1. OMUL.

Ceea ce impresiona cel mai mult, îndată ce luai primul contact cu Corneliu Codreanu era prestanţa sa fizică. Nimenea n-ar fi putut trece pe lângă el fără să o remarce, fără să se simtă atras de aspectul lui, fără să se întrebe cine era el. Simpla lui apariţie în public provoca curiozitatea. Acest tânăr părea un zeu coborât printre muritori.

De statură înaltă, avea un cap cu mult mai mare decât media la români; fără să fie totuşi un uriaş capabil să deranjeze pe ceilalţi. Procesul creşterii lui s-a oprit acolo unde trebuia pentru a-l înzestra cu un aer natural de dominare. Bine făcut, subţire şi suplu, el nu era decât muşchi, vibraţi de eleganţă.

Dacă se examinează detaliile feţei sale cu trăsături perfecte, admitaţia creşte. Nici o notă falsă nu tulbura armonia ansamblului. Faţa lui era ovală, şi tenul pal; o frunte dreaptă, cu arcadele uşor proeminente; părul şaten abundent. Între ochi, două pliuri paralele îi indicau puterea de concentrare interioară. Ochii mari şi verzi, de un verde deschis, cald şi potolit; nasul drept, regulat; gura admirabil desenată.

O voce de bariton, melodioasă; mâini lungi, fine, pe care le-ar fi putut invidia orice pianist; o ţinută imperială.

Dacă s-ar voi să fie apreciat după canoanele artistice ale civilizaţiei noastre, s-ar putea spune că era o sinteză între frumuseţea tipului nordic şi idealul de frumuseţe al Greciei antice. Chiar fraţii J. J. Tharaud, în cartea lor „Trimisul Arhanghelului”, o carte de altfel fără nici o bunăvoinţă pentru Căpitan, remarcaseră „trăsăturile sale de o frumuseţe antică”.

Privindul te simţeai cucerit, vrăjit. Faţa exersa o irezistibilă fascinaţie. Era „un manifest viu”, cum aveau obiceiul să spună legionarii.

Conducătorul prin excelenţă, acela ce se impune prin el însuşi în întreaga societate, în orice împrejurare. În prezenţa lui, toţi ceilalţi treceau pe planul secund; el singur rămânea totdeauna unicul obiect de interes general.

Există fără îndoială, în lumea aceasta, tot felul de indivizi cu aspect agreabil, dar care sunt goi în interiorul lor; la care nu simţi nici o aspiraţie morală sau spirituală lângă darurile fizice cu care natura i-a binecuvântat… La Corneliu Codreanu, acestui fizic magnific îi corespundea o excepţională plenitudine interioară. Exclamaţiile de admiraţie ale oamenilor îl lăsau indiferent. Laudele îl înfuriau. Nu avea decât măreţia luptătorului şi ambiţia marilor reformatori.

Bunul simţ al Căpitanului era proverbial. În relaţiile omeneşti, era de o rară modestie şi de un tact perfect. Incapabil de a face o nedreptate, indiferent cui, de a face cel mai mic rău în mod conştient. Din această structură spirituală derivă, de altminteri, una din marile lui învăţături: să te comporţi corect şi elegant, chiar cu proprii tăi duşmani; să întrebuinţezi numai armele loiale în luptă. O victorie câştigată cu preţul unei infamii e viciată la baza ei şi nu poate dura.

Totuşi atunci când împrejurările o cereau, chiar acest suflet încărcat cu dulceaţă fierbea de o energie vulcanică. Gesturile lui, de obicei calme şi măsurate, tăiau aerul, precum o lamă de oţel. Trăsăturile potolite se întăreau şi ochii aruncau scântei.

Caracteristica sufletului său era bunătatea. Dacă vrei să pătrunzi până la motivul iniţial ce l-a determinat pe Corneliu Codreanu să se arunce într-o luptă atât de grea şi de aproape disperată, cel mai bun răspuns este acela că el a făcut-o din milă pentru suferinţele poporului. Inima însângerată de mii de răni vedea mizeria în care se zbăteau ţăranii şi muncitorii. Dragostea lui pentru popor – nelimitată! Era sensibil la orice suferinţă pe care o îndurau masele lucrătoare. Avea un cult pentru cei umili, şi manifesta o infinită atenţie faţă de aspiraţiile şi speranţele lor. Cel mai mic geamăt, cea mai neînsemnată jalbă, erau examinate cu aceeaşi seriozitate cu care aborda gravele problemele politice.

Din această mare iubire de neam s-a născut şi a crescut Mişcarea Legionară. În temeliile ei şi-a pus întreaga putere de afecţiune şi de sacrificiu. Şi-a însoţit neamul cu mândrie şi devotament, pe drumul suferinţelor lui milenare, până ce mâna călăilor săi i-a luat viaţa. Moartea lui a fost o crimă nu numai contra naţiunii române şi a Mişcării Legionare, ci şi împotriva principiilor morale şi spirituale ale umanităţii, întrucât el a ştiut să se apere şi să se încarneze ca un adevărat martir. Viitorul îi va fi cu siguranţă mult mai recunoscător de cum a fost în propria epocă.

Totuşi sacrificiul său n-a fost în zadar!

Deasupra dărâmăturilor unui holocaust ce urma să marcheze sfârşitul unei speranţe, în arborele vieţii doctrinei legionare înmuguresc neîntrerupt ideile nemuritoare ale marelui Căpitan…

Rolul hotărâtor al Căpitanului în formarea noii conştiinţe româneşti şi a Mişcării Legionare, ca expresie politică a acestei conştiinţe, a fost admirabil evocat de dr. Ion BANEA. Acest camarad din primele momente, unul dintre cei mai iubiţi de către condiscipolii săi, şi care, ca şi el, a murit martir, îl caracterizează astfel pe conducător:

Căpitanul!

„Este o piatră de hotar; o graniţă. Sabie întinsă între două lumi. Una veche, pe care o creează, îi dă viaţă, o chiamă la lumină.

Figura lui în cuprinsul mişcării naţionale, de la război încoace, apare ca o linie de foc, în jurul căreia se rotesc toate evenimentele mari. El a fost conducătorul şi animatorul. Totdeauna pe poziţia mai înaltă a frontului de luptă, plin de credinţă şi hotărâre, niciodată şovăielnic sau fugind de răspundere.

Viaţa lui se îmbină cu lupta şi mişcarea naţională până într-atâta încât nu mai rămâne nimic vieţii, confundându-se totul într-o continuă şi mare acţiune în slujba intereselor Naţiei. Predestinat la jertfe, a trăit intens şi zbuciumat. Existenţa i-a fost plină de fapte şi pândită de primejdii. A atins culmi, cum rar i-a fost dat cuiva să dorească, şi a coborât în adâncuri, din care numai puterea lui Dumnezeu, în care credea aşa de tare, l-a scăpat. A cunoscut perspectiva muncii silnice pe viaţă şi măreţia solidarităţii Neamului românesc cu faptele lui. I-au ros sănătatea asprele zile de închisoare şi i-au dat fiori de viaţă clipele mari, când îl înconjurau zeci de mii de oameni.

