XXXII.Balta

Se schimbase vântul, bătea rău dinspre miazănoapte. În cer, norii se rostogoleau goniţi din urmă. Câte o frunză se ridica în văzduh, dusă de un vârtej.

Cuviosul Chiprian alerga năuc; nu-şi da seama de vijelia care apleca copacii, nu simţea suflarea cea rece. Furtuna din inima lui îl împiedeca să vadă cele de afară. Numai când îi simţi mireasma în treacăt, deşteptat, îşi dădu socoteală de cele din jur. Se aplecă să ridice floarea, dar ea se rostogoli în apă, adâncindu-se. Cuviosul Chiprian îşi duse mâna la cap şi-şi simţi părul vâlvoi. Pierduse culionul. Antereul deschiotorat fâlfâia în lături. Cu grijă pipăi la piept cartea cea de dezlegare. Năstaca le socotise pe toate, îl adusese şi pe Nour, venise cu Mălin, cu Tuhomir.

Năstaca. I se păruse mai frumoasă decât în zămislirile gândului. Subţire ca o trestie în haina îngustă de călărie i se arătase şi mai ispititoare. Iar pusese stăpânire pe sufletul lui. Va lua paloşul şi va merge la rateş. la rateş. ca altădată. Când va ajunge la mânăstire, va cerca să nu vadă pe nimeni, fără doar pe Pintea. El îi fusese slugă credincioasă.

Ajuns la malul ostrovului, fugi până în curtea mânăstirii. În dreptul bisericii îl zări pe stareţul Pahomie. Urca treptele tindei. Prin uşă se vedeau lumânările aprinse. După obicei, Costea se apropie, se închină, dar repede trecu mai departe. Nu se va duce la slujbă, i s-ar muia hotărârea, ar vedea mormintele, al lui Simon, al Neagăi, al Mariei. L-ar chema morţii şi nu s-ar mai putea îndepărta. Zadarnic ar aştepta Năstaca, Voievodul. Stăpânit de furtuna lăuntrică, merse de-a dreptul la chilie.

Aici toate păreau să aibă acum altă înfăţişare: erau mohorâte; doar paloşul sclipea tainic pe un perete. Simţea cum îl cuprind vechi patimi şi noi dorinţi. Năstaca! Numai Năstaca! O clipă îi veni să pună mâna pe cureaua cu care se muncea să izgonească ispita diavolului. Întinse braţul, dar gustul proaspăt de fragă ce-l avea încă pe gură opri mişcarea.

Câtă vreme Pahomie va sta în biserică, avea răgaz să se pregătească.

Afară vijelia se înteţea. Se răzvrătea firea, se auzeau gemând coperişurile, trosnind lemnele, dar el nu le desluşea zgomotul, n-auzea în minte decât vorbele Năstacăi: „Te aşteaptă Ţara, te vrea oastea, te roagă Voievodul. Te vreau eu. Vino. Încalecă pe Nor”.

Ieşi din chilia lui, merse alături în cea a lui Pintea. Îl găsi ascuţindu-şi un cosor. Nu plecase încă la slujbă.

— Cuvioase Pantelimoane, caută foarfeca cea de tuns oile. Taie-mi barba.

Călugărul rămase nedumerit. Privi cu ochi mari pe Costea.

— Cum jupâne. Iartă-mă, cuvioase Chiprian. Cum să-ţi tai barba?

— Să mi-o tai, îţi poruncesc, plec la Argeş, mă cheamă Voievodul.

— Dar. E cu putinţă, cuvioase Chiprian?

— Zi-mi Spătar Costea. Are Voievodul nevoie de mine, să pregătesc oastea împotriva tătarilor. Am dezlegare de la părintele Atanasie al Argeşului, nu te mai îndoi, ia-ţi foarfeca, şi taie.

— Dau ascultare poruncii. De mult gândeam că pentru un viteaz, straiele călugăreşti nu erau potrivite, dar şi mărimile poartă barbă.

