuni, pe de altă parte, ar fi fost fericiţi s-asiste la o ceartă între grupuri naţionaliste. Corneliu Codreanu nu le-a dat această satisfacţie. El îşi continuă drumul, lăsând pe seama viitorului grija de a combate cu argumente temeinice calomniile detractorilor săi.

Din analiza manifestărilor legionare din primii ani de existenţă a Mişcării reiese că aceasta a trecut atunci printr-un adevărat proces de cristalizare internă. Înainte de a lua contact cu masele populare, Legiunea trebuia să-şi definească personalitatea. Aceşti ani au fost consacraţi operei de regrupare şi de sudură a câtorva elemente salvate din naufragiul Ligii. Efortul de creare a unui mediu legionar specific a fost predominant. Aceşti primi combatanţi şi-au dedicat viaţa Mişcării. Cu un mic grup de oameni decepţionaţi şi de tineri inexperimentaţi, trebuia creat un nou centru de gravitate al mişcării naşionaliste. Trebuiau, de asemenea, integraţi toţi aceia care nu abandonaseră rândurile naţionalismului într-o formulă de acţiune. Chiar bătăliile ce trebuiau duse întăreau, în ultimă analiză, structura intimă a Mişcării; ele serveau mai curând punerii la încercare a elementelor în joc şi selecţionării, prin efortul constant la care ele erau supuse.

Corneliu Codreanu a imprimat micului grup şi o viaţă şi o voinţă proprii. I-a fixat coordonatele spirituale şi politice şi l-a dotat cu caracteristici ce nu mai puteau fi confundate. VEDEA LUMINA ZILEI O LUME NOUĂ, cu legile şi moravurile ei particulare, total deosebită de ceea ce reprezenta, până atunci, societatea românească.

După aproape trei ani de acţiune intensivă, Mişcarea trăia şi se afirma în societate, după impulsul original şi reacţiona în faţa evenimentelor după legea ei intrinsecă. Devenise un organism. În momentul acesta, Corneliu Codreanu putea să se lanseze în lume şi să înfrunte necunoscuta maselor populare.

29. Corneliu Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, p.338.

2) TEHNICA PROPAGANDEI LEGIONARE.

Cucerirea maselor devenea indispensabilă realizării politice a Legiunii. Corneliu Codreanu se împotrivise absolut oricărei tentative de a ajunge la putere datorită răzmeriţei sau a loviturii de stat.

Încă de la început, el adoptase principiul de a nu acţiona decât în cadrul legalităţii. „Noi vom urma linia trasată de legile ţării, neprovocând niciodată, evitând şi orice provocare, nerăspunzând la nici o provocare.” (30)

Calea legală în vederea afirmării unui partid politic în România era lupta electorală. Conform Constituţiei, România era o democraţie parlamentară. Pentru ca un partid să poată accede la guvernare, trebuia să obţină încrederea maselor populare şi, graţie votului acestora, să câştige majoritatea. Decizia lui Corneliu Codreanu de a se conforma stric condiţiilor luptei parlamentare, l-a obligat să transforme Legiunea într-un partid de masă.

Încă din primele contacte cu aceste mase populare, echipele de propagandă ale Legiunii au obţinut remarcabile succese. Cea mai bună dintre toate mijloacele de propagandă era bineînţeles apariţia Şefului Legiunii în diverse regiuni ale ţării. După fiecare reuniune publică la care participa Corneliu Codreanu mii de oameni se înrolau în Legiune. Totuşi Căpitanul nu-şi putea folosi întregul timp propagandei, oricât de benefice puteau să fie deplasările sale. El doar din vreme în vreme intervenea, pentru a defrişa terenul, pentru a deschide vreo breşă în masa electorală a partidelor. În chip normal, propaganda era făcută de corpul legionar în totalitatea lui.

Cea mai mare parte din legionari erau tineri. Rareori, vreunul dintre ei depăşea 30 de ani. Unii, chiar nu-şi terminaseră studiile universitare. N-aveau nici bani nici situaţie socială. Deci, nu prin prestigiul personal, nici prin alte mijloace de convingere (bani, promisiuni, ameninţări) – familiare vechilor partide – puteau ei câştiga masele populare. EI NU POSEDAU DECÂT CREDINŢA, ELANUL PATRIOTIC ŞI TINEREŢEA.

Pentru a se măsura mai bine cu vechile partide, Căpitanul introduse schimbări revoluţionare în tehnica propagandei. El puse în valoare chiar acele elemente mai puţin apreciate de către conducătorii partidelor: imponderabilele vieţii colective. Proclamă: din adâncul inimii trebuie să se vorbească maselor. Ele tresar la chemările îngrijorate ale patriei, când li se vorbeşte pe lungimea de undă a naţiunii. Ele înţeleg pe acela care le vrea binele, fără să fie necesară etalarea unei retorici savante.

Există un substrat spiritual, specific fiecărui popor, în care se regăsesc toţi fiii lui. Dacă această substanţă începe să vibreze, contactul cu masa se produce instantaneu. În locul discursurilor goale, al programelor mincinoase şi al promisiunilor înşelătoare, de care oamenii se săturaseră, legionarii căutau să determine pătrunderea în mase a spiritului Legiunii. Propaganda legionară încerca să smulgă neamul românesc din starea de disperare şi de resemnare, în care se refugiase, insuflându-i încrederea în propriile lui puteri. Misiunea principală a legionarilor, intrând în contact cu masele, va fi aceea de a răsturna vechea mentalitate şi de a-şi crea un nou destin.

