II. Simon

În dumineca de după Rusalii, întâmplându-se vreme geroasă, măcar că-nfrunzise codrul şi că fojgăiau jivinele pământului, degrabă era fieştecăruia să ajungă la masul de odihnă. De atâta zloată, otânciseră vitele. Cu greu împingeau mocanii turma din urmă, iar câinii, bătând laturile, îndemnau oile. Volnici ar fi fost drumeţii să-şi găsească adăpost, dar acum, în miez de zi, orbăcăiau fără să vază cer prin desişul ramului, necum soare dinapoia norilor. Cernea ploaie măruntă. Pe umeri, cămăşile nu se zbiceau, iar iţarii erau încă ţepeni, de cum trecuseră vadul Ialomiţei.

Olahii mergeau laolaltă cu dobitoacele. Dinapoi, călări, veneau crijacii ferecaţi în criţă ⁴ . Erau doi, stăpâni peste gloată. La cingătoare purtau paloşe lungi, cu straja petrecută de-a curmezişul.

Se lăsase întuneric, oamenii căutau prin desişul codrului, fără să mai desluşească şleaul. Într-un târziu, rărindu-se ghindarii, ieşiră la luminiş. O apă lucind printre trestii le tăia calea. Nu găsiră loc de trecere. Se vorbiră deci crijacii să facă mas, părându-le locul prielnic.

Mocanii scăpărau din amnar să aprindă focul. Când se înălţă vâlvoarea, puseră turta de mălai de mei să se coacă în spuză şi, mai într-o parte, peste jar, înfiptă în ţepuşă, învârtiră ciozvârta de miel.

Olahii, tot dibuind malul în sus şi în jos, obliciră un ostrov unde, după luminiţa ce se zărea, părea să fie locuinţă omenească. Se auzise şi lătrat de câine. Degrabă deteră vorbă crijacilor, dar fără folos, că apa adâncă n-o puteau trece.

Cel mai bătrân dintre ei, desprinzându-şi platoşa, nu dete ascultare vorbelor mocanului. Nici nu le înţelegea. Obosit, se lungi lângă foc, punând coiful căpătâi. Vorba lui străină suna aspră.

— N-am avut parte de odihnă, frate Simone. Opt zile au trecut de când am pornit din Cruceburg. În astă-seară socotesc să fi ajuns în Ţara Vlasciei, la marginea brodnicilor. Oricum, mâine vom desluşi locurile.

— N-aş şti să-mi dau cu părerea, dar, frate Sigmund, din vorbirea olahului am înţeles că prin apropiere văzut-a locuinţă de om. Ar fi păcat să dorm afară în frig, când aş putea găsi culcuş să-mi încălzesc mădularele.

— Lasă gândurile trupeşti. Grijă să ne fie la îndeplinirea poruncii Magistrului; apoi om odihni. După cum ştii, dorinţa lui e să întindă cât de grabnic stăpânirea până în Ţara Brodnicilor, a paznicilor de vaduri. Pentru înscăunarea credinţei noastre, dura-vom în aceste părţi cetate mânăstirească din lemn. Olahii ce i-am adus de pe plaiurile Ţării Borsei ne vor ajuta şi apoi îşi vor face sat, să ne fie la îndemână. Pentru agonisita lor şi a celor din mânăstire, vor lăzui pădurea, să aibă folos de pământ.

— Da, frate Sigmund, vom îndeplini porunca Magistrului; braţe vor fi destule şi, la nevoie, vom lua băştinaşi tot din neamul olahilor sau al brodnicilor, cum le mai zice.

— Fireşte. Din păcate, aceştia sunt călăuziţi de episcopi neadevăraţi, veniţi de dincolo de Dunăre, schismatici; vom încerca să-i aducem la credinţa cea dreaptă.

— Pe toate le-om face la vremea lor. Frate Sigmund, acum îngăduie să prind limbă cu oamenii din aceste părţi. Mă ştii dibaci; poate voi găsi o colibă cu fân mai puţin jilav decât frunzarul de sub pădure.

— Ia seama, Simone, ia seama. Noaptea e duşmană. Adastă mai bine lumina zilei, apoi după dorinţă vei iscodi locurile.

Dar Simon, fără să mai dea ascultare, descătărămă platoşa, rămânând doar cu mantaua lungă de cruciat, cu paloşul şi cu junghierul. Aşa părea mai tânăr, aproape un copil. De sub coif îi scăpau pletele bălaie. Deşi avea trupul înalt şi subţire, umerii îi erau laţi. Se depărtă de foc, apucând o urmă de-a lungul apei.

Cerul se limpezise şi luna, aplecată într-o parte, se ridica de după copaci. O ceaţă uşoară se târa peste ape de părea că pluteşte codrul. Dincolo se vedea coama unui acoperiş de şovar.