A mers de mână cu vremea, primind cu zâmbetul pe buze şi batjocurile şi laudele.

Iubitor al luptei, vitejiei i-a închinat tot rostul. S-a dat tot Mişcării, dar el n-a cerut nimic. Îl doreau duşmanii răpus şi el tot mai tare s-a înălţat.

Căpitanul! Gând, hotărâre, acţiune, vitejie, viaţă!”.

Şi astăzi putem zice, împreună cu Ion BANEA, deşi s-au scurs mai mult de 30 de ani de la asasinarea lui infamă, că în ciuda duşmanilor săi de a-l vedea zdrobit, Corneliu Codreanu a crescut irezistibil în conştiinţa poporului nostru, devenind centrul spiritual al rezistenţei împotriva invadatorului din Răsărit

2. CADRUL.

Sub această denumire înţelegem toate antecedentele istorice, toate eforturile naţiunii noastre pentru o viaţă mai bună, care, chiar dacă ele n-au adus rezultate pozitive, au nivelat drumul în vederea apariţiei Mişcării Legionare.

Mişcarea n-a ieşit din capul unui singur om şi nu a fost nici expresia unei agitaţii superficiale. Ea s-a născut din profundele nelinişti ce-au bulversat toate păturile neamului nostru. După terminarea primului război mondial şi reunirea tuturor regiunilor româneşti într-un stat unitar, opinia publică căuta o compensaţie la sacrificiile făcute pe front, năzuind la o viaţă mai dreaptă şi mai bună sub toate aspectele. Tendinţa generală a epocii era de a reclama conducătorilor politici reforme structurale în toate sectoarele vieţii naţionale.

Vom face aici o descriere sumară a vieţii politice româneşti între anii 1919 şi 1930, spre a elucida cauzele care au determinat masele populare să-şi piardă încrederea în vechile partide politice, ca şi în acelea create imediat după război, şi să-şi plaseze ultimele speranţe în tineretul legionar.

Generaţia foştilor combatanţi – ofiţeri şi soldaţi care făuriseră România Mare cu preţul atâtor sacrificii – s-a întors din tranşee, cu sufletul revoltat împotriva vechilor cadre politice. În cursul acestui război au fost revelate toate relele de care suferea statul român: armata era trimisă la luptă prost înarmată şi pregătită, administraţia îşi dovedise incapacitatea; şi, în spatele frontului, se dedase fără pudoare favoritismului şi „afacerismului”…Foştii combatanţi voiau, deci, oameni noi în guvernarea ţării şi o completă renovare, până la temelii, a vieţii publice. Vechile partide deveniseră odioase.

Înainte de război, două partide guvernau alternativ ţara: Partidul Conservator şi Partidul Liberal. După război, Partidul Conservator dispăru curând, nemaiputând supravieţui schimbărilor provocate de război în structura politică, economică şi socială a României. Partidul Liberal ar fi împărtăşit aceeaşi soartă, dacă o altă forţă nu intervenea pentru a-l salva. Lipsit de suport popular, acest partid îşi prelungea existenţa într-o manieră artificială, datorită doar complicităţii sale cu Coroana. Regele Ferdinand I aducea pe liberali la putere ori de câte ori Ion Brătianu, conducătorul acestui partid, considera că-i oportun, violând astfel cu regularitate voinţa naţiunii.

Când generalul Al. Averescu, unul din comandanţii militari care s-au acoperit de glorie în timpul războiului, a intrat în viaţa politică şi a fondat Partidul Poporului, generaţia tranşeelor s-a plasat dintr-o dată sub drapelul lui. Dar Partidul Poporului după o strălucită victorie electorală, şi o perioadă de guvernare dintre cele mai fructuoase, s-a pierdut în mlaştina politicii murdare, devenit, în final, un simplu pion electoral în jocul subtil al Partidului Liberal.

Steaua politică a generalului Averescu se stinge odată cu cea de-a doua guvernare, în timpul anilor 1926 – 1927.

Totuşi, ca expresie dinamică a noilor tendinţe de însănătoşire a vieţii publice, apare după primul război mondial, un alt partid: Partidul Ţărănesc, sub conducerea lui Ion Mihalache.

Acest partid, spre deosebire de celelalte, avea un caracter de clasă. Se sprijinea pe ţărănimea care voia să se ridice din punct de vedere politic şi economic. Neageat de Regele Ferdinand – care rareori respingea sfaturile lui Ion Brătianu, şeful Partidului Liberal – Partidul Ţărănesc a fost în mod artificial ţinut departe de putere, în ciuda marii sale popularităţi de care se bucura.

Toate aceste partide îşi aveau originea şi bazele în Vechiul Regat. Cu toate acestea, tabloul vieţii politice româneşti de după război trebuie completat cu aportul politic nu mai puţin entuziast al noilor provincii: Transilvania, Basarabia şi Bucovina, reîntoarse la patria-mamă.

În Transilvania, exista „Partidul Naţional Român” sub steagul căruia luptaseră românii din această regiune împotriva dominaţiei maghiare. Sub conducerea lui Iuliu Maniu, acest partid începu să se extindă şi în Vechiul Regat, pretinzând cucerirea singură a puterii. N-a reuşit din aceleaşi motive care puseseră în dificultate Partidul Ţărănesc. Coroana, dominată de Partidul Liberal, mult timp i-a barat calea.

În 1926, cele două partide ostracizate (Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional Român) fuzionează, în vederea luptei unite împotriva tradiţionalului Partid Liberal, ce avea intenţia perpetuării la putere, fie în mod direct, fie printr-o persoană interpusă.

În atmosfera epocii, neamul românesc îl privea pe Iuliu Maniu ca pe un salvator. Când, după o opoziţie de aproape 10 ani, naţional–ţărăniştii au ajuns în sfârşit la putere, în 1928, nici preşedintele, nici partidul în sine, n-au corespuns aşteptărilor naţiunii. În loc să introducă o mentalitate de onestitate în instituţiile statului, cadrele politice din Transilvania (care constituiau elita noului partid) s-au adaptat moravurilor corupte ale clasei conducătoare din Vechiul Regat, aducând astfel o nouă decepţie maselor populare.

Până în 1928, anul ascensiunii lor la putere, naţional – ţărăniştii duseseră o nemaicunoscută politică plină de promisiuni. Totuşi, după dezastruoasa lor guvernare de aproape trei ani (1928 – 1930), partidul lor îşi pierde rapid popularitatea.

În ceea ce priveşte oamenii politici din Basarabia şi Bucovina, aceştia, cu foarte rare excepţii, s-au împărţit între formaţiunile politice existente în ţară şi au împărtăşit soarta acestor organisme.

Ceea ce poporul nădăjduise, adică renovarea vieţii politice pe ansambul ţării, sub impulsul cadrelor politice originare din provinciile eliberate, ea a dispărut numai după câţiva ani de coexistenţă demagogică sub acoperişul României unite.