— Eu n-am obişnuit.

— Am înţeles.

— Tu, Pintea, adică cuvioase Pantelimoane, până în seară nu pomeni de plecarea mea. Vei găsi în chilie, peste straiele mele, uricul domnesc cu pecete. Hai taie, nu mai şovăi.

— Jupâne, îţi voi da ascultare, după cum sunt învăţat. Iaca tai, păcat de barbă. Alta nu creşte de azi pe mâine.

— Pintea, îţi mai aminteşti, într-o vreme ţi-am dat să-mi arunci sculele de război: coiful, buzduganul, zalele. Buzduganul, am văzut, l-ai făcut ciocan, zalele le-ai întrebuinţat să faci ciur. Îţi mai aminteşti pe unde le-ai fi zvârlit? Gândeşte-te, chiar ruginite, tot vor fi de folos.

— Sunt mai puţin ruginite decât crezi. Aveam o presimţire, le-am păstrat. A fost sortit să le dai iar cuvenita folosinţă. Sunt aici. Bătrânul se aplecă şi scoase de sub pat o legătură cu cele dorite.

— Ai fost înţelept. Îţi mulţumesc Pintea, ce bucurie să le mai văd. Coiful zdrelit poartă urma loviturii lui Sagan. Numai zalele sunt întregi. Vină să te îmbrăţişez şi rămâi cu bine. Dumnezeu să-ţi răsplătească bunătatea.

— Să te aibe Domnul în paza lui. Poate te vei întoarce stăpâne, îţi sărut dreapta. Nu-ţi uita paloşul.

Costea, în chilia lui, îşi scoase rasa, o puse pe masă, apoi desprinse paloşul din perete, scoase oţelul din teaca lui, îl privi, întinzându-l spre lumina ce venea prin ferestruică. Se minună! Nu-l mai scosese de atâta vreme şi tot nu prinsese rugină. Oţelul sclipea, măcar că era nefolosit, dar. De ani înainte. Şi îndată îl cuprinse la cingătoare, agăţă şi buzduganul cu căpăţână colţuroasă de aramă. Îşi trecu cămaşa de zale ce-i acoperea pieptul şi spinarea şi apoi prinse pe sub bărbie cureluşa coifului puţin ţuguiat cu acoperământ peste nas. Îşi puse zeghea albă cusută cu lână roşie şi stătu o clipă nemişcat, răsuflă adânc. Se simţea alt om, mai tânăr, mai puternic. Iar va porni la bătălie, călare pe Nour. O va iubi pe Năstaca. Va învinge pe tătari. Stătea să privească la chilioara unde şezuse anii din urmă şi îi păru că monahia fusese o nălucire, un vis trecător, din care abia acum se deşteptase; nu-i mai înţelegea rostul. Privi la lucrurile aşezate peste buturuga ce-i folosea de masă. Lumina pătrundea galbenă prin pielea de beşică întinsă. Se uită la antereul ce-l purtase. Peste el aşeză uricul de dezlegare cu pecetia lui Atanasie. Aici în chilie luptase împotriva firii, împotriva Năstacăi. Îi fusese temniţă. O părăsea fără părere de rău.

Intră alături la Pintea. Nu se îndura să plece fără să lase vorbă pentru fraţi, pentru toţi cei care cu bună credinţă îl ajutaseră. Îi va vedea altă dată, când va veni să se roage de iertare, ca înainte. Astăzi nu era cu putinţă.

— Spune lui Grigore, spune-le la toţi că am fost chemat de Voievod, că e nevoie să apăr Ţara, e zvon de venirea tătarilor. Voi sluji mânăstirea mai temeinic de acolo, de afară. Le cer iertare, iar stareţului spune-i ca nu m-aş îndura să plec, dar că.

Din spate se auzi un glas:

— Iacă-mă sunt aici, frate Chiprian. Îmi pare că am venit la timp. Ce te-a făcut să înlocuieşti rasa cu aste ruginituri?