Simon, mânat de dorinţi nedesluşite, de nevoia unei vetre, a unui chip mai blând, dibui prin păpuriş o luntre pe jumătate afundată. Folosind ispolul atârnat deoparte, o goli de apă, apucă prăjina, se propti în pământ, împinse şi, alunecând, porni spre ostrov. Deşi se umplea, tot golind-o, ajunse la mal, sări pe uscat şi voios se îndreptă spre coliba apropiată, unde zărise o luminiţă prin ferestruica întinsă cu beşică de porc. Un câine zăpăi şi se apropie să-l muşte. Necăjit, Simon îl îndepărtă cu piciorul. Oblonul ce servea de uşă se deschise mare şi, în lumina jarului din vatră, desluşi boiul unei femei înalte, numai în cămaşă. Văzând pe prag om strein, ea voi să închidă uşa, dar el, mai iute, o propti şi intră înăuntru. Din spate, câinele se repezi şi îi sări la gât: crijacul, sprinten, se întoarse pe jumătate şi înfipse junghierul în pântecele dihaniei, care căzu grămadă, cu măruntaiele afară. Simon îşi scutură mâna plină de sânge, mai făcu un pas înainte. Femeia speriată, cu ochii mari, se dete înapoi spre fundul bordeiului. Acolo, într-un coş de nuiele, scâncea un copil. Vâlvătaia unei buturugi ce se scufundă în vatră, lumină faţa femeii. Îi păru nespus de frumoasă, cu părul ei negru despletit pe spate, în cămaşa care lăsa să se vadă rotunjimile trupului. Lui Simon îi fulgerară prin minte vorbele Mistrului, „nu te atinge de trup de muiere”, dar pierzându-şi cumpătul, zvârli junghierul, desprinse catarama cingătoarei care îi ţinea paloşul şi, parcă cerşind milă, păşi cu mâinile întinse. Femeia, proptindu-se de peretele din fund, nu mai avu unde să dea înapoi. Cămaşa îi alunecă într-o parte, lăsând să iasă sânul alb, pietros. Simon desluşi groaza în ochii ei. Această teamă îl îndârji şi mai tare. Cuprins de o poftă nestăpânită, uită de legea tagmei. Ca o ultimă scăpare, ea se întinse s-apuce copilul, să-l ia în braţe, dar el puse mâna pe pieptul ei, îi cuprinse trupul. Zadarnic se luptă, se zbătu. Împiedecându-se, alunecară împreună grămadă pe lăicerul ce folosea de pat. Trupurile se opintiră dârz; în sfârşit se împăcară într-o lungă destindere, Crijacul, înmuiat până în adâncul mădularelor, îi mângâie obrazul, îi sărută gura, dar vorbele ce le rostea rămaseră fără răspuns.

După o vreme, Simon adormi cu capul rezemat pe pieptul femeii. Copilul din coşuleţ tăcuse. Afară era linişte desăvârşită. Doar un greiere ţiuia prelung.

Deodată se auzi zgomotul unui pas. Îngrijorată, femeia îl scutură pe Simon care, buimac, rămase locului. Oblonul se deschise şi Voicu, păşind înăuntru, se împiedecă de hoitul câinelui. Vlahul privi uluit jos la câine, la femeia lui, la omul care sta alături. O clipă rămaseră nemişcaţi. Simon cel dintâi, dezmeticindu-se, întinse mâna să apuce paloşul, dar cum îşi sucise capul, vlahul repezi bâta ce-o avea în mână şi-l atinse după ceafă. Crijacul căzu grămadă.

Femeia împinse trupul într-o parte şi se sculă. Fără altă vorbă, netezindu-şi cămaşa, arătă câinele în balta lui de sânge; apoi se duse la copil, îl luă în braţe.

— Neaga, cum de.

— M-am împotrivit. A fost mai tare.

— Mai tare – da. Mai tare. Ia desaga: am adus bulgări de sare.

Voicu se plecă peste trupul crijacului, îl întoarse cu faţa în sus şi zise:

— Mai sunt şi alţii. Am zărit unii culcaţi în pădure lângă foc. Sunt mulţi, de-l găsesc aci, ne omoară. Aplecându-şi urechea până în dreptul gurii omului de jos, îi păru că mai aude o suflare.

— Nu e mort. Şi dacă trăieşte, va vorbi.

— Ce ne facem?

— Socot să-l aruncăm în apă, să i se piardă urma. Dar cum? Zi cum.

— Am deschis, crezând că eşti tu. S-a năpustit asupră-mi, a înjunghiat câinele care sărise la el. M-ar fi înjunghiat şi pe mine.

— Hmm. Apucă-l de picioare.

Voicu îl ridică de umeri şi-l duseră până la mal, unde îl lăsară jos. N-aveau cum să-l arunce. Socotea să fi venit crijacul într-un fel şi Voicu porni să cerceteze locurile. Găsi luntrea desfundată, aceea cu care venise străinul. Ajutat de Neaga, îl aşezară pe fund. Rupse lemnul, mări gaura să intre apă mai multă şi-i dădu vânt spre lumina lacului. Repede se va cufunda. Chiar de va ieşi cândva la faţă, vor înţelege că s-a înecat. Câinele îl azvârli în stuf, să-l ciugulească răpitoarele.

La înapoiere în colibă; Voicu găsi paloşul lung al crijacului, pe care nu-l văzuse dintru-nceput. Nu se îndură să piardă aşa sculă. O îngropă lângă vatră, la loc uscat. Femeia sclivisi pomosteala, presără pleavă să nu lase urmă. Şi junghierul îngust, dinadins croit să se strecoare fără împotrivire printre zalele platoşei, îi plăcu. Şterse cu paie sângele ce păta oţelul. Ca să-l aibă la îndemână, îl ascunse în scorbura unui stejar. Oricând, de acolo, uşor îl va putea lua.

Gândea că peste câteva zile, când noii veniţi se vor îndepărta, el, Voicu, fiul lui Răducea Ciuntul, va scoate spada din ascunzătoarea pământului, să fie cel mai tare, cel mai temut dintre voinicii codrului.

Mai era vreme până în zori şi Voicu se trânti jos, să hodinească, dar nu putu aţipi.