Al treilea curent de masă ce şi-a propus modificarea fizionomiei politice a ţării după război, a fost mişcarea naţionalistă. Am vorbit mult despre originile acestei mişcări, am arătat şi cum ea a ajuns să se transforme într-un organism politic: Liga Apărării Naţional Creştine (LANC).

Trebuie remarcat că acest curent naţionalist devenise atât de puternic spre1926, încât dacă Liga nu se descindea în două, ea ar fi putut deveni cel mai puternic partid din ţară. Din pricina deficienţelor ei structurale, Liga, nu numai că nu a realizat acest frumos vis al tuturor românilor, dar chiar a pierdut locul pe care-l avea până atunci în viaţa politică. În vreme ce la alegerile din 1926, Liga cucerise zece locuri în Parlament, la alegerile din anul următor, nici una din cele două fracţiuni nu reuşeşte să trimită măcar un singur deputat în Parlament. Mişcarea naţionalistă cauzase ea însăşi naţiunii o nouă decepţie.

După aceste trei revoluţii ratate, poporul român s-a repliat din nou în resemnare şi în indiferenţă, vechile lui arme de apărare în faţa vicisitudinilor istoriei. El suporta dominaţia partidelor, cum ar suporta o calamitate a naturii. Însă marile probleme naţionale, acelea care îndemnaseră masele să-şi pună speranţa, rând pe rând, în persoana generalului Al. Averescu, a profesorului Cuza şi, pe urmă, a lui Iuliu Maniu, nu fuseseră rezolvate de nici una din ele. Scandaloasa exploatare a maselor populare nu se diminuase nici atunci când partidul, zis „al ţăranilor”, sub conducerea lui Iuliu Maniu, ajunse la putere. Acesta a fost ultimul val de popularitate pe care l-au cunoscut partidele de structură tradiţională. Din cauza slăbiciunilor lor, toate miturile politice ce antrenaseră generaţia tranşeelor s-au prăbuşit. Începând din anul 1930 terenul e liber pentru acţiunea Mişcării Legionare.

Mişcarea Legionară avea să umple un gol în conştiinţa naţiunii. Spre Corneliu Codreanu se vor îndrepta de-acuma înainte masele populare, în căutarea justiţiei sociale şi a măreţiei naţionale. Speranţele refulate se trezesc la o nouă viaţă, când prin satele şi oraşele României, răsună cântecele legionare

3. ACTUL.

Vineri, 24 iunie 1927, Corneliu Codreanu scrie într-un registru Ordinul de zi numărul 1: „Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora 10 seara, se înfiinţează: „LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL”, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.

Fixez ca şef al gărzii la Icoană pe Radu Mironovici”.

Corneliu Codreanu (12).

Aşa e actul de naştere a Mişcării Legionare.

Câteva linii. Un ordin dat pe câmpul de bâtaie, în momentul în care chiar forţele naţionaliste se dispersau în derută. Un comandant de armată îşi asumă responsabilitatea situaţiei, aşa cum se face în caz de dezastru. Numai după ce scrisese acest ordin, care semnifică crearea Mişcării, Codreanu apelează la camarazii lui de luptă, cei din vremea mişcării studenţeşti, pentru a le citi actul acesta şi a le cere să hotărască dacă pot să-l urmeze sau nu.

Nici o grupare politică n-a fost creată în România sau aiurea cu mijloace atât de simple: un singur om ia o decizie în numele unei generaţii; ceilalţi au ales între a-l urma ori a-şi continua viaţa de sclavi. Întreaga dramă omenească e conţinută în libertatea aceasta de alegere. Corneliu Codreanu, un mare vizionar şi psiholog, a înţeles bine importanţa acestui moment de sinceritate a omului faţă de el însuşi. Chiar cei mai intimi prieteni ai lui, acei cu care a împărţit atâtea suferinţe şi închisori, sunt invitaţi să se pronunţe.

Creând Mişcarea Legionară fără nici o prealabilă consultare a maselor populare sau a propriilor lui camarazi, Corneliu Codreanu a comis un act arbitrar? Nicidecum! Arbitrar înseamnă să faci un lucru după bunul plac, fără altă raţiune decât capriciul propriu. Or, Corneliu Codreanu n-avea în vedere nici interesul său personal, nici satisfacerea vreunei ambiţii nemărturisite; el interpreta un destin, dădea expresia unei stări de spirit. Cine putea să-l ajute în această întreprindere, căreia singur îi pricepea întreaga valoare politică şi socială, istorică şi umană! El acţiona mai presus de orice, sub impulsul imaginii nepieritoare a patriei şi a naţiunii, ameninţate de dezagregare morală. Nu un partid nou se întemeiase; se făurea un instrument de regenerare şi de afirmare a destinului românesc în lume. Duşmanilor implacabili ai neamului românesc trebuia să li se opună, fără întârziere, un nou front de luptă, în momentul în care frontul cel vechi se sfărâma, de pe urma instigaţiilor şi în mijlocul aplauzelor lor.

Corneliu Codreanu, adresându-se tinerilor din generaţia lui, le spunea: „Iată drumul meu. Nu eu l-am ales. El mi-a fost desemnat de către o putere mai înaltă. Voi, dacă aveţi curaj, şi dacă spiritul de sacrificiu pentru o cauză superioară nu s-a stins în voi, urmaţi-mă pe acest drum dificil, unde, la fiecare colţ vă pândeşte câte o primejdie. Dacă bucuriile vieţii vă sunt mai scumpe, atunci nu vă veţi arunca în lupta asta, care cere individului să rupă cu toate plăcerile omeneşti”.

12. Corneliu Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, ed.a 2-a, 1940, p.275

4. CĂPITANUL.

Atunci când legionarii se adresau şefului lor sau îi scriau, ei foloseau expresia „Căpitan”; în afara camarazilor vârstnici, cu care el împărţise cele dintâi lupte şi primele închisori, care îi spuneau foarte simplu: Corneliu.

Titlul de „Căpitan” s-a ivit destul de devreme în relaţiile dintre legionari şi conducătorul lor, încă de la debutul Mişcării. Nu Corneliu Codreanu l-a ales. Numele apăru spontan pe buzele legionarilor; şi a rămas ca o zvâcnire naturală de respect faţă de fondatorul Legiunii.

Denumirea aceasta n-are nici o legătură cu gradul corespunzător din ierarhia militară modernă. La români, „căpitan” este o noţiune ce se întâlneşte foarte adesea în istoria neamului. Înainte de Corneliu Codreanu, au fost alte figuri istorice onorate, de către contemporani, cu titlul de „căpitani”…Au rezistat astfel celebri „căpitani de oaste” ai domnitorilor români – ca faimosul BABA NOVAC al domnitorului Mihai Viteazul – comandanţi de importante unităţi în cadrul forţelor militare ale Principatelor.

În veacul al XVIII-lea, au apărut nu mai puţin celebrii „căpitani de haiduci”, conducători ai revoltelor românilor împotriva dominaţiei fanariote. Ei trăiau ascunşi în munţi şi în păduri, de unde atacau pe reprezentanţii regimului ce oprima poporul.

