III. Voicu

În zori, când se lumină de zi, pierise ceaţa. Soarele înfierbânta spinările vitelor, dezmorţea mădularele oamenilor. Copacii fremătând îşi scuturau stropii. O adiere legăna mlădiţele sălciilor, turburând luciul apei.

Într-altă parte a ostrovului, lângă o colibă măruntă afundată în pământ, Tâncabă privea peste baltă. I se păruse că aude zgomotul securii muşcând lemnul. În urmă, loviturile încetară: fusese numai o părere? Când se ridică de pe buturugă şi vru să intre în casă, fu nevoit să-şi plece capul. În odaie, femeia făcea fiertură într-un blid. Tâncabă îşi ridică faţa uscăţivă, privi la ea, dar nu stete mult la îndoială şi desprinse din agăţătoare cârlionţul şi desaga cu merinde.

— Mă duc să cercetez vârşele, să văd de s-a prins peşte la cârlige. Dacă trece cumva văru-tău, Voicu, cere-i partea de sare ce mi se cuvine, în schimbul darabului de criţă ce i l-am dat. Nu uita.

— N-ai grijă; ţi-a făgăduit un calup.

— Tu, treci pe la capcană. Cercetează momeala pe care am pus-o. M-aş bucura să fi prins vulpea cea care tot dă târcoale. Acum, la sfârşit de iarnă, are blana mai împlinită. Numai tu, de-ai şti s-o argăseşti! Nu uita, dubeala bună se face cu tărâţe muiate în zară.

— Eu m-oi pricepe. Numai s-o fi prins, numai să nu-ţi fi fost capcana dibăcită. Dumnezeu să te aibă în grijă.

Omul nu răspunse şi fără a mai privi înapoi, trecu pragul, coborî până la apă. Îşi pregăti ciobaca îngustă, scobită dintr-un trunchi şi începu să mânuiască vâsla.

La aceeaşi vreme, în cea parte a ostrovului, Voicu, clefăind la fiecare îmbucătură, sta aplecat peste strachină. Ochii îi erau înroşiţi de nesomn, iar lingura-i tremura în mână. Neaga, punându-i dinainte turta rumenită, îl privea sfioasă pe sub gene. Desluşise în ochii lui o licărire neobişnuită, o teamă. De când avântase în ajun luntrea cu trupul crijacului, omul nu-i mai vorbise. Îl ştia întunecat la fire şi nu se dumirea cum de nu se mâniase pentru o pricină atât de cumplită. Dar Voicu nu-i povestise gândurile care îl munceau, semnele rele pe care le avusese la drum. Nu-i povestise cum, întorcându-se spre casă, cu desagii grei pe spinare, rezemându-se de un copac să se mai odihnească, o cucuvaie i se aşezase pe umăr, stătuse acolo ca pe o ramură uscată şi acasă. Găsise crijacul. Uitase de Neaga.

Voicu nu-şi găsea linişte şi, cum sfârşi mâncarea, o porni; sui pe un grui să privească peste apă. Dincolo oamenii umblau forfota prin pădure. Străinii păreau să n-aibă gând de plecare, ba dimpotrivă: unul, cu barda, însemna copacii, alţii izbeau cu securile. Săreau aşchii galbene sub soare. Voicu stătu să-i privească, dar, tot cu gândul la crijacul înecat, socoti c-ar fi primejdios să rămână, mai bine să se depărteze o vreme. Dacă cumva mortul, ieşind la faţă, ar prilejui nedumeriri, cercetare. Când se înapoiase în ajun, nu-l văzuse nimeni. Dac-ar pleca, nu s-ar şti că s-a întors de la târgul de sare, iar Neaga, femeie, va putea, la nevoie, să tăgăduiască. Îndată ce străinii vor fi departe, se va întoarce.

— Nevastă, tu nu vorbi nimănui de înapoierea mea, nici cumnatului meu nu-i da sarea. Iau bucata de criţă s-o duc la faur, să-mi facă cârlige şi vârfuri de săgeţi. N-oi sta mult, pune-mi la desagă turtă şi afumătură, iar tu fii cu luare-aminte: n-ai văzut, n-ai auzit. Despre mine, nu m-am întors.

— T-am înţeles. Din gura mea nimic n-or afla. Iacă, ţi-am umplut desaga, ţi-o ajunge pentru trei zile. Pleacă sănătos.

