6) La alegeri

Participarea Mişcării la alegeri marchează linia de legimitate adoptată de Corneliu Codreanu încă din momentul întemeierii Legiunii. El nu s-a prezentat la alegerile generale din 1927 – 1928, pentru că nu voia să se facă ridicol, riscând obţinerea doar a câtorva mii de voturi în întreaga Ţară. Şi-a pregătit mai întâi cadrele, pe viitorii şefi de organizaţii; pe urmă s-a îndreptat spre masele populare; în fine, numai după ce poporul a făcut cunoştinţă, într-o anumită măsură, cu Legiunea şi cu obiectivele sale, putu risca să înfrunte verdictul electoral al naţiunii.

Ocazia prezentării la alegeri apăru în vara lui 1931. Naţional – ţărăniştii demisionară şi Regele încredinţă guvernul echipei Iorga – Argetoianu, sprijinită de către liberali. Noile alegeri au fost fixate pentru 1 iunie. În vederea depunerii listelor de canditaturi, Corneliu Codreanu se afla în faţa unei dificultăţi. „Legiunea Arhanghelul Mihail” şi „Garda de Fier”, ca organisme politice, erau deja dizolvate. El nu se putea prezenta la alegeri în numele acestor organizaţii, pentru că risca să-şi vadă anulate listele, deşi Justiţia ridicase Mişcării orice acuzaţie.

Pentru evitarea acestei primejdii, el înscrise organizaţia la Comisia Electorală Centrală sub numele de „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” şi reuşi să-şi pună canditaturi în 17 judeţe din 71. În aceste judeţe, Mişcarea îşi putuse forma un embrion de organizaţie.

Alegerile se derulară după sistemul tradiţional: teroare şi furt de urne. Candidată numai în câteva judeţe, Garda de Fier nu putu obţine decât 34.000 de sufragii, ceea ce însemna mai puţin de 2 la sută, cotă prevăzută de legea electorală pentru ca o grupare politică să poată intra în Parlament. Asta nu era, propriu-zis vorbind, o înfrângere. Rezultatul alegerilor (mai puţin pierderile suferite din pricina terorii guvernamentale) reflecta gradul de dezvoltare a Mişcării în vara lui 1931.

Curând survine prilejul pentru ca Legiunea să poată să se revanşeze. Un loc vacant de deputat fu anunţat în judeţul Neamţ şi alegerea parţială fixată pentru 31 august 1931. La alegerile generale din iunie, Mişcarea nu obţinuse în acest judeţ decât 1.200 de voturi. Corneliu Codreanu se hotărî să-şi prezinte propria canditatură, afrondând vechile partide ce dispuneau de organizaţii puternice. Pentru a echilibra, într-o anumită măsură, posibilităţile locale ale celorlalte partide, Căpitanul aplică, în această campanie, tactica de luptă legionară. El concentră, în judeţul Neamţ, toate efectivele disponibile: câteva sute de legionari. Fiecare venea cum putea, pe cont propriu. Pentru a avea un culcuş şi hrană, echipele legionare lucrau la ţărani. Politicienii luau în derâdere eforturile „don quijoteşti” ale legionarilor. Ei erau siguri: Corneliu Codreanu se va clasa după celelalte partide.

Rezultatul depăşi calculele cele mai optimiste: Garda de Fier obţine 11.000 de sufragii, liberalii 7.000, naţional – ţărăniştii, uniţi cu averescanii 6.000, alţii şi mai puţin. Noua victorie legionară de la Neamţ semănă panică printre adversari şi provoacă un indescriptibil entuziasm în toate cercurile româneşti care salutau o soartă mai bună pentru neamul lor.

Drept urmare, partidele politice declarară că victoria de la Neamţ a Gărzii de Fier fusese o aventură locală şi nu avea nici o semnificaţie politică. Câteva luni mai târziu, tot sub guvernul Iorga – Argetoianu, survine o nouă vacantare parlamentară, în judeţul Tutova. Alegerea parţială a fost fixată la 17 aprilie 1932. Corneliu Codreanu studie situaţia; se hotărî să participe şi la această alegere; şi puse canditatura tatălui său, profesorul Ion Zelea Codreanu. Voia să verifice dacă victoria Gărzii de Fier de la Neamţ fusese o aventură, aşa cum afirmau partidele, sau rezultatul unei popularităţi reale.