Totuşi, adevăraţii „căpitani” ai poporului nostru, printre care legionarii îl asimilează şi pe Corneliu Codreanu, au fost marile figuri revoluţionare din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea: HORIA, Tudor VLADIMIRESCU şi Avram IANCU. Aceştia nu erau comandanţi ai anumitor formaţiuni militare, mai mult ori mai puţin importante, sau ai unor grupuri de patrioţi constituite din câteva zeci de combatanţi. Aceşti „căpitani” au adunat în jurul lor mulţimea de români din provincia ori din regiunea de unde proveneau. Sub comanda lor, zeci de mii de oameni au fost adunaţi şi influenţa lor s-a exercitat asupra unei mari părţi din ţară.

„Căpitanii”, în sens revoluţionar, s-au ivit de-a lungul istoriei noastre ori de câte ori conducătorii legitimi – domnitori, voievozi sau boieri – au încetat să mai fie apărătorii poporului; fie că au murit în războaie, fie pentru că s-au despărţit de naţiune, pactizând cu duşmanul spre a-şi păstra privilegiile de clasă.

În aceste momente, când nu mai era nimenea din clasa conducătoare care să apere neamul de opresiunea străină, poporul îşi lua în propriile mâini soarta. Din sânul lui ţâşnea un impuls nou, ce n-avea de-a face cu clasa decăzută. Atunci, veneau „căpitanii”, oameni viteji ieşiţi din popor, hotărâţi să-l apere până la moarte contra abuzurilor împovărătoare.

Aceşti căpitani, instruiţi sau nu, erau ţărani ori fiii de ţărani. Ei au apărut întotdeauna în momente de deznădejde pentru poporul român, când suferinţa impusă de către dominaţia străină devenea intolerabilă. Gata să se sacrifice, pentru a deschide o nouă cale în istoria neamului, „căpitanii” erau figuri redutabile, adevărate ale naturii, capabile de a răscula, cu un cuvânt sau cu un gest, masele necăjite. Niciodată anarhici sau anarhizaţi, ei urmăreau scopuri politice precise. Nu erau partizanii violenţei; dar când constatau că aceasta e singura cale de combatere a injustiţiilor, nu ezitau să facă uz de ea.

Toţi căpitanii au avut o soartă tragică! Temeritatea lor de a se situa în fruntea maselor populare a provocat coaliţia forţelor reacţiunii, a dominatorilor privilegiaţi şi cruzi; şi au sfârşit prin a fi doborâţi. Căpitanii neîmblânziţi au murit în misiune; dar gândirea şi faptele lor au fost definitiv încorporate în istoria naţiunii noastre şi au dat mai târziu rezultate, inspirate de apariţiile lor.

În România, în perioada interbelică, în pofida unei aparenţe de trăinicie şi bunăstare, s-au reprodus fenomenele politice şi sociale care odinioară bântuiseră masele populare şi le îndemnaseră să-şi caute salvarea în figurile mitice ale „căpitanilor”…Clasa diriguitoare, grupată în partide, se despărţise completamente de popor, aliindu-se cu profitorii străini.

În această întunecată perioadă pentru neamul nostru, a izvorât, din profunzimile lui, Corneliu Codreanu. Ca şi căpitanii din trecut, el a chemat poporul la luptă, pentru ca, împreună, să elimine pe jefuitorii străini, concentraţi în partide, şi să deschidă calea unei vieţi mai bune. Corneliu Codreanu pare apropiat de toţi aceşti mari predecesori ce-au ştiut să deschidă drumuri noi în istoria naţională; fiind recunoscut ca atare şi primind numele de „CĂPITAN”; mai întâi, din partea legionarilor, apoi, de la ţara întreagă, atunci când naţiunea şi-a pus încrederea şi speranţa în gândirea şi acţiunea tânărului luptător.

5) „PROGRAMUL”

Examinând actul de întemeiere a Mişcării Legionare, suntem surprinşi de constatarea că el nu conţine nici un program, chiar sub o formă rudimentară. O misiune tulburătoare pentru acela care cunoaşte precizia gândirii lui Corneliu Codreanu şi cultul lui pentru detaliu. În realitate, el a refuzat, în chip voluntar şi conştient, de a se conforma ritualului de constituire a partidelor care, de obicei, îşi anunţă apariţia printr-un program. În concepţia lui, Mişcarea nu putea fi definită printr-un singur program. Legiunea era o organizaţie politică cu substrat spiritual. Ea izvora din adâncurile neamului, reprezentându-i linia istorică.

Un program e o chestiune de moment şi de oportunitate. Este prea îngust şi prea şi prea legat de accidental, pentru a putea exprima finalităţile naţionale. Nu poate să reînchidă în el „ethosul” unei naţiuni. Marile aspiraţii şi directive naţionale nu se pot exterioriza printr-o simplă listă de obiective materiale oferite maselor populare. Funcţia educativ-spirituală rezervată Mişcării, l-a împiedecat să se prezinte în faţa publicului cu un program în mână. Oricine poate elabora un program, dar el a putut creea o mişcare. Şi această mişcare, încă de la naşterea ei, poseda ceva mai mult decât un program: ea poseda o doctrină – sinteză socio-spirituală a naţionalismului românesc.

Mişcarea Legionară avea un caracter distinct faţă de toate celelalte grupări politice existente. Ea nu reprezenta interese de grup sau de clasă. Îmbrăţişa şi exprima interesele şi năzuinţele unei totalităţi naţionale. Corneliu Codreanu considera Mişcarea drept un instrument de exprimare a destinului naţional. Fiecare popor îşi are felul său de a trăi, şi o modalitate unică de a se manifesta în istorie şi cultură. Codreanu nu avea numai viziunea globală a destinului românesc în lume, acest „sentindo de la patria”, cum definesc spaniolii relaţia dintre individ şi factorii permanenţi ai unei naţiuni.

O concepţie asupra lumii şi a vieţii, izvorâtă din laboratorul spiritual al unui neam, nu poate fi închisă din nou în cadrul rigid al unui program. Limitele lui sunt prea înguste spre a putea exprima întreaga bogăţie interioară a unei naţiuni. Între programele diverselor partide româneşti nu erau decât diferenţe de nuanţe. Între noua Mişcare şi toate partidele luate la un loc exista o diferenţă de esenţă. Corneliu Codreanu a lansat o doctrină în care se aflau reunite toate darurile fundamentale ale sufletului românesc.

Anumite elemente de bază pentru un program de acţiune politică nu lipseau, totuşi din structura actului de întemeiere. Acestea erau, cum el o va spune ulterior, „viaţa mea de luptă şi aceea a camarazilor de închisoare”…Căci, la data în care a stabilit fundamentele mişcării, Corneliu Codreanu nu era un necunoscut; el nu apărea pentru prima oară pe scena politică şi în viaţa politică a României. Luptele lui, procesele sale, din care ieşea totdeauna învingător, îi creaseră deja un renume de legendă. De aceea, prezenţa lui în fruntea mişcării era suficientă pentru a trezi un puternic ecou în opinia publică. Trecutul său era tot un program; şi acţiunea lui prezentă reprezenta mai mult decât un program: ele dâdeau un sens afirmativ energiei naţionale.

