Eminescu la Viena

La 1869, când a venit la Viena, Eminescu, deși nu împlinise încă vârstă de douăzeci de ani, era om nu numai cu multă știință de carte, ci totodată și sufletește matur și (...) îndeosebi mie, care eram cu doi ani mai în vârstă, mi-a fost în multe privințe bun îndrumător, ceea ce le-a mai fost de altminteri și altora dintre colegii lui romani din Viena.

Am acuma să mai spun ori să lămuresc și altele ce mi se par de oarecare însemnătate pentru înțelegerea fie a felului sau de a fi, fie a timpului în care a trăit.

Nu fac studiu adâncit, ci mă mărginesc a le spune toate cum le știu, cum le-nteleg și cum mi le aduc aminte după cincizeci de ani trecuți.

Îl știm cu toții om care trăia mai mult cu sufletul decât cu trupul. Cetind poeziile lui și cele ce s-au scris despre dansul, mulți și-l mai inchipuiesc și drept visător pierdut în lumea plăsmuirilor sale, un fel de rătăcitor răzleț, care nu găsește în lume ceea ce caută-n ea.

Adevărul e că el era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, vede toate cele ce se petrec împrejurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune și stăruie scu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet și cugetător cu vederi bine lamurite, ci totodată și om de acțiune înzestrat cu bun-simt practic, care știe să-și aleagă mijloacele mijloacele și e totdeauna gata să-nfrunte greutățile de orișice fel.

Când am venit noi la Viena, studenții romani de acolo aveau două societăți așa-zise academice, una cam în felul Burschenschaft-urilor germane, iar alta, Societatea literară, care-și ținea ședințele după-amiaza într-una din sălile Universității. E lucru oarecum de sine înțeles că Eminescu a intrat în societatea aceasta, din carea făceau parte cei mai așezați dintre studenți, mai ales bucovineni, ardeleni de la Sibiu, de la Brasov și de la Nasaud, vreo doi-trei bănățeni or ungureni, cei mai mulți înaintați în sutdii, câțiva doctoranzi.

Erau nu numai plăcute, ci și folositoare ședințele acestei societăți. Se cereau scrieri ori dări de seama despre cărți de curând apărute și se discuta. Când se-ntuneca, treceam apoi la o cafenea din apropiere, unde dicuțiunile se urmau cu multă râvnă.

Eminescu, deși cel mai tânăr dintre toți, chiar din primele ședințe la care a luat parte a început să conducă discuțiunile, căci nu numai că se bucură de multe simpatii, ci avea totodată și autoritate, că unul ce știa multe și călca singur.

El stăruia cu toate acestea că societatea să fie desființată.

Nu a avut nevoie să steie la Viena timp mai îndelungat pentru că să-și deie seama că între tinerii români de acolo sunt mulți care nu fac parte din nici una din cele două societăți și se pierd în valurile vieții vieneze. Între cei din Banat ori din Țara Ungurească și mai ales între cei din Bucovina erau unii care vorbeau rău, ba câțiva care nu vorbeau deloc românește și se înstrăinaseră, încât nu mai aveau legături cu colegii lor români și vorbeau între dânșii fie nemțește, fie ruteneste, fie ungurește. Era deci firesc îndemnul de a-i aduna pe toți într-o singură societate, pentru cultivarea simțământului nu numai colegial, ci totodată și național.

Se și făcuseră mai multe încercări în înțelesul acesta. Nici oamenii mai potoliți nu țineau să se însoțească cu elementele pornite spre „avânturi juvenile”, nici „tinerii generoși” nu se împăcau cu gândul de a se pune sub conducerea celor lipsiți - după părerea lor - de vlaga. Silințele de unire au rămas deci zadarnice.

Eminescu era însă stăruitor neobosit și se bucură de simpatii atât la unii, cat și la alții. Ale lui încercări n-au rămas deci zadarnice, și încă-n timpul anului 1869-70 s-a înființat Societatea „România jună”, care și-a ales în primul sau comitet lista alcătuită de dansul, puindu-se pe sine însuși secretar.

N-au intrat, ce-i drept, în societatea aceasta elementele extreme nici dintr-o parte, nici din cealaltă, au intrat însă aproape toți cei mai înainte răzleți, ceea ce pentru Eminescu era lucru de căpetenie.

Nu am căderea de a vorbi despre însemnătatea acestei societăți în viată noastră culturală. Mă mangaiesc a spune că nu numai unul dintre tinerii romani de la Viena luând parte la viată acestei societăți, s-a deprins să vorbească bine românește si să se simtă roman. Gândul lui Eminescu era că la toate universitățile unde și tineri romani își urmează studiile să se indiinteze asemenea societăți, care să aibă biblioteci și cantine, precum și organul lor de publicitate, să steie în legături strânse si să pună la cale în fiecare an congrese naționale. De gândul acesta au pornit silințele lui pentru serbarea de la Putna, care pentru el era cea mai potrivită ocaziune pentru întrunirea primului congres al studenților romani.