Partidele aveau certitudinea că „aventura” nu se va mai repeta; dar pentru a fi mai sigure de pronosticul lor, cerură concursul guvernului. Constantin Argetoianu, ministru de Interne, trimite puternice forţe de jandarmerie la Tutova, cu ordinul de a „scoate pe legionarii din judeţ pe tărgi”…Jandarmii executară ordinul întocmai, cu o violenţă fără de exemplu până atunci. Acolo unde ei au întâlnit echipe legionare, le-au bătut până la sânge, părăsindu-le leşinate. Legionarii se apărau, etalându-şi virtuţile vitejiei. Era o iarnă dură şi drumurile acoperite de zăpadă. Legionarii traversau satele, care aproape că dispăruseră sub zăpadă, înfruntând foamea, frigul şi loviturile de croşetă ale jandarmilor. Sângele curgea şiroi; zeci de legionari au fost „scoşi pe targă”, cu capul spart sau membre rupte, aşa cum ordonase Argetoianu. Dar „aventura” se repetă: profesorul Ion Zelea Codreanu obţinuse 5.600 sufragii, contra 5.200 liberalii şi 4000 naţional – ţărăniştii.

În iunie 1932, guvernul Iorga căzu. Naţional – ţărăniştii revin la putere, Vaida – Voevod fiind de data asta preşedintele Consiliului. Parlamentul fu dizolvat, şi noile alegeri se fixează pentru 17 iunie 1932. Abia ieşiseră legionarii din epuizanta bătălie din Tutova, că o nouă încercare îi aştepta. De astă dată, Mişcarea Legionară reuşeşte să-şi depună canditaturi în 36 de judeţe. Campania electorală nu se deosebea de cele precedente. În judeţele în care Mişcarea nu punea în pericol popularitatea vechilor partide, propaganda legionară putu să se desfăşoare liber; dimpotrivă, acolo unde organizaţiile naţionaliste erau deja puternice, jandarmii şi bande de oameni îşi făcuseră apariţia. Unul dintre cele mai penibile incidente s-a derulat la Focşani. Un personaj venerabil din acest judeţ, bătrânul Hristache Solomon, candidat pe listele Gărzii de Fier, a fost atacat de o bandă de oameni înarmaţi aparţinând Partidului Naţional – Ţărănesc şi bătut până la sânge.

În alegerile acestea, Legiunea îşi dublă voturile, în raport cu precedentele, ajungând la cifra de 70.000. obţinând 2 la sută prevăzut de legea electorală, gruparea „Corneliu Zelea Codreanu” avea dreptul la cinci locuri în Parlament. Printre noii deputaţi, se găseau Corneliu Codreanu, profesorul Ion Z. Codreanu, şi un tânăr de 25 de ani Mihai Stelescu, ce se distinsese în timpul tuturor luptelor duse până atunci.

7) ÎN PARLAMENT.

După alegerea parţială din Neamţ, Corneliu Codreanu intră în Parlament. El a păstrat, altminterea, cele mai penibile amintiri asupra acestei instituţii. Acolo se afla într-o lume străină şi ostilă. Pe aceste bănci erau aşezaţi cei care persecutaseră pe legionari, cei ce trimiseseră jandarmii pentru a-i alunga din sate şi a-i ataca, acei care dăduseră ordinele de percheziţie a caselor legionare şi de devastare a sediilor lor, acei ce erau capabili de toate ticăloşiile împotriva Mişcării Legionare.

Ce legături spirituale puteau exista între el şi ei?

Însă aceşti oameni nu erau numai duşmanii săi şi ai organizaţiei pe care o conducea. Erau duşmanii ţării şi ai neamului. Parlamentul era vizibil un Forum politic străin intereselor poporului. Deputaţii partidelor nu cunoşteau alte legi, în afara celora de interes personal. Între ei şi ţară se deschide o prăpastie. Neamul era pradă unei exploatări nemiloase; şi, în Parlament, unde aleşii naţiunii trebuiau să susţină interesele sale legitime, se pierdea timp în palavre inutile. Problemele reale ale neamului nu erau dezbătute, nici apărate de nimeni în această incintă. Marea majoritate a deputaţilor erau străini de naţiune, ca mentalitate, ca manieră de a privi problemele, ca aspiraţii…

Căpitanul nu putea străluci în Parlament ca orator. Nu era modul său de acţiune, nu putea să se adreseze unor oameni cu care n-avea nimic comun din punct de vedere spiritual. Iată de ce el lua rareori cuvântul. Dar, atâta vreme cât a fost parlamentar, a păstrat o atitudine sobră şi demnă: „Nu am depăşit niciodată, tot timpul cât am stat în Parlament, legile bunei cuviinţe şi ale respectului pentru cei mai bătrâni, fie chiar şi adversari ai mei. N-am batjocorit, n-am luat parte la înjurături, n-am râs de nimeni şi n-am ofensat pe cineva. Aşa că nu m-am putut integra vieţii de acolo. Am rămas izolat, nu numai datorită faptului că eram singur faţă de ceilalţi, ci un izolat faţă de viaţa aceea”(37).

