1 Organizaţia legionară în 1933

La începutul lui 1933, Mişcarea Legionară se rostuise în cea mai mare parte a ţării. Mai rămăseseră de organizat puţine judeţe. Paralel cu această impresionantă extensiune a organizaţiei, o schimbare se produsese în chiar compoziţia cadrelor. Dacă între anii 1927 şi 1930, majoritatea membrilor ei era formată din tineri ce nu părăsiseră încă băncile Universităţii, acuma ea se îmbogăţise cu elemente reprezentative din punct de vedere politic şi social, provenind din toate păturile sociale. Incontestabil, legionarii aceştia noi erau relativ tineri, în jur de 30 de ani; însă erau formaţi, având solide poziţii profesionale: profesori, avocaţi, ingineri, preoţi şi chiar personalităţi consacrate în domeniul artei, al ştiinţei şi al literaturii.

În şase ani de existenţă, Mişcarea făcuse progrese uimitoare. O mică formaţiune provincială, compusă din câteva zeci de membri, se transformase într-o organizaţie puternică ce acoperea cu puţin aproape întreaga ţară. Autorităţile puneau în evidenţă continua apariţie de legionari în toate judeţele patriei.

Nu se putea vorbi de un curent de masă. Totuşi, Mişcarea dispunea de o solidă reţea de „cuiburi” şi de suficiente cadre pentru a se consacra bătăliei popularităţii şi a îndrăzni să se măsoare în luptă electorală cu celelalte partide. Luând act de creşterea realizată de Mişcare în anii 1932–1933, Corneliu Codreanu făcu un pas înainte pe calea organizării, numind şefii de judeţe.

Dar, cel mai mare succes înregistrat de Mişcare a avut loc în rândurile studenţilor. În 1933, Comitetele studenţeşti de conducere, din toate universităţile ţării, se aflau în mâinile legionarilor. Drept urmare, la alegerile ce se desfăşuraseră, la toţi anii, pentru reînnoirea Comitetelor, listele susţinute de legionari au fost alese de regulă. În realitate, legionarii nu reprezentau decât o minoritate în raport cu masa de studenţi; însă această minoritate, dinamică şi disciplinată, se bucura de simpatiile unei mari majorităţi a studenţilor. După eclipsa suferită în timpul anilor 1926-1929, mişcarea studenţească naţionalistă, însufleţită de spirit legionar, renăştea mai puternică şi mai conştientă de misiunea ei.

Începând cu toamna lui 1930, Corneliu Codreanu îşi avu reşedinţa la Bucureşti. La 8 noiembrie 1930, el inaugură primul sediu al Legiunii din Capitală: Calea Victoriei, nr.40. Stabilirea lui aici semnifica, de fapt, deplasarea centrului Mişcării de la Iaşi la Bucureşti. Corneliu Codreanu ţinuse cont că, dacă rămânea la Iaşi, Mişcarea s-ar fi dezvoltat cu greutate şi cu greu ar fi ieşit din faza ei provincială. Pentru ca ideile legionare să poată fi răspândite, trebuia cucerit Bucureştiul înainte de toate, căci acolo era centrul politic şi intelectual al ţării, după care provincia se orienta în general. El trebuia să câştige Capitala, pentru a se legitima pe plan naţional şi pentru a deveni o grupare a întregului neam românesc.

Exista în afară de aceasta şi un motiv de securitate politică care-l determină să părăsească Iaşii. Toate comploturile împotriva Mişcării se urzeau la Bucureşti. Fixându-şi aici domiciliul, el putea fi informat mai rapid şi într-un mod mai precis despre planurile inamicilor; putea să întreprindă mai degrabă contra-măsuri de apărare.