Astfel, când, în anii 1918 – 1919, ţara se afla direct ameninţată de anarhia comunistă, tânărul Codreanu se opuse acestei primejdii, împiedicând-o să se realizeze, chiar în regiunea cea mai expusă a ţării. Câţiva ani mai târziu, când avu loc conştientizarea tineretului în faţa invaziei evreieşti din şcoli şi universităţi, el se găsea iarăşi în fruntea acestei acţiuni, transformând o mişcare pur universitară într-o mişcare naţională. Când, în fine, descoperă că pericolul evreiesc şi comunismul nu sunt nişte epifenomene, adică faptul că ele îşi datorau existenţa dezordinii ce domnea în viaţa publică, începu neîntârziat lupta şi contra acestui rău, voind să elimine din stat şi din societate corupţia politicienilor.

Aceste atitudini: anticomunism, antisemitism, „antipoliticianism”, pot fi socotite, fără îndoială, drept părţi ale unui program. Dar ele nu reprezintă decât un program negativ. Ele indică primejdiile ce trebuie combătute şi îndepărtate din viaţa unui neam; vor fi păstrate intacte esenţa şi existenţa unei naţiuni. Aplicarea lor era totuşi necesară, deoarece numai eliminând şi atenuând aceste pericole se putea spera în deschiderea căilor ce duceau la restabilirea spirituală şi socială a neamului. O naţiune asediată de duşmani vicleni, şi trădată de aceia care au misiunea să o apere (clasa conducătoare), nu se poate consacra unei opere constructive.

Acest program iniţial fusese completat de cuvinte de ordine constructive, inspirate dintr-o nouă viziune asupra statului şi a istoriei. Aceste preliminarii ale luptei naţionaliste vor fi de altminteri rapid depăşite. Corneliu Codreanu lansează o formulă creatoare şi dinamică: „omul nou”, cu ajutorul căreia spera să rezolve toate problemele politice, economice şi sociale ce se puneau în faţa României posbelice.

13. Corneliu Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, 1040, p. 276.

6 ) „OMUL NOU”

A crea o mişcare, afirma Corneliu Codreanu, înseamnă, în primul rând, să dai naştere unei numite stări de spirit în popor. A crede că, dacă se elaborează un „program” şi un „statut” s-a creat o mişcare, e ca şi cum ai imagina că, făcând un costum de haine pentru un om, s-a şi creat omul.

Mişcarea Legionară este mişcarea imponderabilelor naţionale. Acolo unde sufletele nu vibrează de dragostea curată pentru neam, nu există Mişcarea.

Starea aceasta de spirit, pe care se bazează Legiunea, n-a fost creată „ex nihilo” de Corneliu Codreanu. După propriile sale declaraţii ea s-a născut din fuziunea mai multor elemente:

1) Aportul personal al capacităţii noastre de simţire.

2) Aportul capacităţii de simţire a celorlalţi români.

3) Prezenţa, în conştiinţa tuturora, a morţilor neamului.

4) Chemarea pământului ancestral.

5) Binecuvântarea lui Dumnezeu.

Baza doctrinei legionare este expresia inteligibilă a acestei stări de spirit. De altfel, fenomenul legionar, în semnificaţia lui autentică, a rămas în toate timpurile un fenomen de viaţă şi de înţelegere interioară. Nu e legionar acela care a reuşit să se apropie doar pe cale raţională de doctrina şi de normele Mişcării, ci numai acela care le-a asimilat şi le-a încorporat pe acestea existenţei lui, care, zi de zi, le aplică în viaţa lui.

Întemeind „LEGIUNEA ARHANGHEL MIHAIL”, Corneliu Codreanu nu făcea decât să creeze organul vizibil de expresie a acestei stări de spirit. După ce a participat la o serie de experienţe, toate avortate, fără a avea responsabilitatea principală, Corneliu Codreanu nu mai putea să se lase alunecat pe aceeaşi pantă, care l-ar fi împins către rezultate negative. Trebuia să tragă învăţămintele necesare, pentru ca niciodată aspiraţiile neamului să nu fie înşelate.

Meditând la insuccesul mişcării studenţeşti şi la dezastrul ce se abătuse asupra „Ligii”, el a ajuns la concluzia că toate eşecurile acestea erau datorate absenţei unei elite conducătoare. Oamenii politici nu erau suficient de pregătiţi spiritualiceşte, pentru misiunea pe care destinul le-o încredinţase.

Naţionalismul a izvorât ca o putere elementară din sânul tineretului universitar şi al maselor populare; însă n-a găsit conducători conştienţi, capabili să-l transforme cu luciditate în fapte valabile şi de importanţă istorică. Masele erau gata să-şi urmeze conducătorii, dar conducătorii nu se aflau nici pe departe la nivelul aspiraţiilor neamului şi a misiunii ce incubă din acestea. Se poate afirma că politicienii de carieră nu se vor teme niciodată de formaţiunile naţionaliste, atâta vreme cât diriguitorii lor nu vor reuşi să-şi clarifice poziţiile interioare. Indivizii, mânaţi de ambiţii şi de interese meschine, vor fi uşor manevraţi de către politicieni; şi organizaţiile pe care ei le reprezintă se vor dezagrega. Cu asemenea şefi, nu se va putea nicicând câştiga ultima bătălie; şi chiar dacă ea ar fi câştigată, aceşti oameni nu vor fi în stare să efectueze reformele impuse de spiritul epocii. Preocupările lor fiind prea strâns legate de propria persoană, a doua zi după victorie ei îşi vor fi uitat îndatoririle faţă de naţiune.

Nu poate fi redresată o ţară, atâta timp cât această ţară nu dispune de o echipă de oameni consacraţi totalmente binelui general…”Ţara piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe. Deci, nu programe trebuie să creăm, ci oameni, OAMENI NOI.” (15) Strigaţi în toate părţile –zice el în alt loccă răul, mizeria, ruina ne vin de la suflet. Sufletul este punctul cardinal asupra căruia trebuie să se lucreze în momentul de faţă. Sufletul individului şi sufletul mulţimii.” (16) De aceea piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice.” (17)

Corneliu Codreanu şi-a concentrat întreaga putere sufletească în direcţia aceasta: a creării unui tip nou de român. În locul specimenului corupt, ce dominase până atunci scena vieţii publice, trebuia să se ridice un om integru, un om de caracter, un om pentru care moralitatea publică să fie o dogmă. Dacă clasa aceasta de oameni politici integri nu-i formată, înainte de toate, e inutil să se înceapă lupta împotriva vechilor partide.