Care erau mijloacele pentru ridicarea maselor, pentru sensibilizarea lor, în vederea imponderabilităţilor naţiunii? Înainte de toate, legionarii plecau în turnee de propagandă totdeauna în echipe, în coloane şi sub ordinele unui şef. Acesta avea responsabilitatea expediţiei. El comanda marşul, opririle, plecarea. Uneori, el vorbea ţăranilor. Un sentiment de forţă se degaja din ţinuta lor, chiar dacă echipa nu era formată decât din câteva persoane. Muncitorii şi ţăranii erau impresionaţi când vedeau pe aceşti tineri mărşăluind cu un pas marţial în noroiuri şi în ierni.

Reprezentanţii partidelor nu se îngrijeau de ţărani şi de lucrătorii din uzine, decât în ajunul alegerilor; şi, atunci, ei veneau în maşini luxoase, pe drumuri desfundate, împroşcând cu noroi tot ce era prin împrejurimi: garduri, case, oameni şi animale… După alegeri, nimeni nu-i mai revedea, până la următoarele alegeri, când reîncepea acelaşi ciclu de vânătoare a voturilor. Ţăranii şi muncitorii vedeau că legionarii erau altă specie de oameni. Ei veneau pe jos, acoperind mari distanţe cântând; şi ceea ce spuneau le încălzea inima. Aveau de-a face cu oameni care înţelegeau necazurile şi decepţiile lor.

Mulţimile erau seduse totodată de frumoasele cântece ale legionarilor. Peste tot unde apărea un grup de legionari, răsunau acordurile unui cântec. Multe erau vechile imnuri ale neamului românesc; dar erau cântece noi, create de legionari, în care se exaltau fapte înalte şi speranţele Legiunii şi ale naţiunii noastre. După fiecare bătălie, după fiecare prigoană, se găsea cineva care să pună în versuri evenimentul şi, pe urmă, aceeaşi persoană ori un camarad găsea melodia corespunzătoare. Cei dintâi poeţi legionari sunt anonimi: un student, o studentă, un preot, un ţăran, un muncitor. Cântecele se propagau apoi de la om la om, după regulule folclorului. Dacă ele plăceau şi Căpitanului, intrau definitiv în patrimoniul spiritual al Mişcării. Multe cântece s-au născut în închisori; ele exaltă caracterul melancolic al suferinţei şi măreţia sacrificiului şi au contribuit enorm la menţinerea moralului legionarului.

Evident, efectul propagandei prin cântec nu era urmărit la origini. Se compuneau cântece nu pentru a servi propaganda. Când cineva compunea un cântec, inspirat de un moment legionar mare, el n-avea altă intenţie decât să-şi exprime propria emoţie. Inspiraţia era spontană; ea ţâşnea din suflet ca apa cristalină dintr-un izvor.

Legionarii cântau în toate ocaziile, căci ei simţeau nevoia interioară de a cânta. În şedinţă, într-o adunare publică, pe calea ferată, la o partidă de petrecere, în tabere, şi chiar când erau conduşi la locul de execuţie…” Pentru a putea să cânţi – observa Corneliu Codreanu – îţi trebuie o anumită stare sufletească. O armonie în sufletul tău. Cel ce merge să fure pe cineva, acela nu poate cânta. Nici cel ce merge să facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e sterp de credinţă” (31).

Lumea Legionară s-a născut sub farmecul melodiei. Ceea ce vorbele curente nu pot exprima, versurile şi muzica dezvăluie. Întreaga stare sufletească intimă se descoperă şi se face înţeleasă mai uşor graţie cântecului. Prin cântec, legionarii vorbeau mulţimilor într-o manieră mult mai elocventă decât ar fi putut-o face prin cel mai frumos discurs, căci se punea mai rapid în acord cu propriile aspiraţii. Şi cum Mişcarea tindea, mai presus de toate, înspre cele maisubtile mistere ale sufletului, era natural ca ea să emane arii legionare. „Întreaga istorie a cristalizării noastre se află în cântec. De la primii paşi timizi ai debutului, până la acumularea marilor accente de revoltă din timpul prigoanelor, totul este cântec. În cântecele vesele şi lipsite de grijă, ca şi cântecele melancolice ale temniţelor” (32).

O altă caracteristică a propagandei legionare era avântul creator. Legionarii nu promiteau doar să pună ţara pe drumul cel drept în momentul în care ar fi luat puterea; dar aduceau mărturie, încă de la începuturi, a întregii lor bunăvoinţe de a acţiona şi a coopera; ajutau la construirea casei vreunui ţăran sărac, luau în îngrijire un cimitir, ridicau o cruce votivă, reparau un pod, săpau o fântână, munceau pe ogoare alături de ţărani… Nu cereau nimic în schimbul muncii depuse, însă lăsau pretutindeni unde treceau dovezi palpabile ale dragostei lor pentru neam.

În felul acesta, ţăranii observau şi mai bine deosebirea dintre vechile partide, indiferente la nevoile şi suferinţele lor, şi aceşti oameni, gata să alerge ca să te ajute, cărora nu le era ruşine să folosească coasa, hârleţul şi lopata. Cu aceşti oameni ei se simţeau în largul lor. În faţa acestora, îşi pierdeau timiditatea cu care primeau în general pe domnii de la oraş.

Marşurile în echipă, cântecul şi munca formau principalele mijloace de propagandă ale Legiunii.