Prezenţa lui Corneliu Codreanu la Bucureşti a dat un impuls decisiv Mişcării din Capitală. Până atunci, organizaţia legionară locală nu depăşea sectorul universitar. Adeziunile provenite din alte medii sociale erau foarte rare. Populaţia Capitalei nu cunoştea Mişcarea, decât prin prisma deformată a calomniilor debitate în ziarele controlate de evrei sau de partide, şi dovedea, în genere, o atitudine rezervată faţă de ea. După procesele din Bucureştii aniilor 1930 şi 1931, după răsunătoarele victorii electorale din judeţele Neamţ şi Tutova, Capitala începuse să se intereseze de Mişcare.

Căpitanul stabilise aici sediul central al Mişcării, şi mandatul său de deputat îi facilita contactele cu populaţia. Un mare număr de oameni oneşti care, până atunci, nu cunoşteau decât tristele aspecte ale politicianismului tradiţional, şi care cereau din toate puterile o radicală modificare a ţării, veneau la el pentru a-i cunoaşte gândurile. După aceste confruntări, mulţi dintre ei îşi corectau părerile greşite pe care le aveau asupra Căpitanului şi a luptei tineretului legionar.

Cuvintele, pe care el le rostea, impresionau prin preciziunea ideilor şi prin maturitatea gândirii. Corneliu Codreanu învolbura masele, însă nu un era agitat. Toţi îi recunoşteau un patriotism dezinteresat şi de demnitate, pe care voia s-o imprime generaţiilor noi, chiar dacă, uneori, interlocutorii erau în dezacord asupra metodelor. Căpitanul zâmbea de aceste obiecţii, pe care el le auzise formulate de nenumărate ori de către oameni bine intenţionaţi. Ce metode se puteau folosi, când guvernele batjocoreau legalitatea şi-i luau în primire pe legionari cu lovituri de ciomag sau de patul puştii? Dacă nu ar fi reacţionat energic la rândul ei, Mişcarea ar fi fost condamnată la dispariţie.

Căpitanul aplică la Bucureşti sistemul lui particular de propagandă. În locul discuţiilor sterile, el făcu o demonstraţie vie a principiilor legionare. La începutul lui august 1933, Căpitanul fondă o tabără de muncă la Bucureştii-Noi, un cartier de la periferia Capitalei; şi aici adună tineri veniţi din toată ţara pentru a munci la construcţia unui Cămin destinat legionarilor răniţi, cunoscut mai târziu sub numele de Casa Verde. Luptele neîncetate, torturile aplicate de poliţie, suferinţele îndurate în închisori, provocaseră grave infirmităţi la numeroşi legionari. Pentru aceşti invalizi ai Legiunii s-a conceput construirea unui Cămin, spre a se evita ca ei să devină o povară grea pentru familiile lor sau pentru ei înşişi.

Ameninţărilor politicienilor, care cereau o represiune şi mai nemiloasă împotrivă-i, Garda de Fier le răspundea prin construirea unui Cămin destinat victimelor acestei prigoane.

În legătură cu „Casa Verde”, Corneliu Codreanu mai avea şi un alt gând, pe care-l destănuia din când în când camarazilor celor mai apropiaţi: „Dacă va trebui, voi face aici un cimitir pentru legionarii ce vor cădea în lupta pentru mântuirea Neamului. Vom rămâne uniţi, chiar şi în mormânt. Nu vom fugi de sacrificiu. Şi dacă trebuie să ne omoare, să ne pregătim deja locul ultimului nostru repaus”.

Tabăra de la Bucureştii-Noi produsese o profundă impresie asupra populaţiei Capitalei. Zilnic, sute de vizitatori se succedau pe şantierul de la „Casa Verde”, de unde ei reveneau stupefiaţi de ceea ce vedeau.

Fraternizând în acelaşi ideal, lucrau cot la cot studenţi veniţi din toate colţurile României, profesori universitari, preoţi, avocaţi, ingineri, ţărani şi simpli muncitori. Întreaga naţiune se găsea aici reprezentată. DIFERENŢELE DE CLASĂ SOCIALĂ DISPĂRUSERĂ. Subzista numai efortul comun pentru salvarea patriei. Această tabără atrăsese atenţia unor înalte personalităţi româneşti şi străine. Legionarii din tabără primiseră vizita mareşalului Averescu, a prof. Nae Ionescu, a generalului Cantacuzino, a senatorului italian generalul Coselschi, şi a multor altora.