Realizarea obiectivelor politice ale Mişcării nu era posibilă, decât în măsura în care apariţia unui „om nou” în sânul colectivităţii devenea o realitate. Mişcarea Legionară, înainte de a fi o mişcare politică, va trebui să realizeze o înaltă misiune educativă în viaţa neamului: „Ea are mai mult caracterul unei şcoli spirituale, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou.” (18)

Omul nou nu-i doar un tip de caracter, în obişnuitul sens al termenului, adică un om corect în relaţiile cu ceilalţi indivizi, cu societatea, cu statul. Conceptul are o semnificaţie mult mai profundă. Educaţia legionară urmăreşte înflorirea puterilor creatoare ale individului. Fiecare om este înzestrat cu energii nebănuite. Dar, la cea mai mare parte dintre indivizi, aceste energii sunt lăsate în paragină, necunoscute chiar de propriul lor posesor. Aceste gigantice forţe ale sufletului omenesc ar putea fi comparate cu enegia atomică. După cum energia atomică nu poate fi degajată decât după ce este supusă bombardamenului forţelor exterioare, tot aşa zăcămintele enorme de energie ale sufletului nu pot izbucni la suprafaţă fără intervenţia procesului educativ. Pentru a se ajunge acest obiectiv, educaţia legionară readuce individul de la periferia vieţii pe linia unui curent creator, integrându-l în naţiune şi deschizându-i perspectivele trăirii creştine. Dintr-un individ în stare vegetativă, care îşi suportă existenţa, ea formează un individ dinamic, care crează existenţa, care-şi afirmă prezenţa activă, atât în viaţa naţiunii cât şi în ordinea universală.

În sensul acesta al unei reforme interioare, a unei transformări a individului într-o entitate creatoare, Mişcarea Legionară dă semnalul unei mari revoluţii spirituale în sânul neamului românesc.

14, 15, 16, 17. Corneliu Zelea Codreanu:”Pentru legionari”, 1940, p.310 şi p.286.

18. Corneliu Zelea Codreanu: „Cărticica şefului de cuib”, p.89.

7) DOCTRINA.

Trebuie subliniat că, într-o operă de sinteză ca aceasta, nu se pune chestiunea de a face o expunere completă a doctrinei legionare. Ne vom mărgini, deci, a-i fixa câteva puncte de reper privind ansamblul ei, pentru ca cititorul să se poată orienta mai uşor.

Legiunea are o dublă viaţă: o activitate politică propriu-zisă, specifică oricărui partid, şi o activitate educativ-spirituală, ce serveşte de suport celei dintâi. În capitolul acesta, noi vom arăta numai în ce constă infrastructura Mişcării, care sunt impulsurile doctrinare, de unde emană celelalte activităţi.

În actul de întemeiere al Legiunii, găsim un element caracteristic şi semnificativ: Mişcarea Legionară şi-a ales un Patron ceresc, Arhanghelul Mihail, al cărui nume îl poartă din primii ani ai existenţei sale. Că Legiunea se plasează sub protecţia Arhanghelului nu trebuie considerat drept un act de conformism religios. Ea are o semnificaţie mult mai înaltă. Primele încercări de filozofie legionară sunt ancorate în Evanghelie. Neîndoios, Mişcarea urmăreşte obiective politice şi sociale, lupta ei vizează asigurarea, pentru neamul românesc, a celor mai bune condiţii de dezvoltare, deopotrivă istorică şi morală. Totuşi, activitatea politică nu poate fi separată de adevărul primordial al vieţii, care este ideea religioasă. Nu se poate face politică ignorându-se realitatea eternă. Neamurile, ca spirit şi misiune, sunt o creaţie divină. Datorită acestei origini, ele trebuie să se raporteze mereu la învăţăturile Bisericii, pentru a urmări o perspectivă justă de realizare. Numai păstrând un strâns contact cu Biserica, un popor poate să evite căderea în greşeală (rătăcirea).” Adevărurile primite prin revelaţie –scrie Ion Moţasunt singurele care pot să ducă la liman viaţa de-aici.” (19)

Filiaţia creştină a Mişcării Legionare se regăseşte şi în implicaţiile ei practice:

— în politica internă, toate problemele naţionale, economice, sociale, culturale, trebuie tratate şi rezolvate în spirit creştin;

— în politica externă, naţionalismul suferă o atenuare, o îndulcire. Subordonat concepţiei creştine, naţionalismul nu degenerează în şovinism sau în imperialism. Adevăratul naţionalism respectă dreptul de a trăi al celorlalte popoare;

— elementul de sudură al organizaţiei legionare este dragostea creştină. „Omul nou” e un individ detaşat de el însuşi, despovărat de ambiţii sordide şi de interese meschine. Fiecare legionar intră în mişcare cu potenţiala lui capacitate de sacrificiu şi de generozitate, fără să umble cu limba scoasă după onoruri şi recompense. Legiunea este comunitatea românilor ce au de oferit ceva Neamului şi Creştinătăţii, în contrast cu vechile partide, comunitate a celor care sunt legaţi prin ambiţii individuale. „Priviţi drept în ochi pe cei ce vin în rândurile noastre şi dacă simţiţi că străluceşte cel mai mic interes personal, să ştiţi că acela nu poate deveni legionar” – zice Codreanu. (20)

Un al doilea principiu al doctrinei legionare este naţiunea. Corneliu Codreanu face distincţia între colectivitatea naţională actuală şi neam, luat în înţelesul istoric. Neamul, în calitate de entitate istorică, înglobează atât pe cei morţi, cât şi pe cei vii şi cei ce se vor naşte, purtând numele de români. Naţiunea „trăieşte de la începutul istoriei pe acest pământ şi va trăi şi în viitor.” (21)

Colectivitatea actuală, aşa cum e ea, este subordonată neamului istoric. Ea administrează un patrimoniu ce trebuie îmbogăţit şi transmis viitoarelor generaţii. Colectivitatea naţională nu trebuie să consume bunurile şi să ceară neamului mai multe sacrificii decât sunt necesare pentru asigurarea continuităţii sale. Tendinţa generală a epocii noastre este ca generaţia actuală să sacrifice viitorul naţiunii pentru satisfacerea unor interese materiale imediate, ceea ce constituie de fapt, o violare a ordinii naturale ce guvernează viaţa popoarelor.

Veritabilul domeniu în care un neam realizează şi se realizează este acela al culturii. Doar crearea unei culturi proprii justifică existenţa unei naţiuni. Un neam n-ajunge la glorie, la splendoare, decât prin ceea ce aduce el în domeniul culturii universale. Nu există cultură internaţională. „Cultura este internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine” (22).

Întreaga cultură emană din concepţia de viaţă a unui popor. Efortul lui istoric nu vizează decât ridicarea unui baraj de protecţie împotriva tendinţelor de cucerire, spoliatoare, ale altor popoare. Deci, adevăratul sens al istoriei ar trebui să fie asigurarea dezvoltării libere a unui neam în domeniul culturii.

În fine, în ordine descrescândă, al treilea şi ultimul suport al doctrinei legionare este individul. Acesta este subordonat colectivităţii naţionale, care la rândul ei e subordonată neamului. Şi cum aspiraţiile naţiunii converg spre absolut, spre Dumnezeu, personalitatea umană se realizează în măsura în care ea participă în mod conştient la esenţele de ordin spiritual.

Există o axă ascendentă a existenţei: individ – neam – Dumnezeu.

