Share on Twitter Share on Facebook

Din slabiciunile lui Eminescu

Una din cele mai caracteristice slăbiciuni ale lui Eminescu era nesațiul în discuțiuni.

El discută liniștit și cu multă cumpănire, nu-și pierdea niciodată sărită și nu ținea să convingă ori să înduplece; după ce se înfigea însă în vreo discuțiune, nu mai puteai să sapi de el cată vreme n-a ajuns să se dumireasca dacă e ori nu adevărat ceea ce spui.

Era în primăvară anului 1870. Ne întorceam de la una din lecțiunile totdeauna foarte sugestive ale profesorului de anatomie dr. Hyrtl, care vorbise despre oasele ce alcătuiesc craniul omenesc.

-Vezi, d-ta - i-am zic eu fără că să-mi prea fi dat seama despre ceea ce spun - dacă sutn adevărate cele ce ne-a spus neamțul acela, în lumea organică toate sunt nu prea că, ci pentru că, până în cele mai mici amănunte potrivite cu scopul, în vederea căruia intră în ființă.

El s-a oprit în loc și s-a uitat cu un fel de uimire.

-De unde o scoți aceasta? întrebă el. Unde ai citit-o? cine ți-a spus-o?

-Nu-mi aduc aminte să mi-o fi spus cineva - i-am răspuns, așa-mi vine mie să dau eu socoteala. D-ta vezi prea bine că e gaura în craniu pretutindeni unde trebuie să fie gaura, și mi se pare invederat că nu artera pătrunde pe unde e gaura, ci gaura a rămas pe unde în mod firesc are să pătrundă artera la creier.

-Da! a întâmpinat el și a plecat ianinte.

Îmi făceam atunci rândul în oștirea imparateacsa și stăteam în cazarma „Francisc Iosif”, depărtare de câțiva kilometri de la Spitalul Central, unde profesorul dr. Hyrtl își făcuse lecțiunea.

Partea cea mare din acest drum lung am făcut-o fără că să mai schimbăm vreo vorba, eu grăbind pentru a nu cumva să-mi perd porțiunea de mâncare la cazarma, iară el impedecandu-se când de unul, când de altul dintre trecători, că omul care, pierdut în gânduri, nu vede și nu aude nimic din cele ce se petrec împrejurul lui.

-Stai! - stirga el în cele din urma - că nu ne-au luat la goana tătarii. Nu e cum crezi tu: artera a existat și mai nainte de a se fi închegat oasele, și gaura a rămas unde se află tocmai pentru că, trecând pe acolo artera, n-aputut osul să se închege și la locul acela.

Lucrul mi se părea destul de lămurit pentru că să nu-mi mai deie mână să intru asupra lui în discuțiune cu un om că Eminescu, a cărui superioritate îmi era din toate punctele de vedere neîndoioasă. Nici nu prea țineam apoi să mă dumiresc care dintre noi amândoi are dreptate. El însă, pornit odată, ținea să discute și se simțea oarecum jignit că să nu-i dau răspuns.

-Ei - stărui deci dansul peste câtva timp - e ori nu cum zic eu?

-Mi se pare că da, i-am răspuns dus cu gândul la „porția” pe care nu o mai căpătăm dacă soseam în cazarma după ce caporalul a făcut împărțeală.

-Cum ți se pare?! întâmpină el. Ori ești, ori nu ești convins despre ceea ce zici: dacă nu ești convins iți dai pe fata îndoielile, iar dacă ești convins, ai și temeiurile tale și trebuie să le dai pe fata pe aceste.

Simțeam că m-am încărcat cu „Doamne-ajută”.

-Eu ți-am spus - i-am zis, că să scap - că așa dedeam eu socoteala, că așa mi se pare” văd acum că ai d-ta dreptate.

-Ce vezi?! Nu vezi nimic! strigă el. Nici că e vorba cine are și cine n-are dreptate, ci care este adevărul, iar aceasta n-o știu nici u.