„Casa Verde” a fost construită prin munca colectivă a legionarilor, graţie donaţiilor efectuate de vizitatorii care veneau ca să contemple „fenomenul de la Bucureştii-Noi”…Tabăra aceasta funcţiona într-un ritm atât de intens, încât acoperişul edificiului putu fi pus la începutul lui noiembrie 1933. Această realizare legionară a fost o demonstraţie strălucită a posibilităţilor de redresare a ţării prin muncă disciplinată şi dezinteresata colaborare a tuturora. Şantierul de la „Casa Verde” oferea, în formă redusă, o imagine de ceea ce ar fi mâine România sub conducerea Legiunii.

În rândurile intelectualilor din Capitală, prezenţa lui Corneliu Codreanu provoacă o schimbare de perspective. Dacă, până atunci, cea mai mare parte se arătau interesaţi de existenţa partidelor şi de problemele generale ale culturii -filozofie, sociologie, arte, ştiinţe- acuma, ei prind a se ocupa în mod deschis de neam şi de problemele lui. Mulţi dintre ei, în special tineri, se apropie de Legiune, găsind aici mediul spiritual indispensabil dezvoltării posibilităţilor lor creatoare. Îmbracă nu numai cămaşa verde, dar îşi aduc o contribuţie considerabilă la propagarea ideilor legionare.

Drept important rezultat al acestui reviriment în lumea intelectuală din Bucureşti, apare revista „Axa”, în jurul căreia se grupează un mare număr de tineri scriitori, avându-l în frunte pe Mihail POLIHRONIADE, Victor VOJEN, şi Alexandru CONSTANT. La această revistă colaboreză cu regularitate cele mai strălucite spirite ale gândirii legionare din perioada aceea: Ion MOŢA şi Vasile MARIN, care apără în chip viguros, în ale lor articole, poziţiile ideologice ale Mişcării. Ei vor suferi împreună, puţin mai târziu, în carcerele închisorii Jilava, pentru a muri tot împreună pe frontul spaniol, în 1937, în apărarea lui Hristos şi a Europei.

Alţi tineri din elita intelectuală, recrutaţi în anii 1932-1933, explică credo-ul legionar în paginile a două ziare naţionaliste: „CALENDARUL” şi „CUVÂNTUL”…Cel dintâi apare sub conducerea poetului şi scriitorului Nichifor CRAINIC; al doilea este dirijat de filozoful Nae IONESCU. Aceste două ziare duc o luptă paralelă cu aceea a Mişcării. Pe căi independente şi după ce făcuseră, ei înşişi, experienţe amare cu vechile partide, Nichifor Crainic şi Nae Ionescu au ajuns la o concluzie similară cu aceea a lui Corneliu Codreanu: numai o revoluţie naţională, al căreui accent ar trebui să cadă pe formarea unui nou tip de român, mai poate salva neamul.

Aceste trei publicaţii de cultură politică, cu titlul lor precis şi o înaltă formă de expunere a ideilor naţionaliste şi creştine, au barat definitiv drumul ideologiilor de stânga. Ele le-au măturat din contextul vieţii publice româneşti şi au pregătit pătura intelectuală a ţării în înţelegerea fenomenului legionar.

În prim-planul luptei pentru lămurirea opiniei publice, în afara condeielor suscitate, s-au distins poetul Radu GYR, istoricul Vasile CHRISTESCU, profesorul Vladimir DUMITRESCU, pictorii ZLOTESCU şi BASARAB. Cu intrarea în luptă a acestei falange de scriitori din Capitală, Legiunea va depăşi, şi în domeniul ideologic, caracterul ei provincial. Noua generaţie, cu tot ceea ce va avea ea mai reprezentativ pe tărâmul culturii, se va alipi progresiv Mişcării, pentru ca în 1937 Legiunea să ajungă să dispună de forţa intelectuală cea mai puternică a ţării.