Erau, ce-i drept, multe pe care nici el, că om de acțiune, nu era în stare să le scoată la capăt

dar se uită împrejurul sau și știa totdeauna să găsească oamenii potriviți că să-i pună la cale.

Pentru inaugurarea societății „România jună” era, de exemplu, nevoie de bani, căci sumele dăruite de așa-zișii membri fondatori nu sosiseră încă decât în parte. Vorba era deci să stăruim pe lângă cei mai bănoși dintre romanii din Viena, că să anticipeze ei. Aceștia erau Dumba, bancherii Perlea și Muresanu și mai ales comisionarul B.G.Popovici, care ținea să fie socotit drept un fel de Mecena al romanilor. Eminescu nu era omul care știa să umble-n asemenea treburi. Se uită însă la dreaptă și al stângă și găsea oameni carese simt maguliți când îi rogi să pună „franc și clac” pentru că să bata mai la o ușă, mai la alta.

Pe alții îi mângâia rugându-i să umple pe la rectorat ori pe la politie, să caute local ori să cumpere mobilă, să tina discursuri ori să aranjeze baluri, serbări ori excursiuni.

— Pune pe fiecare să facă ceea ce face cu plăcere — zicea el — și nu numai lucrurile merg bine, dar ți-i mai faci și pe oameni prieteni buni. De aceea el făcea mereu un fel de vânătoare de oameni.

Așa și trebuia să facă, căci el nu venise la Viena că să poarte grija de alții, ci pentru că să lucreze într-o atmosfera priincioasă pentru desăvârșirea propriei sale ființe.

Se înscrisese la Facultatea de Filosofie, nu însă spre a se pregăti pentru o anumita cariera; audia deci și la Facultatea de Drept, precum și la cea de Medicina, unde câțiva dintre cei mai însemnați oameni de știință, cum erau Ihering, Stein, Hyrtl, Brucke etc... țineau cursuri pentru el foarte interesante. Mai asistă și la experimentele chimice, pe care Nicolae Teclu ni le făcea nouă, tinerilor romani la Academia Comercială și la deprinderile gimnastice, pe care tot sub conducerea lui Nicolae Teclu le făceam, în sala unei societăți de gimnastică.

Cel mai de căpetenie lucru este însă pentru dansul lectura.

Fiind deprins să citească la el acasă, în toată tigna, cu întreruperi, mai luând notițe, mai tolănindu-se pe canapea, mai plimbându-se de ici până colo, că să se gândească nesuparat de nimeni și de nimic asupra celor citite, el nu era în stare să citească-n biblioteci publice. Avea deci obiceiul de a se plimbă din când în când de la o biblioteca la alta și din anticar în anticar și astfel știa intotdeauan ce cârti nouă au apărut și ce cârti vechi sunt puse în vânzare. Când primea apoi bani de acasă, cumpără cărțile ce voia să cetească, iar după ce le-a cetit, le vindea pe cele mai multe și păstră numai pe acelea la care ținea mai mult. El cetea de altminteri foarte repede și, cată vreme avea ce să cetească, de obicei nu mai venea pe la Universitate. Nici atunci nu lipsea însă din laboratorul lui Teclu, nici din sala de gimnastică, nici mai ales de la seditnele societății „România jună” ori de la excursiunile puse la cale de ea, cum era bunăoară cea de la 3/15 mai.

Noi, cei ce-l știm din timpul petrecut la Viena, nu puteam să ni-l aducem aminte fără că să-l vedem în gândul nostru mergând în frunte, cântând și îndemnând pe alții să cânte, și unul din cei mai buni prieteni ai lui era Chibici-Ravneanu, pentru că acesta era sufletul verseliei când petreceam împreună, un neistovit născocitor de „idei minunate”.

Toate le făcea dansul pentru mulțumirea să, dar la viată comună a romanilor lua parte și din simțământ de datorie, aceasta chiar și după amărăciunile ce avusese când cu serbarea de la Putna. Nu mai era, ce-i drept, tot atât de expansiv, nici mai ales tot atât de impulsiv că mai înainte, dar își dădea mereu silință de a-i ținea strânși la un loc pe colegii săi romani.