Discursurile nu lipseau; însă când se ridica un legionar să vorbească, într-un limbaj simplu şi convingător, atmosfera era deja pregătită. Discursul traducea şi lumina, în duhul oamenilor, fluidul de simpatie stabilit între ei şi legionari, de-a lungul zilelor de sprijin mutual în muncă şi în comuniune spirituală.

30. Corneliu Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, p. 291.

31. idem, p. 383.

32. Ion Banea: „Căpitanul”, p. 95. Colecţia „Omul nou”.

3) MIŞCAREA SE ÎNDREAPTĂ SPRE MASELE POPULARE.

Înainte ca să descriem cum s-au desfăşurat cele dintâi ieşiri ale Legiunii spre masele populare, e necesar să evocăm, în câteva cuvinte, momentul politic în care ele s-au produs.

Puternicul Partid Liberal suferise două lovituri grave, din care nu putuse să-şi revină.

În cursul verii anului 1927, regele Ferdinand, marele protector al acestui partid, muri, şi în toamna aceluiaşi an dispăru şi prestigiosul lui conducător, Ion Brătianu. Partidul Naţional-Ţărănesc, îndepărtat de la putere de opt ani, a fost cel dintâi beneficiar al acestei situaţii. Calea spre putere îi era deschisă. Liberalii nu se mai bucurau de acelaşi grad de sprijin al factorului constituţional, cu complicitatea căruia guvernaseră până atunci împotriva voinţei poporului.

Coroana trecea şi ea printr-o gravă criză. Fiul cel mare al regelui Ferdinand, Carol, moştenitorul Tronului, fusese exclus de la succesiune în ianuarie 1926, pentru că-şi abandonase soţia, Principesa Elena, şi fugise în străinătate cu metresa lui, evreica Elena Lupescu. Coroana României fusese trecută fiului lui, Mihai, un copil de 5 ani. Până la majoratul său, fusese instituită o Regenţă, compusă din prinţul Nicolae (fratele lui Carol), patriahul Miron şi primul preşedinte al Curţii de Casaţie, Gh. Buzdugan. Aceste trei persoane, formând regenţa, nu se pretau, cu aceeaşi uşurinţă, ca Regele Ferdinand, la alterarea mecanismului constituţional în favoarea Partidului Liberal.

După moartea regelui Ferdinand, liberalii s-au cramponat la putere vreme de un an; însă, în faţa ameninţării unei revoluţii a naţional – ţărăniştilor, ce organizau adunări publice antiguvernamentale la care asistau sute de mii de oameni, Regenţa cedă. Liberalii fură îndepărtaţi de la putere şi guvernul lui Iuliu Maniu depunea jurământul în noiembrie 1928.

Popularitatea Partidului Naţional – Ţărănesc era enormă. La alegerile derulate o lună mai târziu, la 15 decembrie 1928, aproape toată ţara votă cu ei. Aceasta a fost una din rarele alegeri făcute în România, în care guvernul nu solicitase aparatul administrativ ca să falsifice rezultatele scrutinului. Liberalii ieşiră zdrobiţi. La un total de 387 de mandate, ei nu obţinură decât 13. La aceasta se reducea popularitatea reală a partidului, considerat „partid de guvernământ” ce condusese ţara mai mult decât orice grupare politică.

După acest vot de încredere remarcabil, ţara întreagă tresări de bucurie; se aştepta ca Iuliu Maniu, marele conducător naţional – ţărănist, să inaugureze guvernarea, luând măsuri favorabile păturilor numeroase ale populaţiei. Dar, într-un scurt interval de timp, guvernul naţional – ţărănesc se arată tot atât de incapabil ca şi cel precedent. Ţăranii, în numele cărora noii dirigiuitori ajunseră la putere, n-au simţit nici o uşurare a situaţiei lor, nici o ameliorare a soartei lor. Noii guvernanţi au imitat pur şi simplu pe liberali, lansându-se în afaceri scandaloase. În schimb, evreii şi toţi străinii, deveniţi elemente privigileate ale regimului, au dat liber curs rapacităţii. Ca şi în trecut, drepturile fundamentale ale cetăţeanului, garantate de Constituţie, au rămas literă moartă, şi abuzurile puterii executive au continuat.

În momentul în care legionarii au voit să pătrundă în masele populare, ei s-au văzut opriţi de metodele de guvernământ, moştenite de la liberali: jandarmii i-au împiedicat să vorbească poporului, au fost arestaţi şi bătuţi, plimbaţi în lanţuri din jandarmerie în jandarmerie, şi deferiţi justiţiei, ca „tulburători ai ordinei publice”.

Prima adunare publică a Legiunii are loc la 15 decembrie 1929, în comuna Bereşti, judeţul Corvului, în Moldova. Aceasta fu şi cea dintâi la care a participat Căpitanul, după întemeierea organizaţiei legionare. Imediat după sosirea lui Corneliu Codreanu în această localitate, comandantul de jandarmi şi procurorul judeţului se prezentară la casa unde se afla, pentru a-l anunţa că adunarea prevăzută a fost interzisă de guvern.

„Le-am spus:

— Ceea ce pretindeţi dv. nu e nici drept şi nici legal. În ţara aceasta toată lumea are dreptul să ţină întruniri: nemţi, unguri, turci, tătari, bulgari, jidani. Numai eu să nu am acest drept? Măsura dv. este samavolnică. Este în afara legii şi nu mă voi supune. Voi ţine întrunirea cu orice preţ” (33).