În timpul perioadei legislative ce se deschisese în toamna aceluiaşi an, luă parte la discuţia asupra Mesajului, foarte târziu, seara, spune el, când şedinţa era pe sfârşite şi băncile erau aproape goale. Atunci i s-a dat cuvântul. Începu prin a evoca cruda mizerie în care trăieşte ţăranul. Câte exemple emoţionante: în anumite părţi ale ţării se mânca pâine făcută din tărâţe, amestecată cu rumeguş de lemn. Denunţă după aceea legăturile existente între Marea Finanţă, naţională şi internaţională. Citi dintr-o listă, nume de oameni politici din diverse partide care figurau în portofoliul Băncii evreieşti Blank, pentru sume variind între un milion şi 20 milioane lei.

Banca Blank se afla pe pragul falimentului în 1931. Pentru a o salva, Constantin Argetoianu, unul din cei care recurseseră la Bancă, aranjă ca statul să preia o parte din portofoliul bancar putred, pentru o valoare de mai multe milioane. Banii pe care politicienii îi primiseră de la Bancă, sub formă de împrumut, îi forţau să-i vie în ajutor, impunând naţiunii enorme sacrificii.

Corneliu Codreanu condamnă politica guvernului Iorga – Argetoianu, care delapidase astfel miliarde de lei; în vreme ce ţăranii împovăraţi cu datorii prin exorbitante dobânzi cu cămată, aveau urgentă nevoie de ajutorul statului. El cerea pedeapsa cu moartea pentru cei care-şi încălcaseră îndatoririle legale, revizuirea şi confiscarea averilor obţinute din jefuirea caselor de bani şi răspunderea penală a tuturor oamenilor politici care sprijiniseră afaceri particulare frauduloase pe cheltuiala statului.

Discursul acesta nu a fost pe gustul Adunării. Cea mai mare parte din deputaţii prezenţi îşi umpluseră buzunarele, sub o formă sau alta, pe banii statului, ori îşi propuneau să tragă avantaje din mandatul lor de deputat, pentru ca să se angajeze în traficul de influenţă şi să se îmbogăţească.

După alegerile din iulie 1932, care dăduseră o majoritate Partidului Naţional – Ţărănesc, Corneliu Codreanu intră pentru a doua oară în Cameră. De astă dată, nu mai era singur. O dată cu el, fuseseră aleşi patru alţi deputaţi pe listele Mişcării. El interveni mai frecvent în dezbateri, de fiecare dată când i se părea că legile supuse scrutinului, ori măsurile luate de guvern, erau prejudiciabile poporului român.

În februarie 1933, izbucni o grevă la marile ateliere C. F. R.- Griviţa, din Bucureşti. Muncitorii se baricadară în ateliere şi au refuzat să le evacueze, atunci când fură somaţi de autorităţi să o facă. La ordinul guvernului naţional – ţărănesc, armata trase asupra muncitorilor, lăsând pe teren câteva zece de morţi. Revoltat de această hecatombă care, cu oarecare răbdare şi înţelegere, putea fi evitată, Corneliu Codreanu luă cuvântul în Parlament, stigmatizând cruda represiune ordonată de guvern: „E rău că nenorociţii de muncitori au ieşit în stradă, dar e mai rău şi de ei şi de neamul nostru, dacă în faţa nedreptăţilor strigătoare la cer, n-ar ieşi, ci şi-ar pleca capul resemnaţi în jug, lăsând ţara pe mâna unor politicieni exploatatori.

În al doilea rând, ţin să afirm că mie, ca şi tuturor oamenilor de bun simţ din această ţară, nu ne este frică de comunism sau de bolşevism. Nouă ne este frică de altceva, de faptul că oamenii de la aceste ateliere nu au ce mânca; le este foame.

Mie mi-e frică şi de altceva: de setea de dreptate. Atunci d-voastră veţi trebui să satisfaceţi aceste două: foamea şi setea de dreptate şi va fi ordine deplină în această ţară”.