Deși cântă ereu, așa mai pe șoptite, Eminescu nu avea slăbiciune pentru muzica și nu prea se ducea nici la concerte, nici la opera, decât rar de tot, mai ales de dragul baletelor. Vizităm însă adeseori galeriile de tablouri, expozițiunile și colecțiunile de tot felul, iar dintre teatre îi plăcea mai ales al Curții, unde jucau atunci Wagner, Lewinski, Baumann, Gabilon și comicul Meixner, și dintre femei, Volter și Baudius, pentru care avea deosebită slăbiciune. El râdea mult, cu lacrmi și zgomotos; îi era deci greu să asite la comedii, căci rasatele îi erau adeseori oarecum scandaloase.

În timpul petrecut la Viena, Eminescu era om cu deosebire cumpătat în ceea ce privește mâncare și băutură. Stand la masa, ținea să aibă locuință încăpătoare și luminoasă. Nu avea însă cuvenită purtare de grija pentru sine însuși, și de aceea în curând ajungea să fie toate de-a valma împrejurul lui. Când se punea pe cetire, nu suferea să i se dereticeasca prin casa, să i se mature si să i se aștearnă patul. Chiar de pe atunci începuse a face abuz de cafele negre. Manca puțin și pe apucate și își omora deci foamea bând mereu cafele gâtițe de el însuși la mașină care-i stetea totdeauan pe masa.

Alt păcat al lui era că nu făcea deosebire între ziua și noapte, stătea câteodată toată noaptea treaz cetind, scriind ori discutând, și apoi adormea toată ziua; azi dormea îmbrăcat, iar a doua zi rămânea toată ziua în cămașă.

Una din marile mulțumiri ale vieții lui era să steie de vorba, să-și deie pe fata gândurile si să ispitească pe alții , fie aceștia chiar oameni pe care îi socotea mărginiți, ceea ce în adevăr și erau. Ceea ce-l ademenea era dorință de a vedea cum se prezintă lucrurile în capetele altora și de a se dumiri el însuși.

Era o mulțumire sufletească nu numai pentru el și pentru aceia cu care stătea de vorba, azi unul, mâine altul, căci el avea inima deschisă, era luminos, sugestiv și plin de verva, încât te simțeai mai bun, mai deștept și mai vrednic, după ce ai stat timp de câteva ceasuri sub înrâurirea lui.

Nu-mi aduc aminte că mie îndeosebi să mi se fi întâmplat vreodată să stăm de vorba acasă fie la el, fie la mine. Ne-ntalneam la Universitate, la masa, la cafenea, în sfârșit, undeva, și plecăm acasă, iar după ce am plecat, ne plimbăm prin ulițele mai dosnice, prin vreunul dintre parcurile din oraș ori pierzând ceasuri întregi, nu o dată până-n crepetul zorilor de zi; și cu ocaziunea acestor plimbări m-am luminat fără îndoială mai mult decât audiind cursurile de la Universitate.

În revista Convorbiri literare (1910) a fost publicată o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu în care Eminescu spune că pe Kant și pe Schopenhauer i-a cunoscut „relativ târziu”.

Din mărturisirea aceasta, dl. L.A. Radulescu-Pogoneanu trage concluzia formulată în notiță, în care zice:

„Vrea să spună: nu de la începutul sutdiilor sale universitare, la Viena, ci abia la Berlin. În critică să împotrivă lui Petrino și în articolul din Federatiunea, amândouă din 1870, pomenește, ce-i drept, de Kant; se vede, însă, că atunci îl cunoastea numai indirect”.

Aceasta mă-ndeamna să fac mărturisirea că pe mine, tânăr lipsit cu desăvârșire de cultura generală, Eminescu m-a îndrumat încă pe la sfârșitul anului 1869 să nu-mi pierd timpul cetind scrieri de ale filosofilor că Fichte, Hegel și Schlling și nici scrieri de ale lui Kant, să nu cetesc decât după ce le voi fi citit pe ale lui Schopenhauer.

Îmi aduc foarte bine aminte că purtăm uniformă de cătană împărătească și locuiam la cazarma când el mi-a dat „Despre împătrită rădăcină a principiului rațiunii suficiente” (Uber die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grund), o scriere pe care abia mai târziu am fost în stare s-o cetesc. Mi-a dat apoi scrierea despre fundamentul moralei, Parerga și Paralipomena, și abia după aceste două opera principale mereu discutăm asupra celor citite de mine. Toate acestea n-ar fi fost cu putință dacă el n-ar fi cunoscut pe Kant și pe Schopenhauer, ale căror scrieri erau dintre acelea pe care nu lea vândut după ce le-a cetit.

Tot bine îmi aduc aminte că-mi vorbea mult despre Buddha, despre Nirvana și despre Confuciu; și făcea un fel de vânătoare asupra scrierilor privitoare a China, ceea ce de asemenea n-ar fi fost cu putință dacă nu l-ar fi cunoscut pe Schopenhauer, care a fost un fel de budist, și-l socotea pe Confuciu drept cel mai cuminte dintre oamenii ce-au trăit pe fata pământului.