Voicu se strecură pe sub tufani, coborî pe locul unde avea luntrea ascunsă şi-o desprinse. Îşi ducea ciobaca ferindu-se de vedere, împingând-o cu ghiondarul, să se strecoare printre trestii. Vâsli atât de uşurel, de părea fâlfâit de lişiţă lăsându-se pe apă. Ajuns la cel mal, merse pe după tufe, făcu un ocol, să vie dinapoia streinilor, fără să fie văzut. Auzea loviturile de secure care izbeau în lemn, făcând să răsune pădurea, şi se opri în apropierea unui luminiş. Pitulat după un mărăcine, zări un crijac călare; va fi fost ortacul celui mort. Auzi şi vorbă vlahă, pe înţelesul lui, din cea a olahilor de dincolo de munţi. Dintru început gândise să fie niscaiva cumani, din cei creştinaţi, dar acum că le vedea portul, care nu se deosebea de al lui şi le desluşise vorba, nu mai era îndoială. Cămaşa scurtă peste nădragi, era prinsă cu cingătoare lată de piele, iar obielele erau legate cu nojiţe; doar iţarii îi purtau mai strâmţi. Erau mocani din cei cu oile, ce obişnuiau să vină de la munte. Voicu se linişti, deşi nu desluşise pricina care îi făcea pe olahi să doboare copacii la poruncă.

Crijacul ieşind din umbră, împinse calul până la marginea pădurii. Platoşa îi scânteia sub soare. Coiful cu ceafă ⁵ de zală avea o ieşitură, care se cobora peste nas şi-i da înfăţişarea aspră. Măsurând din ochi copacii, arăta câte unul şi cel cu barda îl însemna din urmă să-l taie. Vorbele îi erau tălmăcite de un olah, care sta dinadins alături.

Îl auzi cum porunceşte, să vie tânjelele să tragă trunchiurile până la apă. Din vorba lor, Voicu desluşi că aveau gând să tocmească o plută. O clipă ar fi vrut să-i lămurească, să le spuie că nu era nevoie de atâta muncă. Vadul era mai jos. Se aflau tocmai în dreptul apelor revărsate, mai adânci. Dar după cumpăneală, se răzgândi.

Stând să privească la crijac, zări, atârnat de cingătoare, un junghier, întocmai ca cel din scorbură. Îl cuprinse părerea de rău de a nu-l fi luat. Socotea că bine i-ar prinde să-l aibă. Îl va ţine ascuns sub chimir.

Fără să mai pregete, făcu calea întoarsă, intră în ciobacă şi ajunse la ostrov, se îndreptă spre copacul cel cu pricina.

*

* *

În zadar Sigmund îl aşteptase pe Simon. Gândea crijacul că tânărul, obosit de drum, va fi fost furat de somn mai mult decât se cuvine. Se apucase singur de lucru, îi era degrabă să îndeplinească porunca. Avea meşteri buni şi de-ajuns oameni de dârvală. Dintr-un început va să facă pod umblător, o plută mare să ducă vite şi scule până la ostrov. Chibzuia cum mai întâi va clădi întăritură de apărare şi apoi va dura biserică.

Lăsând olahii la treaba lor, privea spre ostrov. Nici când nu gândise să găsească loc mai bun, mai adăpostit.

Cei trimişi de-a lungul văii aduseseră vestea că se aflau în codrul Vlasciei. Apele erau adânci; în sus şi în jos se strâmtau. Mai încolo era şi un sat, îi zicea Gruiu, fiind aşezat pe loc înalt.

Cum sta să privească pe sub pădure, tot cercetând peste apă, zări un olah strecurându-se cu luntrea prin păpurişi. Nu era dintr-ai lui. Părea că se păzeşte de o primejdie, că e dornic să se ascundă. O vreme îl urmări din ochi, apoi fiind cuprins de bănuială, îl arătă celor din apropiere şi porunci să-i fie adus. Fiind om din partea locului, va şti să dea unele lămuriri şi poate că îl va fi văzut pe Simon.