(16 februarie 1933)

Dacă greva de la Atelierele Griviţa degenerase în revoltă, instigarea agenţilor comunişti, identificaţi ulterior şi condamnaţi de tribunalele militare, era la origini. Însă, în timp ce agitatorii comunişti sufereau pedepse uşoare cu închisoarea, zeci de muncitori români îşi pierduseră viaţa, răpuşi de gloanţele soldaţilor. Oamenii manifestaseră, întrucât nu mai puteau trăi cu salariile lor de mizerie. Adevăraţii vinovaţi nu erau ei, ci conducătorii ţării. Ei, care îi aduseseră la disperare, pe punctul de a nu mai ţine seama ce fac, devenind prin forţa împrejurărilor instrumente ale comuniştilor.

Responsabilitatea cădea fără îndoială asupra guvernelor anterioare însă, în primul rând, asupra guvernului naţional-ţărănist, în sânul căruia figurau câteva elemente cunoscute pentru ideile lor marxiste. Cine dăduse ordin de a se trage în muncitori şi-şi asumase răspunderile represiunii? Armand Călinescu, atunci subsecretar de stat la Interne, acelaşi personaj ce ordonase persecutarea legionarilor şi care, mai târziu, sub regimul carlist, va accepta rolul de călău al generaţiei noastre.

8) MIŞCAREA LEGIONARĂ ŞI DEMOCRAŢIA.

De ce toate partidele au atacat Mişcarea Legionară cu atâta înverşunare? Era vorba de o raţine mai elevată, ce scăpa judecăţii tineretului? Era vorba de interesul statului? În acest caz, prigoana ar avea aparenţă de justificare. Ea ar fi putut fi privită ca o reacţie a bătrânilor care, din dragoste de patrie, refuzau să cedeze conducerea tinerilor inexperimentaţi…

Nici una din supoziţiile acestea „onorabile” sau, barem, care ar putea fi apărate, nu corespundeau realităţii. Vechile partide nu se interesau câtuşi de puţin de bunul mers al ţării. Principala lor grijă era de a se îmbogăţi în anii de guvernare, pentru a putea rezista (cum o spuneau ei înşişi) în anii proşti de opoziţie. Partidele deveniseră societăţi de exploatare a bogăţiilor ţării şi muncii neamului. Naţiunea, cu trecutul şi viitorul ei, cu problemele ei prezente şi pericolele care o ameninţau, nu le tulbura de fel gândurile… Totul putea să se prăbuşească în jurul lor, tot ceea ce se clădise prin truda şi sacrificiile generaţiilor precedente, nimic nu putea să le să chimbe atitudinea lor cinică.

„Nu este om, având ochi pentru a vedea, care să nu realizeze că această ţară bogată a devenit o ruină. Economia ţărănească este o ruină, satul de asemenea (un pumn de oameni care gem), comuna o ruină, ogoarele în paragină o ruină, care nu mai produce nimic bietului lucrător, bugetul statului o ruină, şi o ruină toată ţara.

Şi pe deasupra acestei ruini, la fel de întinsă ca ţara românească, o bandă de laşi, o bandă de imbecili, o bandă de hoţi neruşinaţi, şi-au ridicat palate pentru a sfida ţara ce geme de durere şi pentru a insulta suferinţa ta, tărane român!”

(Manifestul „O ruină”, de Corneliu Zelea Codreanu)

Partidele politice atacau Mişcarea pentru a nu pierde prada de despuiat: ţara, cu toate bogăţiile ei. Asta era exclusiv în interesul castei exploatatoare ce dicta prigoana împotiva legionarilor.

Fără îndoială, în dezbaterile publice, liderii partidelor invocau alte elemente spre a-şi justifica atitudinea lor. Principalul argument, acela pe care-l foloseau cel mai adesea, era că Mişcareaa Legionară milita pentru schimbarea formei de guvernământ. Corneliu Codreanu făcuse, spuneau ei, declaraţii ostile democraţiei şi susţinea realizarea unui comandament naţional unic, ce ar fi fost asemănător unei dictaturi sau unui regim autoritar.

Acest argument merită să fie dezbătut mai pe larg, căci declaraţiile Şefului Legiunii referitoare la reorganizarea statului au fost deseori rău înţelese şi, cel mai curent, fals prezentate de adversarii Mişcării.

