Robia Modernă

Imi terminasem studiile juridice și-mi făceam practica prescrisă de lege pentru censura de avocat.

Intre clienții pe cari îi primisem de la principalul meu, era și o femee care trăsese în judecată pe mama ei pentru partea ce i se cuvenia din moștenirea rămasă de la răposatul ei tată, vre-o 400 florini.

După ce procesul a fost câștigat și sentința a primit formula executorie, am ieșit la fața locului, ca să pun în vînz are averea văduvei, o casă, o vie și dece pogoane de pămînt, toate împreună pretinse judecătoresce în 4200 fl.

De oare-ce nici la prima, nici la a doua licitațiune nu s-a presentat cumpărător, urma ca la a treia licitațiune vînz area să se facă cu ori-ce preț.

Așa e porunca legii, și acum s-au presentat trei cumpărători, concetățenii mei Spitzer, Steinbach și Goldberg. De oare-ce cheltuielile noastre de proces făceau 275 fl. eu am primit însărcinarea ?eri suma aceasta, nici mai mult, nici mai puțin.

Concetățeanul Spitzer a oferit 276, iar concetățeanul Steinbach 277 florini… 277fl. o dată, - de două ori – nu dă nimeni mai mult!? – 277 florini de trei ori! – Averea prețuită judecătoresce la 4200 florini a fost vîndută cu 277 florini, și noi ne-am luat cheltuielile de proces, clienta noastră a primit doui florini, iar văduva care mai avea doui copii, și-a pierdut casa, via și cele z ece pogoane de pămînt.

Lucrul acesta nu-l știu din auzite: e cel din urmă proces în care am pledat, cea din urmă execuțiune, la care am asistat.

Plânsetele celor două femei, căința fiicei și blestemele mumei n-au găsit nici ur răsunet in inima cumpărătorului, care procedase la urma urmelor, corect și profitase numai de dreptul pe care-l avea în virtutea legii ca cetățean al Statului ungar. Indignațiunea mea însă pare că-l atingea. Mă știe, gândiam eu, om civilisat șu cu oare-care trecere, ține să nu se pună în luptă cu mine și va fi accesibil pentru un act de generositate.

„Mi-e milă și mie de sărmana văduvă, care a fost rău povățuită, și sînt gata să-i las întreaga avere-mi zise el; mă mulțumesc cu asigurarea hipotecară a pretențiunei mele.”

După grele și îndelungate negocieri am pus dar la cale o învoială, în virtutea căreia văduva rămânea stăpână pe întreaga avere, fiica ei se mulțumia cu 50 florini, iară d. Steinbach rămânea creditor ipotecar pentru datoria de 1200 florini, dați cu camătă legiuită, 6 la sută. Văduva avea dar să plătăscă 72 florini pe an, ba chiar și din această sumă se mai scădeau 25 fl., chiria odăii despre stradă a casei, în care d. Steinbach, om generos, voia să adăpostească o familie săracă.

Eram mulțumit, căci îmi închipuiam, că am pus la cale un lucru bun.

„O, - îmi zise primarul, - de aceștia sînt în satul nostru peste o sută. Stipzer, Steinbach și Goldberg sunt tovarăși, au legături și găsesc bani ieftini. Dacă ai moarte la casă, dacă păgubesci cu un bou, dacă ai vre-o nevoie grabnică, unul dintre dînșii te ajută, cel-lalt te încurcă, iar at treilea cumpărându-ți averea. Fiind-că n-are ce să făcă cu ea, el ți-o lasă dar te leagă cu hipotecă de îi rămâi rob pe toată viața și munceșci numai pentru dînsul.

Luând informațiuni, m-am încredințat, ca cei trei tovarăși legaseră ast-fel pe toți sătenii mai nevoiași. Termenele de plată erau puse în Ianuarie pentru-ca până pe timpul secerișului creditorii să poată avea titlul executoriu, și ei nu țineau să fie achitați în bani, ci oameni generoși, se mulțumeau și cu producte, ba chiar și cu zile de lucru. Cine avea dar fie la vii, fie la săpatul porumbului, fie la seceriș nevoia de brațe se adresa la Steinbach, care avea tot-deauna „oamenii lui,” pe care îi da cu chirie.

In acela-și timp tovarășii adăpostiră în deosebite părți ale satului, prin casele celor legați cu hipotecă, șase-spre-z ece familii sărace, care vindeau mărunțișuri pentru pui de găină, pentru rațe ori gâsce, pentru piei crude, pentru ouă furate din cuibare, pentru grăunțe furate din hambare și pentru ori și ce alte producte, care se adunau în magazia lui Steinbach de unde Vinerea erau duse în oraș.

O însemnată parte din poporațiunea Ungariei e ast-fel robită, și „înflorirea” economică a statului ungar e mai ales resultatul acestei robii, care face, ca mulca să fie ieftină, prețul productelor să scaz ă și producțiunea să crească în vreme ce muncitorul cade în miserie din ce în ce mai neagră și e din zi în zi mai istovit.