Voicu ajunse a doua oară la malul pădurilor întinse, dar aici în loc să-şi urmeze calea se opri, nu îi venea să se depărteze fără să le priceapă gândul. Un mocan din cei noi veniţi îi ieşi înainte şi fără vorbă lungă îl pofti să-l însoţească la stăpânul său. Vrând să iscodească, nu-şi dăduse seama că la rândul lui era iscodit; acum sta locului nehotărât. Această poruncă nu era pe placul lui Voicu. Mânios de a fi fost descoperit şi crezându-se singur cu olahul, îi zvârli ciomagul, în picioare şi o luă la fugă. Crezu că scăpase, dar din urmă auzi nişte paşi, strigăte şi desluşi un fâlfâit ciudat. Deodată se simţi înfăşurat peste piept, peste braţe, strâns, tras înapoi de laţul pe care îl zvârlise o mână dibace. Izbuti să scoată junghierul, voind să taie frânghia, dar o lovitură cu ciomagul peste braţ îl făcu să scape fierul. Degrabă îl doborâră mocanii la pământ, îl legară. Mai mult pe sus îl duseră până în faţa crijacului.

Sigmund sta pe gânduri, neliniştit de lipsa îndelungată a lui Simon. Când sosiră olahii aducându-l pe Voicu legat, îl privi mirat, neînţelegându-i împotrivirea. Firesc era să vină de bunăvoie, dar când unul dintre paznici îi întinse junghierul, înţelese pricina. Îl ştia prea bine. Plin de mânie, îşi repezi povodnicul asupra omului, să-l doboare, să-l calce cu picioarele calului, dar se opri. Îşi amintise de legea tagmei, nu putea osândi un creştin, chiar dacă ar fi fost schismatic, fără să-l asculte, să-i dea putinţa dezvinovăţirii.

— Slăbiţi legăturile. Spune de unde ai junghierul?

— L-am găsit.

— Unde?

— Pe mal.

— Pe mal? Spune drept. Poate l-ai luat de la un crijac, poate. Răspunde.

— L-am găsit jos. Între buruieni. Lucea în soare.

— Arată-ne unde l-ai aflat.

O porniră cu toţii. Însoţindu-l pe Voicu, care o clipă nu ştiu încotro s-apuce, apoi se hotărî să meargă în josul apei, unde sunt locurile mai smârcoase, poate acolo.

Sigmund nu-i da răgaz. Îl tot întreba:

— Când l-ai găsit? Ce căutai? Din ce loc eşti?

În sfârşit Voicu se opri şi într-o doară spuse:

— Iacă! Aici l-am găsit.

Mai mulţi se aplecară să cerceteze prin buruieni; poate vor mai afla câte ceva; însă nu văzură urme de paşi pe pământul moale, nici ierburile nu erau răvăşite.

Tocmai atunci se auziră strigăte: un mocan venea cu boii de la adăpat, făcând semne:

— Fraţilor, hei fraţilor. Am găsit. O luntre. Am găsit crijacul. Crijacul nostru. De mult i s-a dus viaţa.

Să fi spus omul drept? Poate se luptase Simon cu careva, pierduse junghierul. Dar lipsa de urme. Alergară cu toţii într-acolo. Pe Voicu nu-l mai strângeau legăturile, ar fi putut s-o ia la fugă, dar îndată l-ar fi prins. Mai bine s-aştepte o clipă prielnică.

Prin şovar, luntrea afundată rămăsese numai cu piscul în afară. Înăuntru, sub apă, zăcea mortul. Se grăbiră câţiva s-o tragă la mal şi, apucându-l binişor, cu teamă parcă să nu-l trezească, îl scoaseră şi-l întinseră pe iarbă.

Voicu fu cuprins de frică; îşi aminti de bufniţa din ajun. I se păru că trupul crijacului stă mărturie împotriva lui, crezu că e semn ceresc. Plin de spaimă, căzu în genunchi să ceară îndurare. Din privirile încruntate cu luciri albastre de oţel ale crijacului înţelese că totul era zadarnic, n-avea iertare. Încordându-se, se ridică în picioare şi-l privi drept în ochi pe cel ce-l osândise.

Sigmund, răstit, îi strigă:

— Câine spurcat, mărturiseşte. Cum ai îndrăznit. Cum ai putut.

— L-am găsit. L-am găsit în colibă. Jos.

Voicu simţi cum limba i se lipeşte în gură, se face grea. Amuţi.

Crijacul ridică paloşul să dea, dar se stăpâni; lăsă fierul jos.

— Nu-mi spurc paloşul cu sânge de ucigaş. Să fie înecat.

Olahul pe care Voicu îl cotonogise îi puse mâinile la spate, le legă strâns, scoase merindele din desagă, puse bolovani în loc şi i-o atârnă de gât. Doi inşi îl împinseră să urce în lotcă. Înainte să se depărteze, vâslaşii aşteptară în picioare cuvântul crijacului.

