Cuvinte lămuritoare

În cuprinsul romanului am folosit fapte istorice din epoca cuprinsă între anii 1211 şi 1266, cum ar fi fost de pildă:

Stabilirea Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei; trecerea lor, potrivit încuviinţării regelui Andrei, dincolo de munţi, spre locurile stăpânite de brodnici, precum şi izgonirea acestora din Ţara Bârsei de către acelaşi rege, cu trei ani mai târziu, în 1225.

Urgia năvălirii tătarilor din 1241, amintirea înfrângerii oştirii cnezilor ruşi aliaţi cu cumanii în bătălia de la Kalka 1223, fuga cumanilor din sudul Rusiei şi apoi din Cumania Neagră, când poporul lor se puse în mişcare spre apus, căutându-şi adăpost şi oblăduire în cuprinsul Regatului Ungar.

Reîntoarcerea tătarilor lui Batu-Han din Ungaria la vestea morţii lui Ogodai-Han şi în anii următori năvălirile hoardelor lui Batu pe Volga.

De asemenea, amintesc figura prea puţin cunoscută a Voievodului Seneslau, din stânga Oltului, pomenit în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, şi cea a lui Farcaş.

În cadrul acestor mari evenimente, am căutat să desfăşor acţiunea romanului, al cărui erou este un vlah din Câmpia Dunării cu amestec de sânge transilvan.

M-am folosit în povestire şi de mişcarea către est şi către sud a unor cete de olahi, veniţi de pe plaiurile Ardealului, să se stabilească în părţile subcarpatice şi în Câmpia Dunării.

Personajele sunt imaginare, afară doar de figura Voievodului Seneslau, pe care am lăsat-o mai puţin precisă, pentru a nu înfăptui un fals istoric.

Ipoteza înfiinţării de către Teutoni a unei cetăţi mânăstireşti în Ostrovul Snagovului, nu se întemeiază pe nici un document. Totuşi, s-ar putea ca aşijderi fapte să se fi petrecut la Snagov, sau într-altă parte. Pare neîndoielnic că vor fi fost ctitorii mai vechi decât acelea pomenite în unele hrisoave ale lui Mircea Voievod.

Am făcut şi oarecare corelaţiuni cu reprezentările iconografice, pictate mult mai târziu la mânăstirea Snagov, înfăţişând Papi în jurul Mântuitorului. Am desluşit semnele unei tradiţii catolice, care răspunde de altfel, în acest început de veac românesc, infiltraţiilor apusene de netăgăduit. Expansiunea ungară de la începutul veacului al XIII-lea, stăvilită de invazia tătărască a adus cu sine misionari catolici, fie purtând zale de cruciaţi, cum erau Cavalerii Teutoni, fie sub îmbrăcămintea monahală, cum erau călugării franciscani şi cistericieni.

În ceea ce priveşte originea numelui „Snagov”, el poate însemna fortăreaţă, ca şi cuvântul de „zamcă” în Moldova; vorba „snagă” are înţeles de putere, tărie.

Romanul se desfăşoară într-o vreme când Mânăstirea Snagovului n-a existat sub forma cea cunoscută de cronicari, de istorici şi de literaţi (cum sunt Radu Popescu, Fotino, Odobescu etc.)

În săpăturile ce s-au făcut în insula Snagov, s-au găsit urmele unei aşezări mai vechi decât aceea a epocii istorice muntene. Din perioada înfiinţării Voievodatului s-au găsit, în morminte călugăreşti, monezi de ale lui Vlad, precum şi de ale urmaşului său, Mircea.

Am căutat să redau atmosfera, pe cât cu putinţă, corespunzătoare unei epoci care ne este prea puţin cunoscută. Ea mi se înfăţişează cu porniri contradictorii, de senzualism primitiv şi de sentimente de exaltare mistică; se împleteşte un romantism juvenil cu o brutalitate neînfrântă. Suntem în epoca marilor pasiuni, care au stăpânit spiritele Evului Mediu. Apusul, la imboldul Papii, se urnea ca să dezrobească Sfântul Mormânt, şi totodată, ispitit de bogăţiile Bizanţului, se oprea să jefuiască măreaţa cetate a Răsăritului. Cruciaţii luau locul împăraţilor, se închinau în faţa Crucii Mântuitorului şi tot războindu-se cu saracinii, le împrumutau obiceiurile cavalereşti. Trubadurii le cântau faptele şi preamăreau farmecul femeilor.