După discuţii foarte animate, adunarea a fost autorizată; dar, intimidaţi de către jandarmi, oamenii nu au venit decât în număr foarte mic.

Revoltat de procedeul autorităţilor, care, după ce-şi dăduseră aprobarea, alungaseră publicul cu ajutorul jandarmilor. Corneliu Codreanu hotărî să pună mâna pe toată regiunea. O parcurse călare, sat cu sat, mai întâi cu câţiva camarazi numai; dar, în timpul turneului lor, alţi călăreţi li s-au alipit, astfel încât la întoarcerea în Bereşti, erau deja vreo cincizeci.

La a doua întrunire, prevăzută în acelaşi loc, 3.000 de persoane fură de faţă. Le-a vorbit despre noua lume care se năştea odată cu Legiunea, încurajându-i să meargă pe calea învierii neamului.

Acest eveniment avu loc un an după venirea la putere a naţional-ţărăniştilor. În timpul celor şapte ani de opoziţie, acest partid denunţase ilegalităţile comise de către Partidul Liberal de la putere, cu o vehemenţă fără precedent în analele politice ale României; liberalii guvernau împotriva voinţei ţării, prin teroare, prin furtul urnelor şi prin asasinat… Or, „noul” guvern nu dovedea de fel mai mult respect pentru lege. Nici cenzura, nici starea de asediu nu existau în ţară. Conform legii fundamentale, orice partid putea să-şi ţină întrunirile, fără să aibă nevoie de o prealabilă aprobare; totuşi autorităţile locale, executând dispoziţiile guvernului de la Bucureşti, interziceau adunările Legiunii. În virtutea Constituţiei? Nu! În virtutea unui ordin, a unei măsuri arbitrare, a unui act de forţă. Autorităţile care interziseseră adunarea părăsiseră terenul dreptului, pentru a se stabili pe poziţii de forţă. Guvernul nu se sinchisea de noua formaţiune politică:

— Cine este mai tare, dv., d-le Codreanu, cu câţiva oameni, sau noi care avem la dispoziţie întregul aparat de stat?…

Mişcarea Legionară precizase de la început, prin glasul fondatorului ei, că îşi desfăşoară activitatea politică în cadrul legilor ţării. Însă, acei ce deţineau puterea descoperiseră o metodă simplă şi ingenioasă ca să împiedice propaganda Legiunii: aceea de a ieşi ei înşişi din legalitate. Cu toate acestea, Corneliu Codreanu invoca ordinea legală a statului şi urma prescripţiile acestei ordini. De aceea, autorităţile, atunci când întâmpină rezistenţă, băteau în retragere, căutând formule de compromis. Ele erau conştiente de lipsa unei acoperiri legale şi de comiterea de acte arbitrare.

Scena de la Bereşti se repetă în oraşul Cahul, din sudul Basarabiei, la 27 ianuarie 1930. Corneliu Codreanu, urmat de 30 de legionari, se duseră în acest oraş, în care fusese anunţată o întrunire în piaţa centrală; 7.000 de persoane se adunaseră. La intrarea în oraş, un detaşament de soldaţi, cu baioneta la armă, apăru în faţa lui. Colonelul, care comanda detaţamentul, îi puse revolverul în piept:

— Stai, că te-mpuşc!”

Mă opresc.

— Domnule colonel, de ce să mă împuşti, căci nu am făcut nici un rău. Am şi eu revolver, dar n-am venit să mă bat cu nimeni şi mai cu seamă cu armata română”…Toate argumentele mele au fost zadarnice. Am stat acolo timp de aproape o oră, suportând toate insultele şi batjocurile posibile. Aş fi putut să răspund la fel şi să mă lupt. Mi-a trebuit însă o răbdare de fier, ca să nu cad într-o situaţie şi mai tristă, aceea de a mă lupta eu, naţionalist român, cu armata ţării mele, în faţa jidanilor comunişti” (34).

Corneliu Codreanu renunţă la reuniune. El se duse la Bucureşti unde se prezentă subsecretarului de stat de la Interne, pentru a-i relata conflictul pe care l-a avut cu autorităţile locale din Basarabia. În urma explicaţiilor sale, obţine autorizaţia de a se ţine adunarea proiectată în oraş, câteva zile mai târziu. El îşi ia această precauţie, în ciuda faptului că legile ţării nu cereau necesitatea unei aprobări prealabile în caz similar. La reuniunea, care avu loc o săpămână mai târziu, la 2 februarie 1930, asistaseră peste 20.000 de ţărani şi 300 de legionari, veniţi din toate colţurile ţării. Totul se petrecu în perfectă ordine.

Tentativa împiedicării propagandei legionare cu mijlocul forţei publice nu favorizează nici guvernul, nici partidele. Popularitatea Mişcării n-ar fi atins niciodată proporţiile cunoscute, fără aureola suferinţelor pe care i le-a conferit persecuţia continuă la care a fost supusă. Ţăranii se întrebau de ce toate partidele erau libere să se plimbe de-a lungul satelor, să le ceară voturile, în timp ce jandarmii se precipitau împotriva legionarilor spre a-i împiedica să vorbească.