Sigmund descălecase. Îi trecuse mânia şi acum sta cu inima îndoită. Nu lămurise pricinile morţii lui Simon şi i se păru că ar fi mai bine să nu afle. Totodată ar fi vrut să dea şi omului o ultimă scăpare, măcar pentru cealaltă lume.

— Leapădă-ţi credinţa schismatică, fă-te catolic, nu e prea târziu, îţi vei uşura păcatele cu judecata cea din urmă.

Voicu îl privi dârz, rânji şi nu răspunse. Cum sta în picioare în mijlocul luntrei, întoarse capul. Se uită sus peste trestii, spre coliba lui. La o poruncă, cei doi lopătari începură să vâslească şi lotca se depărtă încetişor.

În ostrov, Neaga ieşi cu doniţa la apă. Coborând prin runc la mal, zări luntrea şi pe Voicu înăuntrul ei. Îl desluşea îndeajuns şi, văzându-l legat, înţelese că era osândit. Şi Voicu o zărise. Dar ochii lui nu se opriră la făptura ei, căutau mai sus, la acoperişul solzit cu trestii, la coliba lui.

Un lopătar, cel mai vârstnic, îl întrebă:

— Pe nume cum îţi zice?

— Voicu a lui Răducea.

O vreme se auziră doar lopeţile izbind în luciul apei. Nici broaştele nu orăcăiau. De sus, din cerul albastru, două raţe s-abătură între trestii. Bolta era senină, nespus de senină şi lopătarul înduioşat de limpezimea văzduhului, îl întrebă iar:

— Ai muiere?

— Am.

— Unde e?

— Colo-n ostrov.

— Tânără, vrednică?

— Vrednică.

— Am înţeles după nădragi, după cămaşă. E meşteră.

Pe lopătar îl frământa un gând:

— N-am soţie. Nu m-aş mai duce să-mi aduc una tocmai de sus, de pe plaiuri. Dă-mi-o mie. pe a ta.

Voicu rămase la cumpănă, apoi hotărât zise:

— Ţi-o dau, s-o ai în grijă.

— Copii ai?

— Unul mărunt, nici anul nu are.

După o vreme, lopătarul glăsui iar:

— Le port de grijă. Cum îi zice muierii?

— Neaga.

— Acolo ţi-e bordeiul, cel cu acoperiş de trestie?

— Acolo. Va trebui să-i faci coamă nouă.

— Fii pe pace, o fac eu, sunt meşter.

Luntrea ajunse la furcitura de dinaintea ostrovului, unde apele sunt mai adânci. Se ridicară lopătarii în picioare, dar Voicu nu-i luă în seamă. Îl urmărea gândul să ştie cui rămân coliba, sculele lui, Neaga.

— Ţie cum îţi zice?

— Pe nume, Constandin, dar după poreclă „Snagul”, adică cel vânjos. Am putere să ridic un bou. Snagul îmi zice.

— Şi de fel, de unde eşti?

Dar nu-i fu dat să afle. La un semn al celuilalt lopătar, amândoi îl îmbrânciră peste margini. O dată cu zgomotul trupului căzând în apă, se auzi dinspre ostrov ţipăt de femeie. Cei doi luntraşi, în picioare, îşi făcură semnul crucii. O vreme priviră locul unde fierbea apa ca într-o bulboană şi, fără altă vorbă, înfigând lopeţile, se depărtară să ajungă înapoi la mal.

În ostrov, Neaga, în genunchi, cu capul în mâini, plângea.

Sub frunzarul pădurii, crijacul puse să se facă pat cu polog. Peste trupul lui Simon întinse mantia lui albă cu cruce neagră. Faţa mortului era descoperită şi pletele bălaie se revărsau în jur. Se minunau olahii să-l vadă atât de frumos. Păcat doar, gândeau ei, că nu e femeie să-l bocească cum se cuvine. Sigmund sta la căpătâi, se ruga. Paloşul era înfipt în pământ, servindu-i de cruce.

Îl va îngropa în ostrov, să fie os de mucenic la temelia mânăstirii. Simon căzuse jertfă pentru propăşirea tagmei, pentru credinţa cea catolică, departe de ţara lui.

Într-un târziu, Sigmund porunci să se cerceteze locurile să se găsească paloşul lui Simon. Dar zadarnic căutară toţi olahii. Nici de la Neaga nu aflară nimic.