Ţara noastră era şi pe atunci răscruce de drumuri; se întâlneau curentele venite din Bizanţul ortodox, cu acele ale Occidentului catolic. Era totodată loc de trecere a năvălitorilor răsăriteni, care încercau să distrugă pe rând ceea ce mai fiinţa din organizaţiile de tradiţie romană. În aceste vremuri se desăvârşeşte închegarea neamului şi se înjghebează cât de cât o viaţă statală. Nevoia de apărare impune formelor de organizare locală şi teritorială mai ample: Cnezatelor, Ţărilor şi Voievodatelor să se unească şi să asculte de un singur stăpân, pentru a putea să se împotrivească mai uşor primejdiilor din afară.

Voievodatul de la Argeş adună în jurul lui elementele răzleţe, fără a fi fost nevoie decât de prea puţine lupte. Imboldul de unire a fost dat de crunta încercare a năvălirii tătarilor. Aceasta a îngăduit înfiriparea statală a Voievodatului muntean, a aşa-zisului „Descălecat”, prin însăşi slăbirea regatului ungar. Micile înfiripări româneşti erau mai puţin vulnerabile decât organizaţia greoaie a regatului maghiar.

Mai târziu, Ungaria, refăcută, porni din nou spre răsărit, dar de astă dată întâlni în aceste părţi împotrivirea unor organizaţii de sine stătătoare, care au luptat să-şi păstreze o independenţă în cadrul concepţiilor feudale.

În roman am avut prilejul să arăt putinţa de ridicare a unor oameni porniţi de la treptele de jos, care prin fapte de vitejie puteau ajunge până la cele mai înalte ranguri ale ţării. Suntem în vremea când ia fiinţă clasa diriguitoare boierească, ce se organizează după modelul boierimii din fostul Imperiu Româno-Bulgar de la sud de Dunăre, primind totuşi influenţe feudale occidentale. Parte din moşneni, posesori de ohabe sau de ocine, care sărăcesc în urma invaziei sau din alte pricini, încep să treacă la o stare de semiiobăgie, premergătoare rumâniei.

Tot atunci ţiganii robi aduşi de tătari se răspândesc prin părţile noastre.

Ca să redau întrucâtva atmosfera arhaică, am încercat prin stil şi prin folosirea unor cuvinte mai neobişnuite, să dau o impresie de vechime, rămânând totuşi cât mai mult în limitele limbii vorbite, ca să poată fi citită cartea cu uşurinţă. De altfel, limba din acea vreme nu este cunoscută şi chiar dacă am avea îndeajunse izvoare de care să ne folosim, n-aş fi putut să o întrebuinţez. Să ne gândim numai la scrierile de mai târziu, care ne-au rămas, cum ar fi de pildă traducerile lui Coresi şi însăşi cronica lui Ureche, ce se citesc anevoie. Consider că un roman trebuie să fie un prilej de desfătare. M-am mulţumit deci să dau naraţiunii un iz de vechime, fie prin anumite întorsături de frază, fie prin cuvinte cu un oarecare parfum arhaic. Am căutat să nu mă folosesc, pe cât mi-a fost cu putinţă, de neologisme şi într-o oarecare măsură, de acele cuvinte a căror obârşie prea modernă ar fi dăunat atmosferei. Am considerat şi acele turcisme şi grecisme, introduse în epoca fanariotă, ca fiind prea noi. Am menţinut totuşi unele din ele, ce se găsesc la rădăcina limbii, fie prin legăturile ortodoxe cu Bizanţul grecesc, fie prin contactul cu stăpânitorii cumani, de neam turcesc. În schimb, formele latine şi cuvintele slave sunt curente, deoarece ne aflăm mai aproape de obârşia limbii.

Cu toate că acţiunea se petrece în Muntenia, am întrebuinţat un număr de expresii şi de cuvinte din Transilvania şi chiar din Moldova, căutând să amalgamez toate aceste regionalisme laolaltă. În ceea ce priveşte provincialismele ardeleneşti ele au întâietate, fiind dat că mare parte din personaje sunt olahi, veniţi de dincolo de munţi. De altfel, multe cuvinte, care par moldoveneşti, şi sunt privite ca atare, erau folosite înainte în Ardeal şi au trecut în Moldova, fie pe calea maramureşană (Bogdan şi Dragoş), fie prin legăturile seculare între populaţiile stabilite de o parte şi de alta a Carpaţilor.

În ceea ce priveşte denumirea românilor din această epocă, problema nu este încă bine lămurită. Numele de român era folosit, probabil, de cea mai mare parte a locuitorilor, cărora li se zicea de către streini vlahi, valahi, olahi, brodnici etc. Numele provinciale: moldoveni, munteni, ardeleni, au împiedecat multă vreme înscăunarea noţiunii unitare de român.

SFÂRŞIT