Masele populare n-au trăit niciodată în raporturi bune cu administraţia. Cunoscând prin propria experienţă abuzurile autorităţilor, era natural ca ele să vadă în legionarii, loviţi şi alungaţi de către jandarmi, partidul persecutat din cauza justeţei sale. Pentru ele, acei ce comentau nedreptăţile şi ţineau poporul înlănţuit, trebuia să-i urască de moarte pe cei ce luptau pentru emanciparea lor. În ale lor spirite, legionarii căpătau deja nimb de salvatori.

În timpul iernii 1929 – 1930, Corneliu Codreanu făcuse trei sondaje în masele populare, în trei regiuni diferite ale ţării: Bereşti – Moldova; Ludoşul de Mureş – Transilvania; Cahul – în Basarabia. Vorbise poporului într-un limbaj simplu şi evocator. El constată, cu maximă satisfacţie, că reacţia mulţimilor era peste tot aceeaşi: toţi îl înţelegeau. Toţi fremătau atunci când vorbea despre suferinţele ţării şi despre primejdiile care ameninţau viitorul patriei.

Ţăranii din Transilvania trăiseră o mie de ani sub dominaţie maghiară; ţăranii din Basarabia fuseseră reuniţi la Patria Mamă după un secol de separaţie; şi totuşi, felul lor de a gândi şi de a simţi nu se deosebea în nimic cu acela al ţăranilor din Vechiul Regat. Acesta era sufletul neamului ce vibra pretutindeni la fel, erau aceleaţi reacţii la apelurile lui pentru o viaţă nouă. Frontierele trasate de către dominaţiile străine nu putură altera caracterele specifice ale naţiunii. Singură, clasa conducătoare reprezenta un corp străin în mijlocul ţării, şi toate suferinţele proveneau din această ruptură dintre Stat şi Naţiune. Tocmai pe această unică temelie a întregului popor român, Căpitanul va edifica Legiunea.

33. Corneliu Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, p. 343.

34. idem, p. 346.

4) „GARDA DE FIER”

În primăvara anului 1930, agitaţiile comuniste luaseră proporţii alarmante în Basarabia. Autorităţile, fie din laşitate sau prin corupţie, erau incapabile să opună o rezistenţă eficace acţiunii de disoluţie şi politică întreprinsă de agenţii comunişti. Această provincie era pe punctul de a se transforma într-un centru al revoltei, la frontiera orientală a României, direct minată de către elementele subversive trimise din URSS.

Căpitanul nu putea rămâne indiferent în faţa acestei infiltrări ce mina statul român. Plin de nelinişte, Corneliu Codreanu lansă un apel către întreaga tinerime a ţării, implorând-o să uite toate diversiunile politice şi să se unească cu legionarii într-un front comun, în vederea combaterii agitaţiilor comuniste. În această intenţie, el creă o nouă organizaţie „GARDA DE FIER”, în care, în afară de legionari, puteau să intre toţi tinerii care-şi dăduseră adeziunea la acest program minimal, indiferent de apartenenţa lor politică.

Garda de Fier şi-a făcut apariţia într-un complex special de circumstanţe. Ea a fost concepută srea a-i servi drept bază de regrupare a întregului tineret românesc, dincolo de deosebiri de credo politic, în scopul de a întări capacitatea defensivă a Naţiunii contra pericolului comunist.

Din nefericire, apelul lui Corneliu Codreanu nu avu rezonanţa dorită. Fie din pricena neînţelegerii gravului moment politic, fie din gelozie, tinerii ce făcerau parte din alte grupări politice preferau să se ţină deoparte, lăsând ca legionarii să se zbată singuri în faţa provocărilor comuniste. Redusă la legionari, Garda de Fier nu se distingea de Legiunea Arharghelul Mihail. Cele două organizaţii sfârşiseră prin a se suprapune, Garda de Fier nefiind decât o altă denumire a Mişcării.

Poporul preferă această denumire nouă. Era mai virilă, mai încărcată de conţinut războinic. Numele de „GARDA DE FIER” devine popular, în detrimentul celui vechi, „LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL”…Adversarii, ei înşişi, preferau noua denominaţiune. Ei considerau că pot să-şi dirijeze mai bine atacurile, vorbind de „Garda de Fier” decât de „Legiune”, voind a sublinia în aceasta caracterul dur, ofensiv, de neîmblânzit, al organizaţiei legionare. Acelaşi fenomen se produsese în străinătate: Garda de Fier înlocui Legiunea.

În pofida acestei defecţiuni a majorităţii tineretului român, Corneliu Codreanu nu ezită un moment să pună în aplicare programul prevăzut al Gărzii de Fier. Pentru a împrăştia atmosfera grea creată de bolşevici în Basarabia, el proiectă un marş în echipă în această provincie, cu toate forţele legionare disponibile, şi cu ajutorul tuturor tinerilor doritori să se unească cu ei. Ca să evite orice problemă cu autorităţile, cum a fost cea de la Cahul, el se duse mai întâi ca să-l găsească pe Ministrul Internelor, Vaida-Voevod, pentru a-i expune planul său şi a-l asigura că nici o dezordine nu se va produce. Vaida-Voevod înţelese efectul binefăcător ce-ar putea să-l aibă, pentru populaţia românească de dincolo de Prut, apariţia, acasă la ea, a tinerimii naţionaliste, şi-şi dădu acordul.

Îndată ce ştirea marşului Gărzii de Fier în Basarabia fu cunoscută, presa evreiască începu o campanie furioasă împotriva lui Vaida-Voevod, acuzându-l de antisemitism, şi cerând chiar destituirea lui. Sub presiunea atacurilor evreieşti, Vaida-Voevod fu constrâns să revină asupra autorizaţiei acordate şi interzise marşul echipei legionare în Basarabia.

