Partidul liberal se angajează să distrugă garda de fier

Legiunea s-a născut sub semnul prigoanei. Perioadele în care ea a putut să se bucure de libertate sunt atât de rare şi de scurte, încât nu merită să fie menţionate. Întreaga istorie este, de fapt, aceea a unei continue prigoane. Doar persecutorii s-au schimbat, sistemul de tratare a Mişcării a rămas acelaşi. Guvernele s-au menţinut invariabil pe linia opresiunii, indiferent de cei care deţineau frânele puterii. Ciocniri cu jandarmi, provocări, arestări, percheziţii, procese, închisori, acestea erau lucruri curente în viaţa unui legionar. Fişa lui cuprindea întotdeauna această rubrică stranie: zile de închisoare suferite. Prigoana acompania pe legionar aşa cum umbra însoţeşte omul.

În limbajul legionarilor, prigoana reprezenta totuşi ceva în plus faţă de hărţuielile zilnice cu autorităţile, ce erau o parte, pentru a spune aşa, organică a vieţii lor. Persecuţia forma un capitol aparte al suferinţei. Ea avea un început şi un sfârşit bine definite. Ea invadase organismul Mişcării precum o boală ce se manifestă printr-o febră puternică. Organizaţia era supusă la teribile zguduiri, aproape mortale. În timp ce, în opresiunea obişnuită, teroarea se menţinea între anumite limite, în prigoana propriu-zisă, ea nu cunoaştea margini. Atunci, acţiunea guvernului împotriva Mişcării se deslănţuia cu o violenţă extremă, având drept obiectiv anihilarea ei ca forţă politică.

Persecuţia începea când justiţia era pusă în afara stării de funcţionare, şi legionarii lăsaţi în mâinile forţei brutale a statului, adică cu Puterea executivă manevrată de forţele tiranice. Numai după eliminarea totală a puterii judecătoreşti, statul putea să dea curs liber întregii lui capacităţi de teroare. În acest moment, legionarii erau aruncaţi în categoria infractorilor contra statului, subversivilor, a celor în afara legii. În favoarea lor nu se putea invoca nici Constituţia, nici celelalte legi. Ei nu mai erau judecaţi de către instanţele corespunzătoare, ci de instanţe excepţionale, care pronunţau sentinţa la la ordin. Membrii Gărzii de Fier puteau fi reţinuţi, săptămâni şi luni întregi, fără mandat de arestare. Aceste reţineri erau efectuate, pe propria sa răspundere, de către puterea executivă care nu se sichisea de opinia publică, de textele Constituţiei şi de termenii de procedură, în fine, legionarii puteau fi omorâţi nepedepsit de agenţii forţei publice, deşi Constituţia română nu prevedea pedeapsa cu moartea. Statul care, din motive umanitare, se abţinea să trimită la moarte banditul cel mai feroce, devenea de o cruzime fără margini când avea de-a face cu legionari.

Trebuie reţinut şi alt aspect al marilor prigoane, amploarea lor. Calvarului îi era consacrată Mişcarea în totalitatea ei. Mii de oameni trebuiau să sufere, fără a fi avut altă vină decât aceea de a fi membru al acestei organizaţii. În timpul opresiunii obişnuite sufereau doar elementele care, hic et nunc, erau surprinse de autorităţi în acţiuni de propagandă şi de organizare. Prigoana extraordinară impunea o suferinţă colectivă.

Furia guvernului se abătea asupra tuturor legionarilor, cunoscuţi ori presupuşi.

Prigoana poate fi definită în termenii următori: o ofensivă generală a guvernului împotriva Mişcării, realizată în afara cadrului legal al statului, şi în cursul căreia toţi membrii organizaţiei sunt supuşi brutalităţii aparatului de opresiune.

Guvernele româneşti dintre cele două războaie mondiale s-au succedat haotic; nu există, de la un guvern la altul, o continuitate de program, de concepţie politică sau de efort dirijat. Fiecare guvern începea prin demolarea operei partidului care-i precedase la putere, chiar dacă era vorba de realizări utile; apoi conduceau ţara, după propria lui concepţie, care nu era în fond decât un sistem de îmbogăţire a propriilor partizani.

Asupra unui singur punct din programul lor erau de acord: în voinţa de a nimici Mişcarea Legionară. Partidele îşi treceau de la unul la celălalt consemnul de a urmări Legiunea cu o ură comună.