Înainte de toate, trebuie să cunoaştem pe aceşti cruzi apărători ai democraţiei din România. Cine erau ei şi care le erau convingerile intime? Aveau ei o devoţiune particulară faţă de libertăţile poporului? Respectau ei voinţa naţiunii, aşa cum se cere într-o democraţie? Guvernul din România era conştient de responsabilităţile lui, vis-a vis de aleşii naţiunii?…

Mişcarea Legionară avea o amară experienţă a democraţiei româneşti. Sistemul de guvernământ, bazat pe sufragiul universal, funcţiona doar pe hârtie. Caracteristica acestei democraţii era predominanţa factorului executiv în angrenajul statului. Nu era, în fond, decât dictatură camuflată în oligarhie. Izvorul puterii nu era Parlamentul, ci Regele; şi Regele nu era un arbitru al vieţii publice, nu se orienta după indicaţiile factorului electoral, ci proceda conform bunului său plac. Regele aducea la putere un partid sau altul, fără să ţină cont de popularitatea lui. După ajungerea la putere, partidul obţinea dizolvarea vechiului Parlament şi proceda la noi alegeri. Cum un partid impopular nu putea organiza alegeri libere, el era obligat, pentru a-şi asigura majorităţile parlamentare, să recurgă la teroare şi la furtul de urne. Voinţa naţională era călcată în picioare de aparatul administrativ şi ajustată nevoilor electorale ale guvernului.

Corneliu Codreanu a demonstrat că regimul de „democraţie” din România era, în realitate, o stare de anarhie politică cronică: „Unde sunt drepturile poporului suveran de a decide de soarta lui -exclamă elcând adunările publice sunt interzise, când, în momentul votării, zeci de mii de oameni sunt împiedicaţi, maltrataţi, ameninţaţi cu moartea, omorâţi?” (38)

Iată cine erau apărătorii democraţiei: acei ce jurau să respecte legile şi Constituţia ţării când luau puterea, pentru a le călca în picioare a doua zi. Deţinătorii puterii erau deci ei înşişi infractori perpetui ai ordinei democratice. Astfel, politicienii n-aveau o autoritate morală pentru a-i face lui Corneliu Codreanu procese de intenţii, când ei înşişi nu manifestau cel mai mic respect pentru instituţiile statului.

Să vedem acum opinia lui Corneliu Codreanu asupra democraţiei. Incontestabil este că spectacolul dezonorant pe care-l prezenta viaţa publică din România nu putea decât să garanteze, în spiritul lui, îndoieli serioase cu privire la un asemenea sistem de guvernământ. Nu ne miră deci deloc faptul că el, Corneliu Codreanu, s-a declarat împotriva democraţiei, că a făcut un aspru rechizitoriu contra acestei forme de guvernământ, responsabile de toate relele abătute asupra neamului românesc. Dar nu-i mai puţin adevărat că la vârsta de 30 de ani, experienţa lui politică se limita la orizontul românesc. El a judecat democraţia după efectele sale deplorabile din România.

În numele democraţiei, poporul român era lovit, luat în deriziune şi exploatat la sânge. Ce fel de domnie a poporului era aceasta în care neamul nu avea dreptul decât la umilinţe şi la nedreptăţi? Şi când era chemat, o dată la patru ani, să hotărască soarta ţării prin alegeri, i se închidea gura cu loviturile patului de puşcă. Concluziile sale reflectau deficienţele specifice ale democraţiei româneşti. Nu ştim în ce măsură, dacă ar fi trăit într-un climat politic occidental, şi-ar fi păstrat aceleaşi concluzii.

Paralel cu această condamnare a democraţiei, se observă totuşi, în gândirea lui politică, o altă tendinţă, înrudită idealului democratic: un respect infinit pentru voinţa neamului; ceea ce n-a fost niciodată observat la vechile partide. Acestea acţionau într-un climat politic de permanentă duplicitate, ele pretindeau că guvernează în numele poporului, dar totodată uzau de toate mijloacele pentru a înăbuşi dreptul acestuia la liberă determinare în viaţa de stat.

Corneliu Codreanu face distincţie între democraţie şi sursa puterii dintr-un stat: voinţa naţiunii. Această voinţă, n-o neglijează, n-o dispreţuieşte. Nu pledează pentru anihilarea ei. Dimpotrivă. O pune la baza oricărei forme de guvernământ. Care continuu să fie respectată. Înţelege să se supună hotărârilor sale. Esenţa statului rezidă în această voinţă, nu în forma de stat. Formele sunt schimbătoare, supuse evoluţiei. Astăzi e democraţia, mâine poate fi alt lucru, un regim mai puţin democratic, mai puţin autoritar. Esenţialul este ca, în toate aceste schimbări de regim, naţiunea să fie prezentă, pentru ca tot ceea ce se face să fie în acord cu voinţa ei. Iată ce răspunde Corneliu Codreanu, în Parlament, celor ce-l acuzau că vrea suprimarea partidelor: „…Suntem noi pentru sau contra suprimării partidelor? În privinţa aceasta, vreau să vă exprim punctul meu de vedere. Cine e acela care trebuie să decidă suprimarea partidelor? Puteţi dvs. să le fondaţi sau să le suprimaţi? Nu. Acela care trebuie să decidă este poporul, ţara înflămânzită şi goală.