Pentru mine dar acel „relativ târziu” nu poate să fie decât înțelesul că el cetise multe altele mai înainte de a fi ajuns să cunoască pe Kant și pe Schopenhauer.

Studii în înțelesul tehnic, al cuvântului nu va fi făcut atenția lor, dar le-a cetit scrierile petur mulțumirea să, cum cetesc alții romanele senzaționale.

Sunt și unii care-l socotesc pe Eminescu pesimist sub înrâurirea lui Schopenhauer.

Lasă că-n gândul meu Eminescu n-a fost pesimist, ci idealist, scârbit de cele ce se petreceau împrejurul lui; dar chiar dacă ar fi fost stapanitde convingerea că oamenii sunt stricați și că în mijlocul lor viată nu merită să fie trăită, convingerea aceasta nu cetind scrierile lui Schopenhauer a dobindi-to, ci înfruntând greutățile vieții.

El era moldovean, își petrecuse cele mai frumoase zile ale copilăriei în Bucovina, cutreierase în timpul tineretelor Muntenia, Ardealul, Banatul și Tara Ungurească, se simțea deci pretutindeni printre romani că la el acasă; și n-a fost între contemporanii lui nici unul care să se fi pătruns deopotrivă cu el de ideea națională română. De aceea el își dădea mai bine decât orisicine seama despre neajunsurile vieții noastre naționale și cea mai constantă preocupare a lui era înlăturarea acestora.

Izbucnind războiul franco-german, serbarea de la Putna a fost amânată până după război. Aceasta îl mâhnea, căci nu înțelegea de ce adecă o mișcare culturală a romanilor, care nu erau amestecați în războiul acela, n-ar putea să fie pornită cat mai curând.

De o adâncă mâhnire a fost cuprins anul viitor, când comitetul a făcut declarațiunea că nu poate să ieie asupra să sarcina de a aranja serbarea, deoarece banii adunați pentru ea, peste 5.000 de florini, fuseseră delapidați de bancherul Muresanu, care a fugit în America.

— Doi dușmani primejdioși avem în fata noastră — zicea el — răutatea și prostia omenească. În luptă cu acești dușmani n-avem să discutăm, ci să lucrăm și mergem înainte.

De ce era adecă vorba?

În apelul adresat publicului roman pentru serbare, noi ziceam, între altele:

„Națiunea română voiește cultura, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă, La Prut și la Lomnis, omogenă în sânul Carpatilor cărunți și pe malurile Dunării bătrâne. Și viitorul, cultura viitorului, unitatea spirituală a viitorului zace în noi, în generatiunile viitoare”.

La ce se gândea Eminescu voind să îndrumeze pe contemporanii săi spre o asemenea „unitate”?!

Între popoarele din Europa nu e nici unul atât de bine închegat că acel roman, ale cărui mase au pretutindeni aceleași obiceiuri, același fel de a vedea și de a simți, aceleași credințe și același fel de a viețui și în mijlocul căruia nu s-au putut forma dialecte deosebite. Acest popor are însă mai multe clase culte sau „pături suprapuse”, deosebite unele de altele și toate mai mult ori mai puțin înstrăinate împreună de poporul adevărat român.

O binecuvântată lucrare împreună a romanilor nu este cu putință fără că aceste „pături superpuse” să se fi apropiat sufletește atât unele de altele, cat și toate împreună de masele mari ale poporului. În vederea acestei uniri sufletești avea neamul românesc să-și pună în lucrare cele mai bune din puterile sale vii, căci altfel rămâne lipsit de cuvenită pregătire pentru împlinirea menirii sale istorice.

Pentru pornirea unei asemenea lucrări nu era, după părerea lui, nevoie de bani, ci numai de inima curată și de minte deschisă pentru recunoașterea adevărului.

Pornit din fire spre seninătate și veselie, cum era pe la ineputul timpului petrecut la Viena, el s-a făcut din ce în ce mai asupru după ce s-a încredințat că sunt puțini cei ce-l înțeleg si că, dintre putinii aceștia, cei mai mulți nu-și potrivesc faptele cu gândurile.

Deoarece s-au scris multe, poate chiar prea multe despre slăbiciunile lui Eminescu pentru Veronica Micle, cred că se cuvine să mai spun și că tot în timpul petrecut la Viena a fcut el cunoștință ei, care venise să consulte medicii asupra unei boale de care suferea. El însuși nici atunci, nici mai târziu nu mi-a vorbit despre aceasta. Aflasem însă de la alții că i-a fost recomandat unei doamne de la Iași că însoțitor la vizitarea orașului.

La sfârșitul anului școlar 1871-72 eu am plecat acasă, iar peste un an când m-am întors, nu l-am mai găsit la Viena.