Trecerea de la perioada „normală” a opresiunii, la faza „ascuţită” a prigoanei nu depindea numai de partidul care guverna. Hotărârea aceasta de declanşare a tuturor forţelor statului împotriva Legiunii a fost, în mare parte, urmarea gradului momentan de putere la care ajungea Mişcarea. Am văzut că teroarea constantă, menţinută totuşi între anumite limite, n-avea efectul dorit de autorităţi. Nu numai că armata legionară nu se dispersa, însă un rezultat şi mai neplăcut pentru partide era evident: violenţa exercitată contra ei nu făcea decât să sporească popularitatea Gărzii de Fier. Brutalităţile poliţieneşti, închisorile în care ei sufereau, măreau renumele legionarilor din ţară, şi simpatia maselor populare mergea din ce în ce mai mult către aceia „care se sacrificau pentru dreptate”…Mişcarea creştea în ciuda tuturora, lua amploarea unei maree care dărâmă unul după altul digurile ridicate împotriva ei. Cadrele Mişcării, în loc să cedeze presiunilor guvernamentale, se înmulţeau şi se consolidau. Nu mai era vorba doar de „tineri zăpăciţi”, cum calificau autorităţile pe studenţii ce luptau în organizaţie; căci, în rândurile ei se numărau acum oameni cu greutate, din toate păturile sociale. Sondajele făcute de guvern lăsau să se prevadă că, la viitoarele alegeri, un important sector al opiniei oublice va vota cu legionarii.

În acest moment, vechile grupări politice simţindu-se din ce în ce mai ameninţate de curentul legionar, guvernul se găsea în faţa unei alternative: ori să dea înapoi -aşa cum se cerea într-un stat democratic normalîncetând persecuţia şi recunoscând Legiunii dreptul de a se afirma liber; ori să intensifice prigoana la maxim, pentru a-i forţa pe legionari să capituleze.

Prima soluţie, dreaptă şi legală, presupunea un grad ridicat de responsabilitate socială şi de respect uman faţă de cetăţeni. În acest caz, diriguitorii guvernamentali trebuia să fie capabili să recunoască nu numai puterea politică a acestei Mişcări, ci şi spiritul de sacrificiu care o animă şi patriotismul înalt de care făcuse ea dovadă, în toate împrejurările. Or, în realitate, clasa conducătoare românească nu era expresia naţiunii. Ea era incapabilă să aprecieze măreţia unei astfel de mişcări naţionaliste; nu putea face acest nobil gest de a lăsa opoziţia naţionalistă liberă de a se manifesta. O atare soluţie ar fi fost contrară mentalităţii şi finalităţii sale. Clasă privilegiată, pusă în slujba exploatării bogăţiilor maselor populare, ea nu putea să acorde libertate de expresie tocmai acelora ce voiau sfârşitul acestui regim, originea şi principala sursă a puterii sale politice. Clasa conducătoare românească n-a excelat niciodată prin virtuţi civice. Orice grupare politică ce ar fi îndrăznit să-i atingă privilegiile economice, sau ar fi avut în vedere oarecare modificare instituţională a statutului social al maselor româneşti, indiferent de idealurile pe care le servea, devenea ipso facto duşmanul său implacabil.

Iată de ce toate guvernele, ori de câte ori au trebuit să ia să ia o decizie privind Mişcarea Legionară, au optat pentru violenţă şi asasinat. Bazat pe injustiţie socială, regimul politic român nu putea să se salveze în momentul în care popularitatea Legiunii atingea cota de alarmă, decât folosind pe de-a întregul maşina coercitivă a statului, pentru zdrobirea adversarului. Trebuia, cu orice preţ, împiedecată Legiunea să-şi câştige dreptul său de cetate politică în stat, fiindcă altfel s-ar fi adeverit că o confruntare electorală liberă cu vechile partide ar fi însemnat inevitabilul sfârşit al acestora.

În acel moment, ineluctabil, începea PRIGOANA, prin violenţe extreme ce loveau totalitatea Mişcării, şi multiplicau într-o manieră terifiantă numărul victimelor nevinovate din rândurile legionare. Statul legal odată suprimat, intra în funcţiune statul forţei brutale, ce nu cunoştea alte limite decât acelea impuse, la rândul său, de o altă forţă.

Legionarii se apără, opunându-şi piepturile avalanşei de ilegalităţi şi de crime, pentru salvarea existenţei politice a Mişcării lor.