-Lucrul acesta nici c-o să-l putem noi descurcă acum, căci eu trebuie să fiu prezent la apelul nominal, iar după prânz am să fac exerciții cu compania.

A rămas să ne-ntalnim pe la cinci, când eu puteam să scap.

Pe la unu și jumătate, când eu am ieșit cu compania în câmpul de exerciții, Eminescu se plimbă prin fata cazărmii că de obicei, cu pași rari și cu capul plecat, și plimbându-se așa l-am găsit și când m-am întors pe la cinci la cazarma - obosit și cam flamand.

-Iți vei fi perdut răbdarea așteptându-mă, i-am zis când am ajuns, în sfârșit, să scap si să ies la el.

-Dar eu nu te-am așteptat -a răspuns el - știam că ai să vii târziu și am petrecut bine. Nu poți să-ți inchipuiesti ce lucruri frumoase învață omul uitându-se la mutrele trecătorilor.

El a început apoi să-mi înșire argumentele pro și contra, pe care aveam să le discutăm unul câte unul, și cărțile pe care am să le citesc pentru că să mă pot dumiri deca e ori nu adevărat că-n lumea organică toate sutn potrivite cu rostul inrarii în ființă.

Nu țineam nici acum cu orice preț că să mă dumiresc, dar discuțiunea îmi părea interesantă și instructivă, căci el spunea multe pe care eu nu le știam. Deocamdată însă trebuia să-mi potolesc foamnea - fie chiar și numai cu un Kaisersemmel (chifla).

-Iar mâncare?! - m-a mustrat el - nu vezi că-ți dai în petec cu asemenea apucături de om de rand?! Să mănânci, să bei, să te-mbraci, să alergi după fuste, să faci copii, să sperii lumea strâmbându-te fel și chip, că să pari mai mult decât ceea ce ești; acesta vi-e scopul în vederea căruia intră omul în ființă. Nu-i așa, domnule, nu-i!

Ne-am plimbat pe nemâncate până pe la nouă, când la cazarma a sunat de treragere și eu trebuia să intru, dar tot n-am ajuns să ne dumirim. Zile multe de-a rândul s-au urmat discuțiunile, mai întâi asupra principiilor generale, apoi asupra cărților pe care a trebuit să le citesc, și în cele din urma asupra lucrării pe care, în urma stăruințelor lui, a trebuit să o scriu despre rostul intrării în ființă: nu o dată am petrecut noaptea la masa din coltul vreunei cafenele și ne-au prins zorile zilei primblandu-ne prin vreo uliță mai dosnică.

Așa pățeau toți cei ce intrau în legătură mai strânsă cu el. Îi clasifică pe oameni potrivit vederilor lor, după părerea lui caracteristică, și mi s-a întâmplat și mie ani de zile-n urma că-mi aducea cârti în care erau fie susținute, fie combătute părerile mele, ori că mă-ntampina, când mă-ntalneam, cu vorbele: „Cum mai stai cu rostul intrării în ființă?”

Uităm câteodată cele petrecute și-i spuneam cee ce i-am mai spus.

El zâmbea și-mi reamintea când, unde și în ce fel de împrejurări i-am mai spus ceea ce îi spun.

Nu uită nici ceea ce a citit, nici ceea ce a gândit, nici ceea ce i s-a spus vreodată și nu era nici cestiune care nu-l interesa, nici om cu care nu stătea bucuros de vorba dacă-și susținea în sinceritate părerile. Partea cea mai mare a vieții și-a petrecut-o stand de vorba mai cu unul, mai cu altul, câteodată chiar cu oameni după părerea lui cu desăvârșire stricați.

— Ce știi tu?! îmi zicea el când mă mirăm de aceasta. E mare lucru să-ți dai seama cum se prezentă lucrurile-n capul unei canalii.

Aceasta dorință de a se dumiri asupra celor ce se petrec în sufletele altora era ceea ce atât de adeseori îl făcea să se pearda pe sine însuși citind, cum zicea el, în mutrele trecătorilor, ori stand de vorba cu cei ce aveau păreri deosebite de ale lui.