În zgomotul furtunii care bântuia, nu se auzise pasul cuviosului stareţ, nici uşa deschizându-se. Numai când vorbi, Costea îşi dădu seama că era în prag. Umbra întunecată a lui Pahomie sta împotriva luminii. Vântul, năpustindu-se deodată, îi ridică anteriul, dezgolindu-i picioarele slăbănoage. Culionul de pe cap îl făcea şi mai înalt. Părea un stâlp de strajă, împiedicând ieşirea. O clipă Costea rămase nedumerit. Vederea lui îi aminti acea noapte de groază, când Pahomie se înfăţişase în prag ca o umbră neagră, aceeaşi umbră. Îi veni să pună mâna pe paloş, dar se opri.

— Cuvioase stareţ, ce veste năprasnică mai aduci?

— Vestea că spătarul Costea l-a ucis pe cuviosul Chiprian.

— Ucis! Doar l-a dezbrăcat de haina cernită.

— Îţi poruncesc să rămâi! Mânăstirea. Jurămintele. Morţii. Se împotrivesc plecării tale.

— Morţii? Le-am dat şi le dau cuvenita cinste. Mă duc, Pahomie. Pentru morţi am înălţat sfânt acoperământ, am făcut mânăstire, am adus ciraci, călugări să-i pomenească. Acum încuviinţează să plec. Voi sluji mânăstirea mai departe, o voi ocroti cu braţul meu.

— Nu, cuvioase Chiprian, nu. Ai jurat la Starichiojd. Au pus stăpânire pe tine ispitele trupului, Necuratul. Rămâi! Ţine-ţi jurământul, nu te lepăda de morţi, ajută-i cu rugile tale. Aici, în cuprinsul mânăstirii, vei găsi adevărata fericire, liniştea.

— E cu neputinţă. Mă aşteaptă Voievodul. Oastea. Spătăria.

— Te aşteaptă moartea. Cu chip de femeie. Chiar de vei trăi, vei fi mort. Aici e adevărata viaţă.

— Smerit rogu-te, dezleagă-mă. Mi-am îndeplinit îndatoririle, am înălţat biserică cu mâinile mele, am făcut mânăstirea, am slujit-o. Acum lasă-mă să plec. Când va sufla urgia, tot cu mâinile mele o voi apăra.

— Vorbe, vorbe. La nevoie Dumnezeu va şti s-o apere. Mărturiseşte! Te cheamă numai ispitele trupului, fala spătăriei. Am luat seama chiar când înălţai biserica, te stăpânea gândul măreţiei. Şi atuncea păcătuiai. Ai patima trufiei. Ai înălţat mânăstirea de dragul zidirii. Cuvioase Chiprian, frânge-ţi mândria, inima, trupul, rămâi! Eşti grindă de temelie a bisericii.

— O grindă se înlocuieşte cu altă grindă, mai cu seamă când va s-o întrebuinţezi la palanul de apărare.

— Te rod ispitele.

— Cu atât mai mult. Lasă-mă să plec!

— Cuvioase Chiprian îţi poruncesc, rămâi! Nu eşti dezlegat de jurământ, îngenunchează în faţa stareţului tău, desprinde-ţi cingătoarea, lasă paloşul, azvârle-ţi coiful, îngenunchează, şi voi da pedeapsă.

— Pahomie, umbră neagră, află că am carte de dezlegare de la părintele Atanasie al Argeşului. Nu mai vorbeşti cu Chiprian călugărul, ci cu spătarul Costea.

— De la părintele Atanasie? Părintele Atanasie ţi-a dat carte de dezlegare? Chiar de ar fi. Dar nu te dezleg eu.

— Nu-mi pasă de dezlegarea ta, Pahomie. Am pe aceea a lui Atanasie, care hirotoniseşte şi poate dezlega pe oricine. Dă-te într-o parte, să trec.

— A pus femeia cea spurcată stăpânire pe tine.