Individul se condamnă pe sine la sterilitate dacă se îndepărtează de ordinea fundamentală a creaţiei. Într-o formulă lapidară, Corneliu Codreanu a rezumat filosofia legionară în termenii următori: „Individul în cadrul neamului. Neamul în cadrul şi în slujba lui Dumnezeu şi a legilor divinităţii” (23).

19. Ion Moţa: „Cranii de lemn”, p.62.

20, 21, 22, 23. Corneliu Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, p.299; p. 397; p.397; p.65.

8) ORGANIZAREA.

Organizaţia legionară s-a dezvoltat în etape, într-o manieră evolutivă, conform cu creşterea Mişcării. Corneliu Codreanu n-a creat, de la început, un sistem complet şi imuabil. A plecat de la o unitate de bază, „CUIBUL”; şi pe această fundaţie a edificat puţin câte puţin întreaga organizaţie. N-a creat o haină, prevăzând dinainte cum ar fi organizaţia ajunsă la stadiul ei final, ci a ajustat neîncetat haina, pe măsură ce Mişcarea se dezvolta.

Când se născuse „Liga” exista un formidabil curent de mase ce trebuia imediat captat. De aceea s-a procedat, fără tranziţie, la constituirea de organizaţii judeţene în toată ţara. În momentul în care Legiunea fu întemeiată, acest curent nu exista. Corneliu Codreanu nu putea să conteze decât pe indivizi izolaţi în oraşe şi sate. Asta era tot ceea ce mai rămăsese din miile de tineri care luptaseră în rândurile mişcării studenţeşti. Cea mai mare parte dintre ei, luaţi de curentul vieţii, se îndepărtaseră de politică; alţii stagnau încă în incertitudine. În condiţiile acestea sistemul anterior de organizare, întemeiat pe comitete judeţene, nu mai era valabil. Nu se puteau numi şefi de judeţ, acolo unde nu existau decât câteva elemente în fiecare judeţ. Corneliu Codreanu s-a văzut constrâns să adopte un alt sistem de organizare, ce reuneşte într-un ansamblu dinamic şi maleabil cele mai slabe efective existente. De aici necesitatea „CUIBULUI”.

Ce este „cuibul”? Este un grup de trei până la 13 persoane, sub comanda unui şef. Elementul constitutiv al cuibului este individul. Fiecare din rarii aderenţi ai Legiunii, în momentul întemeierii ei, a fost încurajat să adune în jurul lui mănunchi de prieteni şi să organizeze împreună un cuib. Şefii de cuib nu erau numiţi direct de Corneliu Codreanu, ci erau ulterior recunoscuţi de el în această funcţie, după ce ei făcuseră dovada meritelor lor.

Prin acest sistem, membrii izolaţi ai Legiunii îşi făureau un spirit de corp, fiind animaţi de aceleaşi principii. Câţiva legionari izolaţi într-o localitate nu reprezentau o forţă; dar grupaţi sub comanda unui şef, ei pierdeau senzaţia de vid politic, care îi înconjura, şi deveneau o unitate dinamică. În felul acesta, în primii ani, organizaţia legionară n-a fost formată decât din cuiburi izolate, răspândite pe toată întinderea ţării.

Când cuiburile s-au înmulţit, Corneliu Codreanu a creat alte forme de organizare mai complexe. Dacă, bunăoară, într-o comună, mai multe cuiburi reuşiseră să se constituie, atunci ele formau împreună o unitate superioară denumită Garnizoană, aflată imediat sub comanda unui şef de garnizoană. Mai târziu, garnizoanele au fost grupate în Sectoare, apoi în Circumscripţii (plase), acestea în Judeţe şi ultimele în Regiuni.

Şefii de judeţ au fost numiţi în 1932, şi abia în 1935 s-au creat Regiunile. A trebuit deci să treacă opt ani de la fondarea Mişcării, pentru ca organizaţia legionară să se desăvârşească.

În afara organizaţiei de bază, existau şi Corpuri legionare:

— Corpul studenţesc, ce cuprindea pe studenţii care au aderat la Mişcare;

— Corpul Muncitoresc;

— Organizaţia feminină şi

— Frăţiile de Cruce, această ultimă organizaţie fiind rezervată tineretului sub 18 ani, ce frecventa şcolile secundare.

Principala misiune a cuibului era de ordin educativ. În sânul cuibului, legionarul îşi făcea educaţia politică şi spirituală, deoarece cuibul e imaginea redusă a patriei. În cadrul „şedinţei de cuib”, legionarul trăieşte momente de comuniune mistică cu neamul. După cum la biserică, în timpul liturghiei, credinciosul îşi alungă grijile lumeşti şi se înalţă până la Dumnezeu, tot astfel legionarul, în timpul „şedinţei de cuib” se distanţează pentru un moment de preocupările cotidiene şi-şi înalţă sufletul şi mintea spre durerile şi aspiraţiile patriei.

Cuibul îndeplineşte multiple funcţii. El este o unitate vie, care pune în imediată aplicare principiile învăţate. Legionarii nu se mulţumesc să participe la şedinţe; ei creează cuiburi noi, difuzează material de propagandă, realizează marşuri de propagandă, procedează la strângerea de cotizaţii şi execută munci de interes general. În felul acesta, între teorie şi practică, între şedinţe şi acţiunea pe teren, se stabileşte o continuă circulaţie. Cele două mijloace educative clasice, îndemnul şi exemplul, se completează reciproc. Corneliu Codreanu precizase, de altfel, că „sistemul de educaţie dinamic, adică educaţie plus acţiune, este mult superior sistemului static” (24).

Şeful de cuib nu conduce cuibul după propria-i voinţă, după bunul său plac. Aceasta ar fi o dictatură în miniatură, zice Corneliu Codreanu. El o face conformându-se anumitor legi:

1) Legea Disciplinei: Fii disciplinat, legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează-ţi şeful şi la bine şi la greu.

2) Legea Muncii: Munceşte, munceşte în fiecare zi.

Munceşte cu drag. Răsplata muncii să-ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României.

3) Legea Tăcerii: Vorbrşte puţin. Vorbeşte ce trebuie.

Vorbeşte când trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte. Lasă-i pe alţii să vorbească.

4) Legea Educaţiei: Trebuie să devii altul. Un erou. În cuib fă-ţi toată şcoala. Cunoaşte bine Legiunea.

5) Legea Ajutorului Reciproc: Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa.

6) Legea Onoarei: Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fii niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.

Mişcarea Legionară funcţionează pe temeiul ierarhiei şi al disciplinei. De aceea, diverşi adversari răuvoitori ne-au acuzat deseori de totalitarism. Acuzaţia aceasta este absurdă, întrucât totalitarismul este cu totul altceva decât ierarhia şi disciplina. Totalitarismul e o doctrină care tinde să sufoce toate manifestările libere ale individului. Or, cel care a izbutit să se familiarizeze cu mecanismul intim de funcţionare a Mişcării, descoperă o cu totul altă panoramă. Ordinea, ierarhia, disciplina, nu au sensul monolitic pe care ni-l atribuie adversarii noştri. Aceste elemente nu constituie temelie supremă a Legiunii. Toate principiile şi legile legionare sunt clădite, dimpotrivă, pe libertatea interioară a individului. Disciplina există în organizaţie, doar atât că ea este liber consimţită.