Într-un manifest, protestând contra acestei măsuri abuzive, Căpitanul condamnă, în termenii cei mai energetici, atitudinea guvernului care prefera să lase Basarabia să devină comunistă, decât să îngăduie tineretului naţionalist român să propovăduiască dragostea de patrie în această provincie: „La Turda, spune el, ei (duşmanii Legiunii) au cerut guvernului să se oprească demonstraţia, sub motiv că se aprinde Ardealul; la Cahul, că se începe revoluţia în Basarabia; la Galaţi, că se vor naşte măceluri şi pogromuri.

Pretutindeni au rămas nişte provocatori ordinari, Legiunea păstrând o ordine şi o disciplină desăvârşită.

Astăzi ne îndreptăm spre Nistru, pentru ca să întoarcem Basarabia cu faţa la Bucureşti.

Dar acestor mercenari ai comunismului nu le convine aceasta.

Basarabia trebuie să rămână pradă bolşevismului şi să privească spre Moscova, pentru ca ei să continue a teroriza cu provincia dintre Prut şi Nistru întreaga politică a României” (35).

Interzicerea marşului în Basarabia nu era doar un act ilegal; era şi un act extrem de dăunător intereselor statului român. Mai întâi, conform legilor ţării, propaganda Gărzii de Fier nu putea fi împiedicată. Pe urmă, din punct de vedere naţional, aşa cum recunoscuse la un moment dat însuşi Vaida-Voevod, intervenţia Gărzii de Fier în această provincie fusese salutară pentru redresarea conştiinţei naţionale, în acest moment de criză, când comuniştii căutau să se ridice împotriva statului român. Împotriva propriilor sale convingeri, Vaida-Voevod, ministru de Interne, fu constrâns să capituleze în faţa exigenţelor evreeşti şi a presiunilor exercitate de către propriul său partid.

35. Corneliu Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, p. 382.

5) PRIMELE MĂSURI ARBITRARE: DIZOLVAREA GĂRZII DE FIER.

Văzându-i pe legionari că obţin cu rapiditate simpatiile maselor populare, în ciuda zelului jandarmilor, guvernul schimbă metoda, pentru a contraataca propaganda şi progresele lor. În loc de a-i ataca pe la periferie cum făcuse până atunci, el hotărî de a-i lovi la cap. Era inutil să se dorească semănarea terorii printre echipele legionare în activitate prin ţară, dacă organizaţia centrală rămâne intactă. Alte echipe, tot la fel de viteze şi intrepide, le luau imediat locul, pentru continuarea operei Legiunii.

În primul rând, strategii guvernului se gândiră la persoana lui Codreanu. Cum l-ar putea imobiliza, ridicându-i posibilitatea de „a tulbura” liniştea publică? Guvernul caută un pretext pentru a-l aresta şi a-i intenta un proces ce i-ar fi permis să i se aplice câţiva ani de închisoare. Cum era dificil să obţină o condamnare din ordin, la Curtea cu Juraţi aşa cum dovediseră procesele anterioare în care fusese implicat Corneliu Codreanu – guvernul evită, de-acum înainte, această instanţă şi preferă se sesizeze instanţele ordinare, unde Codreanu putea fi dat în judecată conform legii represiunii infracţiunilor contra ordinei publice. La acest eşalon, el nu se temea de juraţii susceptibili să se lase influenţaţi de starea de spirit a populaţiei. Era suficient guvernului să asigure anumite complicităţi printre membrii Tribunalului şi Curţii de Apel, spre a închide definitiv dosarul politic al Legiunii. Condamnarea cea mai uşoară a lui Corneliu Codreanu pentru atentat contra siguranţei statului, trebuia inevitabil, să provoace dezmembrarea Legiunii.

Ocazia acestui plan se ivi mai devreme decât spera guvernul. În Iulie 1930, un student român, originar din Macedonia comite un atentat împotriva ministrului Angelescu, rănindu-l uşor. Angelescu era considerat răspunzător de o lege care leza interesele românilor macedoneni stabiliţi în sudul Dobrogei.

Corneliu Codreanu nu avea nici o legătură, nici un raport cu acest atentat. Judecătorul de instrucţie, neputând stabili nimic compromiţător împotriva lui Căpitanului, îl repuse în libertate. Totuşi, ulterior, sub presiunea guvernului, Codreanu fu din nou arestat şi trimis în judecată. Pretextul era prea bun pentru guvern. Dar, atât Tribunalul, cât şi Curtea de Apel, îl achitară; şi, după o lună şi jumătate de închisoare, a fost eliberat iarăşi. Magistratura română se arătase demnă şi inflexibilă, respingând toate maşinaţiunile guvernamentale.

Guvernul nu se dădu bătut. El voia să îndepărteze, cu orice preţ, acest „pericol” naţionalist ce creştea văzând cu ochii. Hotărî repetarea la infinit a operaţiei, sperând să afle într-o zi judecători mai puţin dornici de independenţă şi mai puţin conştienţi de responsabilitatea lor. După eşecul suferit în faţa Justiţiei, ministrul de Interne, Vaida-Voevod, acuzat de slăbiciune şi de toleranţă privind agitaţiile extremei drepte, fu constrâns să plece. În locul lui a fost numit Ion Mihalache, vice-preşedinte al Partidului Naţional – Ţărănesc, care-şi luă angajamentul să distrugă „cuiburile de anarhie legionară” din ţară.