— Păzeşte-ţi gura, Pahomie. Nu mă scoate din fire. Acum ascultă de spătarul ţării, îţi poruncesc eu, spătarul. Lasă-mă să trec. Nu mai ai nici o putere asupra mea.

— Costeo, rămâi, te rog rămâi. Gândeşte-te la cei morţi. Altcum te va urmări blestemul lor.

— Au nevoie cei vii de mine. Năstaca. Auzi Pahomie. Năstaca.

— Spurcăciunea blestemată!

Costea, fără să mai adaste, ridică, paloşul, dar se opri împingând pe Pahomie, trecu pragul.

Vântul se năpusti din toate părţile asupră-i. Stareţul, încruntat, fără un cuvânt, privi în urma lui. În ochii cuviosului se oglindea greu blestem. Un trăsnet căzu în apropiere, cutremurând pământul.

Când Spătarul ieşi din curtea mânăstirii. Stareţul se întoarse şi zise cuviosului Pantelimon, care, buimăcit, îngenunchease, bolborosind o rugăciune:

— Vino, Pantelimoane. Vom face slujbă, slujba morţilor. A pristăvit cuviosul Chiprian. Să-i cântăm prohodul.

— A pristăvit.

Costea mergea cu paşi îndesaţi. Îi plăcea să simtă sub călcâi tăria pământului. La câte o suflare mai puternică, mantia se umfla, îl trăgea înapoi, de parcă voia vântul să i-o smulgă de pe umeri. Dar el nu lua seama, se apleca mai tare, se opintea şi avea o plăcere nespusă să învingă puterea firii. Nu-i păsa nici de tunete, nici de fulgerele care brăzdau cerul. Câteva picături spulberate îl izbiră în faţă.

Îşi alese dinadins vechea lui ciobacă, cea din tinereţe, cioplită dintr-un trunchi. Cu ea, şuie şi lungă, va străbate repede. De atâtea ori o folosise la vânătoare cu şoimul, la pescuit; cu ea se avântase în tinereţe şi acum tot cu ea.

Vâslea Costea, vâslea repede cu gând s-o vadă, s-ajungă cât mai curând. De-abia îi gustase buzele şi de n-ar fi fost mirosul proaspăt de fragă ce-l simţea, ar crede că a fost o nălucire. Nu! Îi simţea încă trupul cald lipit de al lui.

Vâslea mai tare. Năstaca va fi a lui, numai a lui. Pahomie o ura, poate pentru că era atât de frumoasă, ispititoare, rod de care nu se putea atinge şi călugărul izbutise să-l îndepărteze pe el, semănase îndoială în sufletul lui. Găsise împotriva ei tot felul de pricini. Ca să-l încătuşeze, îl făcuse monah şi el, netotul, se lăsase ademenit pe o cale nefirească. Pusese Pahomie stăpânire pe viaţa lui. Acum, în sfârşit, se răzvrătise. Năstaca îl dezrobise. Era iarăşi un ostaş, un viteaz. Avea paloşul, coiful, zalele şi buzduganul de spătar. Cu ele va răzbate, va învinge orice.

Vâslea. Înfigea Costea lopata cu voinicie. Răsufla aerul rece în adâncul pieptului. Zbura luntrea, crestând valurile.

Vijelia se dezlănţui şi mai tare: rupea ramurile, ridica apele. Fulgere brăzdau cerul, ploaia nu cădea. Văzuse Costea vânturi multe, dar, ca acestea, schimbătoare, care săreau dintr-o parte într-alta, nu pomenise.

Vâslea. Năstaca va fi a lui. Ce bine că se depărtaseră vânătorii după o ciută şi rămăsese ea singură, stăpâna Ielelor în Poiana Izvoarelor.

