Semitismul (1902)

Ioan Slavici, „Semitismul,” Apărarea Națională, III (1902), nr. 111 (15 Decembrie), p. 1.

Iacov, așa știm cu toții de când eram copii, a plecat cu toată casa lui din Canaan și s-a așezat în Egipet, unde Iosif, cel mai iubit dintre feciorii lui, era atotputernic la curtea Hicsoșilor.

Urmașii lui au rămas apoi în Egipet timp de mai multe secole și s-au sporit aici, în cât, pe timpul lui Moise erau 40,000 de familii.

Leagănul poporului evreiesc nu e dar în Canaan, de unde a plecat o familie, ci în Egipet, de unde Moise a ieșit cu 40,000 de familii.

Iară Iosephus, contimporanul Impăratului Vespasian, evreu și el și apărător al connaționalilor săi alungați din Canaan, ne spune în „Antiquitatum judaicarum libri XX,” că străbunii săi nu au plecat, cu au fost alungați din Egipet.

Deși patria lor adevărată era Egipetul, deși sute de ani de-a ręndul trăiseră împreună cu cei-lalți Egipteni, în mijlocul cărora le-a mers bine, căci alt-fel nu s-ar fi sporit, ei n-au fost în stare să se potrivească la fire și la apucătiri cu compatrioții lor, au rămas un element de disordine socială, în cât pacea și buna rănduială, numai prin alungarea lor a putut să fie restabilită.

Chiar începutul vieții naționale a Evreilor trebue să lase în mintea oamenilor cu judecată convingerea, că ei sunt un neam de oameni, care nu sunt în stare să trăiască în pace și bună înțelegere.

Urmărind îndelungata viață a poporului evreiesc, în deosebitele fase ale desfășurării ei, ne întărim din ce în ce mai mult convingerea aceasta.

După-ce s-au stabilit în Canaan, deși stăpâni în noua lor țară, ei n-au fost în stare să întemeieze o viață comună, ci au trăit despărțiți după seminții, care se hărțuiau fără de curmare între ele. Abia după două sute de ani, în fața unui puternic dușman, ei s-au unit sub o singură căpetenie, dar unirea aceasta e și ea de scurtă durată, căci după moartea lui Solomon iar se desbină.

De aici înainte „pămęntul făgăduinței” e un cuibar de desordine socială, în care nici Asirienii și nici Babilonenii, nici Perșii și Macedonenii, nici Seleucizii și Ptolemeii nu pot să restabilească pacea și buna rînduială.

Ast-fel Romanii, care făceau poliția pe coastele Marii mediterane, ajung la convingerea, că numai alungându-i și din această, a doua patrie a lor, pot să restabilească pacea și buna ręnduială.

Sunt aproape două mii de ani de atunci. Evreii au fost risipiți cam pe timpul când coloniștii romani, străbunii noștri, s-au așezat în Dacia. Pe când însă noi am stat strânși la un loc și am apărat în luptă necurmată cu dușmani mai puternici de cât noi, vetrele părintesci, Evreii și-au petrecut viața risipiți și împinși mereu de ici până colo ca nisce oameni urgisiți, pentru care nicăieri pe fața pămęntului nu e loc de adăpost statornic.

Nu e în Europa apuseană nici un popor, care nu i-a alungat vre-o dată, și nu e în lume nici un popor, care vrea azi să-i primească în mijlocul său.

Un proverb german zice: „Haust du meinen Iuden, so hau ich den Deinen”; dacă dai tu în Evreul meu, dau și eu în al tău; azi se poate zice: „Dacă dai tu în Evreul tău, dau și eu în al meu.” Chiar aceia, cari îi apără pe Evrei, îi apără numai pentru-că nu cum-va, alungați de alții, să vie la dânșii.

De ce oare Evreii le-au fost tot-d-auna și le sunt și astă-zi tuturor atât de nesuferiți?

Pentru că în ei lipsesce ceea-ce pe om îl ridică mai pre sus de animale și-l face om în puterea cuvîntului.

Noi, oamenii adevărați, suntem determinați în faptele noastre mai mult de compătimire de cât de egoism. De oare-ce bucuria ivită în inima unuia ne înveselesce pe toți și toți suntem atinși de durerea ori și căruia, numai împreună putem să găsim mângâierea vietii. In Evreu lipsesce acest simțimînt comun. Pe când eu, omul adevărat, mă înduioșez, când îl văd pe Evreu sbătându-se în mizerie și sunt pornit a căuta mijloace pentru alinarea suferințelor lui, Evreul se bucură când mă vede în strîmtoare și e pornoit a căuta mijloace, ca să tragă folos din nevoile, cu cari mă lupt.

Așa a fost Evreul în Egipet, așa în timpul viețuirii lui în Canaan, așa a rămas și după ce a fost alungat și din această a doua patrie a lui și așa e și astă-zi.

La această lipsă de simțămęnt comun ne gândim cu toții când vorbim despre semitism și zicem, că Evreii sunt un element disolvant. Osîndiți prin insuficiența constituțiunii lor organice a nu putea să întemeieze ei înși-și, prin sine o societate trainică, ei nu se mărginesc a stărui cu îndărătnicie în apucăturile lor egoiste, ci profită de toate împrejurările și se vîră pretutindeni, ca să-și propage felul de a fi și de a vedea, deci să semitiseze și societatea, în mijlocul căreea trăiesc.

Trebue ori nu să combatem această înrîurire destructivă a Evreilor?

Atât suntem de semitisați, în cât numai foarte puțini dintre noi se mai îmbărbătează să dee un răspuns hotărît la întrebarea aceasta. E par-că te degradezi tu însuți pe tine, dacă mărturisești adevărul, și pe când Evreii sunt de o obrăsnicie, de care numai ei sunt capabili, noi nu suntem în stare să înfrînăm pe aceia dintre noi, care fac causă comună cu dânșii și propagă semitismul fără de sfială.

Unde are să ne ducă slăbiciunea aceasta!?

Fără îndoială nu la deslegarea, pe care o vor cei ce combat semitismul.