Când un legionar îşi îndeplineşte misiunea încredinţată de către superiori, el nu o face constrâns sau forţat, ci mânat de o convingere. Numai aparent execută un ordin. În realitate, el participă, prin efort personal, la crearea de valori ce depăşesc propria lui persoană.

Comunitatea legionară este o comunitate de oameni liberi.

Disciplina legionară încetează atunci când, în sufletul individului, se stinge conştiinţa valorilor supreme. Cuibul este o mică familie care are drept bază dragostea. Acolo unde nu este iubire, disciplina se clatină şi întreaga viaţă legionară suferă.

Ierarhia şi disciplina sunt necesare pentru două motive: a) Ele asigură concentrarea eforturilor individuale spre obiectivul fixat. Îndată ce de la Centru se dă semnalul unei bătălii, toţi legionarii, din toate colţurile, se pun în marş ca să asigure triumful acţiunii propuse.

b) Ele asigură selecţia cadrelor legionare. Elita unei naţiuni nu poate fi aleasă pe baza sufragiului universal. Poporul nu poate aprecia un individ la justa lui valoare. Mulţimile pot să se pronunţe asupra valorii unui partid politic în totalitatea lui, asupra unui program de guvernământ privit global, însă nu asupra calităţilor adânci ale indivizilor izolaţi. Selecţiunea cadrelor rezultă exclusiv din competenţa şefului şi a colaboratorilor săi cei mai apropiaţi.

24. Corneliu Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, 1940, p.328

9) INFLUENŢE EXTERNE.

Mişcarea Legionară, încă de la primele manifestări, a fost obiectul a tot soiul de calomnii. Una din cele mai răspândite acuzaţii lansate de nenumăraţii ei adversari interni şi externi, a fost aceea că Legiunea ar fi „o sucursală a nazismului”…Asemenea afirmaţii se pot face ca urmare a ignoranţei ori a relei credinţe.

Antisemitismul Mişcării Legionare n-are nimic în comun cu antisemitismul german. Luând poziţie împotriva pericolului evreesc, extrem de activ şi ameninţător în România, Corneliu Codreanu, continua pur şi simplu o tradiţie românească veche de aproape un secol.

În afară de aceasta, între cele două mişcări, există o profundă deosebire doctrinară: Naţional-Socialismul german era o mişcare substanţial rasistă, în vreme ce Mişcarea Legionară are un cracter, înainte de toate, naţional, deoarece noi credem că neamul este factor creator de istorie şi de cultură.

În plus, Naţionl-Socialismul s-a îndepărtat de Creştinismul pe care l-a profesat în timpul primilor ani, evoluând către o specie de panteism. Mişcarea Legionară, nu numai că menţine relaţiile filiale cu Biserica creştină, dar caută în Creştinism elemente pentru propra-şi doctrină.

Trebuie să semnalăm, pe lângă acestea că lupta naţionalistă a început în anul 1919, dată la care încă nimenea nu auzise vorbindu-se de Adolf Hitler.

Subordonarea Mişcării organizaţiei hitleriste este de neconceput şi dintr-un alt motiv. Generaţia studenţească de la 1922, din care au fost recrutate primele cadre ale Legiunii, trăise epoca celui dintâi război mondial şi păstra amintiri dintre cele mai triste asupra ocupaţiei germane într-o parte a teritoriului naţional. Mulţi alţi factori au trebuit să intervină pentru ca, încetul cu încetul, să se stingă ostilitatea tineretului românesc faţă de tot ceea ce venea dinspre Germani.

Corneliu Codreanu n-a fost niciodată tributar vreunei oficine străine. Dimpotrivă, prin lupta lui, în timpul tinereţii, el a anticipat cu câţiva ani fenomenul renaşterii naţionaliste în Europa. Mult mai târziu vor avea loc, în celelalte ţări, reacţii naţionaliste de amploarea naţionalismului românesc. Iată de ce Corneliu Codreanu se cuvine a fi situat printre precursorii fenomenului.

Când mişcarea naţionalist-socialistă germană începu să se manifeste, Corneliu Codreanu contempla cu simpatie această organizaţie nouă, descoperind în ea una din multiplele manifestări ale aceluiaşi fenomen. În România, a apărut Legionarismul; în Italia, Fascismul; în Germania, Naţional-Socialismul; în Spania, Falangismul… Toate aceste mişcări s-au născut independent, fiecare fiind expresia geniului politic al poporului în care a izvorât; însă toate au fost create dintr-o necesitate comună tuturor naţiunilor europene.

Mişcarea Legionară n-a acceptat niciodată să fie plasată sub tutela altui stat sau altei mişcări similare. Totdeauna ea a avut conştiinţa manifestării destinului românesc în lume şi în istorie. Iată în câteva fraze cum răspundea Ion Moţa acelora care acuzau Mişcarea Legionară că este o imitare a Naţional-Socialismului, sau mai rău, o agentură a hitlerismului: „Dacă într-adevăr hitlerismul german devine un pericol pentru România, ei bine, nimic n-ar putea să îndepărteze într-o manieră mai eficace acest pericol al pan-germanismului decât ridicarea în faţa lui a pan-românismului „de extremă dreapta”…

Niciodată „spiritul Genevei” nu va putea fi înlocuit printr-un „spirit al Berlinului” sau al Romei… Politicienii d-lui Titulescu ne-au judecat după propriile lor măsuri, crezându-ne capabili să sacrificăm realităţile româneşti de dragul nu ştiu cărei internaţionale hileriste”. (25)

Mişcarea Legionară a suferit, nu-ncape îndoială, anumite influenţe din partea Fascismului italian. Însă aceste influenţe se limitează la câteva chestiuni de ordin pur formal: portul uniformei (cămaşa verde) şi salutul roman. Ideea organizării Legiunii pe baza ierarhiei şi a disciplinei aparţine lui Corneliu Codreanu. Încă de pe vremea trecerii lui prin Şcoala militară el păstra o mare admiraţie pentru disciplina militară. Îi plăcea armata şi o cosidera drept o contrapondere la vorbăria şi iresponsabilitatea din viaţa publică. Când a întemeiat Mişcarea, i-a imprimit un spirit militar, pentru a îndepărta sterilitatea politică specifică celorlalte grupări politice.

Corneliu Codreanu avea o mare admiraţie pentru Mussolini, pentru că, întâiaşi dată în istorie, fondatorul Fascismului a demonstrat că problema socială poate fi soluţionată la nivelul naţiunii; el a respins prin aceasta pretenţiile comuniştilor care susţineau că ameliorarea condiţiilor de viaţă ale lucrătorilor nu-i posibilă fără distrugerea patriei şi crearea unui stat mondial proletar.

Odată cu apariţia curentelor naţionaliste, o speranţă nouă reînsufleţeşte aspiraţiile maselor populare.

25, Ion Moţa: „Cranii de lemn”, p.82-83.