O nesperată ocazie se iveşte permiţându-i iarăşi noului ministru al Internelor să-şi manifeste energia: Dumitrescu – Zăpadă, tânăr recent intrat în Mişcare, exasperat de întreaga campanie de minciuni şi calomnii întreprinsă de ziarul evreiesc „Dimineaţa” împotriva Gărzii de Fier, fără să ceară sfatul nimănui şi fără să se gândească mai ales la consecinţe, pătrunse în cabinetul directorului ziarului, Socor, şi trase asupra lui un glonte de revolver, rănindu-l uşor. Corneliu Codreanu se afla în acel moment acasă la părinţii lui la Huşi, în vederea petrecerii vacanţei de Crăciun. Fu chemat la Bucureşti de către judecătorul de instrucţie. În cursul anchetei, făcu dovada că nu luase deloc parte la atentat şi fu eliberat.

Decizia aceasta a judecătorului de instrucţie n-a fost pe gustul guvernului. Ion Mihalache nu voia să-i scape această ocazie excepţională de a da lovitura de graţie Legiunii. Ambiţiile lui erau încă şi mai mari decât acelea ale precedesorului său. El căuta să implice întreaga Mişcare în proces, cu intenţia de a o lichida ca partid politic. Afacerea atentatului lui Dumitrescu – Zăpadă trecu pe planul doi. Prin voinţa Ministerului de Interne, Mişcarea Legionară, în totalitatea ei, a fost trimisă în judecată, acuzată fiind că este „o organizaţie subversivă”…Corneliu Codreanu nu mai era acuzat individual pentru atentat contra lui Socor, ci în calitate de Şef al Gărzii de Fier teroriste.

La 11 ianuarie 1931, Legiunea Arhanghelul Mihail şi Garda de Fier erau dizolvate de guvern; şi Corneliu Codreanu împreună cu alţi şase conducători fură arestaţi şi trimişi în judecată pentru „complot contra siguranţei statului”…Sediile Mişcării au fost sigilate, arhivele sechestrate şi întraga activitate legionară interzisă. Căpitanul era învinuit, prin mandatul de arestare, de următoarele capete de acuzare: „…el a încercat să întreprindă o acţiune împotriva reformei de guvernământ stabilite prin Constituţie şi a încercat să provoace agitaţii, din care putea să rezulte un pericol pentru siguranţa publică, prin organizarea unei asociaţii „Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier”, având drept scop instituirea unui regim dictatorial, ce trebuia să fie impus, în momentul dorit de ei, prin mijloace violente…”

(Mandatul de arestare nr. 1924)

Paralel cu acţiunea întreprinsă de către Parchet, la instigarea guvernului, a presei controlate de evrei, ca şi aceea a partidelor, se dezlănţui un nou val de minciuni şi de calomnii la adresa Legiunii. Între alte lucruri, aceste ziare publicară un „document”, INVENTAT ÎN TOTALITATE, prin care Corneliu Codreanu dăduse legionarilor ordinul de a se pregăti şi a se mobiliza în vederea unei acţiuni de forţă. Acest fals era nu doar odios în sine, dar în acelaşi timp ridicol. Dacă ar fi adunat toate forţele legionare, Căpitanul n-ar fi dispus decât de câteva sute de combatanţi! Cu această mână de oameni se putea, cum pretindea guvernul şi presa vândută, să înceapă un război civil?!…

Procesul se desfăşură la 27 februarie 1931, la Tribunalul de Ilfov – Bucureşti. Inculpaţii considerară atât de absurde acuzaţiile aduse contra lor şi se simţeau aşa de nevinovaţi, încât renunţară chiar şi la martori. Trebuia totuşi ca Procurorul să-şi probeze acuzaţiile sale.

În ciuda minuţioaselor percheziţii efectuate acasă la legionarii din toată ţara, autorităţile nu putuseră descoperi nimic compromiţător în sarcina acuzaţilor; nici un gând de instigare la revoltă, nici o armă, nici un depozit de dinamită, nimic ce-ar putea părea drept pregătire a unei acţiuni în vederea răsturnării ordinei în stat, cum pretindea Procurorul. Corneliu Codreanu şi ceilalţi acuzaţi fură achitaţi în unanimitate de către tribunal. Iată replica Justiţiei la concluziile Ministerului Public: „N-a putut fi dovedit că acei care recrutau ori care erau recrutaţi ar fi întreprins vreo acţiune contra actualei forme de guvernământ, aşa cum ea e stabilită în Constituţie, iar ei n-au întreprins nici o acţiune din care să rezulte un pericol pentru siguranţa statului.

Considerând că nu poate imputa inculpaţilor de a fi vizat, prin acţiunea lor, schimbarea formei de guvernământ; considerând că rezultă din dosar – ceea ce nu e contestat de reprezentantul Ministerului Public – că inculpaţii, Corneliu Z. Codreanu şi ceilalţi, ca şi membrii organizaţiei, care propagau instituirea unui organism de mână forte în locul partidelor parazite, recunosc autoritatea Regelui, despre care vorbesc cu tot respectul dorit şi cu care voiesc să fie colaboratori; ceea ce ei spuneau frecvent în cursul manifestaţiilor lor.