De atâta vânt, Costea nu se mai putea ţine în picioare. Cu greu îndreptă ciobaca să nu intre în păpuriş. Trecuse de furcitura apelor. Piscul luntrei spinteca valurile, dar Costea nu lua seama la creasta lor, care se arunca peste margini. Vâslea. N-avea decât un singur gând: s-ajungă! Să treacă dincolo de cotitură, de unde va zări rateşul. Nu ţinea seamă de jocul vânturilor care acum săreau, se schimbau, veneau pieziş, când dintr-o parte, când dintr-alta. Se băteau, se răsuceau, în vârteje. Vâltoarea smulgea valurile, le înălţa şi se desfăceau în coroane de stropi străvezii. O clipă, uimit, Costea privi la frământările apelor, la clocotul lor. Din răsputeri încercă să-şi stăpânească ciobaca. Strânse mantia pe trup, să nu i-o smulgă vântul. O margine de vârtej îl atinse într-o parte şi o suflare venită dimpotrivă îl răsuci, îl răsturnă, amestecându-l cu apele.

Lâna pufoasă a zeghii îl ţinu la suprafaţa apei, cât să-şi desprindă buzduganul, să-şi deschiotoreze mantia de la gât, care îngreunată, l-ar fi împiedecat să înoate. Nu-şi pierdu cumpătul. Cu amândouă mâinile încercă să-şi desfacă cingătoarea, care trecea peste cămaşa lui de zale. Trebuia neapărat să-şi scoată împletitura de fier. Şi paloşul se încurcă de picioare. Ducându-se la fund, tot încercă să-şi dea peste cap zalele. Acum zadarnic se muncea să-şi desprindă cureaua şi iar se adânci. Dădu din braţe, din picioare. Dintr-un salt ajunse să prindă aerul de afară. Dar valurile îl izbiră peste faţă. Mai izbuti să răsufle o dată, înghiţi apă. Tras de atâta greutate, coborî iar la fund. Nemaiputându-se stăpâni, pierzând cumpătul, sorbi apă şi o trase în piept. Deodată i se făcu în minte ca o nălucire. Nu-şi mai dădu seama că se îneacă. I se perindă trecutul dinaintea minţii: copilăria, mama. Neaga care îi punea mâncarea deoparte, Snagu cu piciorul de lemn, stareţul Antiohie, cuviosul Timotei cu poveştile lui, zugrăvelile din biserică, Salomia, Poiana Izvoarelor şi prima lui dragoste. Maria. Plimbările pe baltă, şoimul, paloşul, bătălia cu tătarii. Şi acum i se păru că au venit tătarii. Trase paloşul din teacă, trebuia să-i învingă. Zvâcni încă o dată din picioare, lovind fundul bălţii. Ieşi sus la aer, răsuflă adânc şi mânuind spada, izbi faţa apelor, valurile, duşmanul. O dată, de două ori. Ameţit, crezând că a învins, se afundă cu mâinile încleştate pe mânerul paloşului. Ajuns la fund, trase din plin numai apă. Într-o nălucire văzu chipul Năstachii, ochi întunecaţi, gura ei. Şi îi simţi gustul cel de fragă. Apoi îl orbi o lumină mare, ca un fulger. Şi se făcu întuneric.

În zilele de furtună, când porneşte să clocotească balta zic bătrânii să fi văzut un crijac îmbrăcat în zale umblând pe ape şi izbind cu spada în valuri să le spintece crestele. Purta plete aurii, înverzite de buruiana apelor şi mânuia un paloş cu sclipiri de argint.

Povestesc unii că atunci venea alergând, cu părul despletit, maica Nastasia, cea care a fost stareţă la schitul din Poiana Izvoarelor. Singură se avânta pe o luntre şi-l căta, îl striga. Vorba ei nu se auzea de zgomotul vântului şi al apelor şi pe cuvioasă o podideau lacrimile şi se făcea nevăzută.

Primăvara, la vreme potrivită, când pornesc oamenii la pescuit, găsesc plutind pe baltă cununi de flori, ciorchini de liliac şi nu izbutesc să afle care mână le va fi semănat.

Plutesc până în asfinţit şi, una câte una, se afundă de istov în adâncul apelor.

SFÂRŞIT.