În tot cazul, vă spun că poporul nu preţuieşte partidele politice. Acesta este un fapt precis, şi dvs., într-un regim democratic, nu puteţi să vă menţineţi la conducerea statului contra voinţei neamului. Acesta-i un alt fapt precis. Dar mai este o chestiune. Cineva spunea: partidele nu sunt născute dintr-o improvizaţie, ele sunt rezultatul unei evoluţii. Da, sunt şi eu favorabil acestei teorii şi aplic partidelor legea evoluţiei. Partidele, ca toate lucrurile din acestă lume, se nasc, se dezvoltă şi mor. Nu cred că partidele sunt o formă superioară de perfecţiune, ce-ar fi câştigat dreptul la imortalitate”.(Discurs la Mesaj, 3 decembrie 1931)

În concepţia lui politică, orice schimbare în forma de guvernământ trebuie realizată conform regulilor constituţionale. El este împotriva oricărei schimbări bruşte a situaţiei existente, care ar violenta voinţa neamului, impunându-i o constituţie dictată de sus în jos.

Această distincţie între democraţie şi voinţa naţiunii constituie o trăsătură capitală a gândirii politice a lui Corneliu Codreanu. Voinţa neamului poate să se exprime la un moment dat prin democraţie şi partide; dar nimic nu-l împiedică să găsească şi alte forme de expresie. Dacă poporul e suveran în hotărârile sale, aşa cum proclamă principiile democratice, chiar în virtutea acestei suveranităţi el poate renunţa la democraţia parlamentară, adoptând o altă formă de guvernământ. „Statul nu este decât o simplă haină care acoperă trupul naţiunii” – proclamă Codreanu. Haina, prin propriile ei funcţii, trebuie să fie croită după nevoile corpului pe care-l îmbracă. Corpul este naţiunea cu ansamblul său de interese, de aspiraţii şi de idealuri. Neamul este anterior statului şi îl condiţionează. Creatorul statului este voinţa naţiunii.

Corneliu Codreanu, fără să se pronunţe asupra formei de stat pe care o va adopta Legiunea, face o anicipare fundamentală, privind raporturile statului cu naţiunea. Dacă, la un moment dat, forma existentă a statului nu mai corespunde necesităţilor naţiunii, ce trebuie făcut? Trebuie bruscată situaţia, dată o lovitură de stat, pentru a facilita procesul de reînoire constituţională a naţiunii? Nu, categoric, nu, răspunde Corneliu Codreanu. Dacă Constituţia şi legile în vigoare împiedică luarea de măsuri salutare, declară el în Parlament, atunci să fie convocată Adunarea Constituantă, „pentru ca poporul să desemneze pe acela ce va fi chemat să ia toate măsurile necesare pentru salvarea ţării”.

Vom vedea mai târziu cum a evoluat gândirea politică a lui Codreanu, cum a devenit el, în cele din urmă, principalul apărător al Constituţiei, în clipa în care în toate celelalte grupări politice au renegat democraţia şi au acceptat dictatura regelui Carol.

Respectul imens dovedit de Corneliu Codreanu aspiraţiilor maselor populare emană din structura spirituală a Mişcării. Viaţa în iubire, noţiune specifică comunităţii legionare, nu tolerează nici un alt mijloc de afirmare în viaţa politică decât convingerea: un legionar atrage oameni în jurul său, le deşteaptă forţa spirituală şi interesele în marile obiective ale naţiunii. Violenţa, dezordinea, sau promisiunile demagogice nu constituie armele de care uzează un legionar pentru a capta masele populare. Mulţimile trebuie cucerite pentru idealurile Legiunii printr-un proces de convingere şi de integrare voluntară. Dacă legionarii nu sunt în stare să atragă masele în lupta lor pentru salvarea neamului acesta înseamnă că nu sunt apţi să conducă ţara.

38. Corneliu Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, p.395.