Când e chestiunea unei colaborări cu Şeful Statului, nu poate fi chestiunea unei răsturnări a formei de guvernământ, la care suveranul n-ar fi consimţit…

Considerând că, în condiţiile acestea acţiunea subversivă – care, de altfel, nu-i probată în calitate de acţiune subversivă – de care sunt acuzaţi inculpaţii nu poate fi încadrată în dispoziţiile articolului 11.

„Astfel că inculpaţii nu sunt vinovaţi de faptele pentru care sunt acuzaţi şi trebuie să fie achitaţi.”

(Extras din sentinţa de achitare pronunţată de Tribunal.)

Reîntorşi în închisoare, după această eclatantă victorie obţinută în faţa Justiţiei, Corneliu Codreanu şi camarazii lui se aşteptau să fie repuşi rapid în libertate. Procurorul făcu totuşi apel şi ei au trebuit să rămână în închisoare până la o nouă judecată. Altă perioadă de suferinţe şi de aşteptări. În sfârşit, data judecării a fost fixată pentru 27 martie 1931. Curtea de Apel din Bucureşti, în faţa căreia a fost trimis procesul, emite şi ea o sentinţă de achitare în unanimitate. În urma acestei sentinţe, ordinul de eliberare din închisoare a fost dat. Procurorul a făcut totuşi recurs. Curtea de Casaţie respinge recursul tot în unanimitate.

„Iată-ne cu două hotărâri, comentează Corneliu Codreanu: una a d-lui Mihalache, prin care „Legiunea Arhanghelul Mihail” şi „Garda de Fier” sunt dizolvate ca organizaţii subversive şi periculoase pentru existenţa Statului Român, alta a întregii justiţii româneşti: Tribunal, Curte de Apel şi Casaţie, în unanimitate, după care, tinerii aceştia n-au nici o vinî, Legiunea şi Garda nu sunt periculoase întru nimic, nici ordinii publice nici siguranţei statului”(36).

Cu tot răspunsul clar al justiţiei, guvernul nu revine asupra deciziilor luate şi „Arhanghelul Mihail” şi „Garda de Fier” rămân dizolvate. Mişcarea Legionară îşi reia, totuşi, încetul cu încetul, activităţile sale.

Nu trecuse nici un an de când justiţia dăduse certificat de onestitate politică Legiunii că, în luna martie 1932, guvernul Iorga – Argetoianu, care succedase naţional – ţărăniştilor, procedă la o nouă dizolvare a Gărzii de Fier. Această dizolvare coincide cu intrarea Mişcării în lupta electorală din judeţul Tutova. Un loc de deputat era vacant în acest judeţ, şi tatăl Căpitanului, profesorul Ion Zelea Codreanu, îşi depusese candidatura în numele Legiunii.

Guvernul dezlănţuise cea mai feroce teroare pentru împiedicarea victoriei candidatului legionar. Dizolvarea era o măsură în plus pentru a justifica toate ororile comise de autorităţi împotriva legionarilor în cursul acestei campanii electorale. Guvernul Iorga – Argentoianu nu se simţea obligat să acorde cea mai mică atenţie sentinţelor emise de toate instanţele judiciare ale ţării, prin care Legiunea fusese absolvită de toate acuzaţiile aduse contra ei de către guvernul anterior.

A treia dizolvare va avea loc sub guvernul liberal, prezidat de I. G. Duca, în decembrie 1933. Dar, cum această dizolvare nu reprezenta decât un episod din vasta prigoană dezlănţuită contra Legiunii în toată ţara, în timpul iernii 1933 – 1934, noi vom reveni asupra ei, când vom trata subiectul în totalitatea lui.

Anul 1931, în ciuda prelungitei detenţii a Căpitanului şi a teribilelor încercări pe care a trebuit să le suporte, se soldează cu o mare victorie pe frontul intern al Mişcării. La chemarea lui Corneliu Codreanu în câteva luni, s-au adunat fondurile necesare pentru cumpărarea unei tipografii ce va fi instalată în „Căminul Cultural Creştin” de la Iaşi. Până la acea dată, revista „Pământul Strămoşesc” era publicată la Orăştie (Transilvania), în tipografia preotului Ion Moţa, tatăl lui Ionel Moţa, braţul drept al Căpitanului, de la fondarea Legiunii.

Între timp, Mişcarea extinzându-se, nevoile sale de propagandă cresc şi ele. Tot mai multe persoane cereau publicaţii legionare: ziare, broşuri, cărţi. Tânăra Legiune nu ştia cum să vină în ajutorul tuturor prin aceste lucrări costisitoare. În situaţia aceasta dificilă, Căpitanul a tăiat nodul gordian cu obişnuita lui energie, luând hotărârea de a organiza o tipografie proprie.

Apelul Căpitanului pentru cumpărarea acestei tipografii, adresat legionarilor şi prietenilor Mişcării, se sfârşeşte prin aceste fraze vibrante: „Răspundeţi prompt la acest apel. În ciuda sărăciei generale, pe care nimenea nu-i capabil s-o depăşească, noi să arătăm Ţării că suntem capabili de a o învinge”.

Şi într-adevăr, sărăcia a fost învinsă, tipografia a fost instalată şi începu să funcţioneze; căci, cine putea rămâne insensibil la forţa de convingere a acestui suflet mare, ale cărui decizii păreau izvorâte din profunzimile istoriei!…

Primul lucru al tipogrqafiei legionare din Iaşi a fost o rugăciune de mulţumire adusă lui Dumnezeu.

36. Corneliu Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, p. 376.

Ion Banea: „Căpitanzl”, Sibiu, 1936, p.90