Acea-și e soarta muncitorului de prin orașe. Ne mai putănd să susțină concurență cu fabricile, care lucrează ieftin și prost, cei mai mulți dintre dînșii au fost nevoiți să intre în sîmbria capitaliștilor, care nu-i lasă să moară de foame.

Milioane de oameni au ajuns ast-fel să trăiască numai de az i pe mâine, muncind spre a spori bogățiile altora, sbătându-se în miserie fără de scăpare, agitați nmereu de o viuă și legitimă nemulțumire și împinși în mod fatal spre o catastrofă socială.

Se întămplă adese-ori, că cele mai viguroase păduri de stejar, lăsate în părăginire, sînt înecate de plop, de salcie, de teiu ori de alte esențe, care cresc mai repede de cât stejarul. Văntul duce semînța de plop și-o risipește printre stejar, și lopul răsare în umbra stejarului, cresce cu chiu cu vai subțire și lung; ajuns însă de deasupra, el își întinde crăcile, se îngroașă în trunchiu, își face rădăcini puternice și îi ia aierul și lumina stejarului, care încetul cu încetul se umple de muschi și de bureții și se usucă în cele din urmă.

Tot ast-fel se petrec lucrurile în viața socială a Ungariei. Un singur om rău e destul, ca mii și mii să cadă în robia celor ce nu iau parte la durerea obștească, ci trag folos din strîmtorările altora. Acela, care s-a ridicat o-dată de asupra, îi înăbușe pe cei rămași în strîmtorare, și aceștia nu se mai pot ridica la aier și la lumină. Atât prin sate, cât și prin orașe averile se adună încetul cu încetul în mâinele câtor-va, care propagă demoralisarea prin o viețuire fără de frîu, și din zi în zi se sporesce numărul celor ce nu mai au nimic, nu sînt stăpâni nici pe propriile lor puteri și sînt mânați spre ură neîmpăcată.

Românii au înființat băncile lor, ca să se răscumpere unii pe alții și să scape de robia aceasta. Băncile aceste însă susținându-se în luptă cu capitaliștii mari, în deosebi miuncitorilor agricoli nu pot să le dea bani destul de ieftini. Și ele robesc dar, - o robie mai ușoară, dar tot robie. Comitatele din nordul Ungariei însă, unde nu există asemenea bănci și unde explotatorii se sporesc mereu, sînt cu desăvîrșire ruinate, iar șesul țăreiungurești e plin de o poporațiune, care se sbate mereu fiind-că proprietățile au trecut în mâinile exploatatorilor, care istovesc puterile muncitorilor.

Nu mai e dar acolo vorba nici de naționalitate, nici de rasă, nici de religiune, ci de restabilirea bunei rîndueli sociale, de preîntâmpinarea unei mari catastrofe.

Dacă gospodarul trebue să curețe plopul și salcia și teiul din pădurea de stejar, dacă grădinarul trebue să curețe pomii de omiz i, de insecte, de păduchi, de rugină, de muschi și de bureți, oamenii de stat trebue și ei să privegheze, ca cei ce nu sînt în stare să trăiască din roadele propriei munci să nu poată trăi sugând măduva din oasele celor harnici și muncitori și ca elementele vigoroase să nu poată fi robite de cele parasitice.

Oamenii de stat ai maghiarilor nu și-au făcut datoria aceasta, și consequența nepriceperei lor e ruina morală și economică, degenerarea poporațiunei, prin ale căruia puteri vii se susține statul ungar.

Noi Românii, care vedem cele ce se petrec în Ungaria, ar trebui să fim lipsiți de ori și ce simțământ de conservare pentru ca să ne împăcăm cu gîndul, că și la noi se va face vre-odată ceea-ce s-a făcut în Ungaria, în Galiția ori în Bucovina.

Nici odată! E cestiune de iubire de oameni să le-o spunem Evreilor aceasta în fiecare zi pentru ca să nu-și facă ilusiuni deșerte. In mijlocul nostru nu vor putea nici odată să trăiască cum trăiesc în Ungaria, îm Galiția ori în Bucovina, și trebue să-și dee silința de a fi oameni cinstiți și muncitori și să iee parte la toate durerile și la toate bucuriile noastre, dacă in să aibă viață tihnită pe pământul românesc.

Acesta e simțământul tuturor Românilor, și aceia dintre Româi, care vorbesc alt-fel, ori sînt stăinii de neamul lor, ori îi înșeală pe Evrei.

Cea dintâi și mai adevărată dovadă de iubire este sinceritatea, și noi iubirea noastră de oameni o dovedim când le zicem Evreilor: Din zi în zi tot mai mult vom stărui, ca prin legi bine chibzuite și prin o severă disciplină socială susțiitori statului român să fie feriți de ruina morală și economică!

Acesta e adevărul, și cine nu se poate împăca cu el face bine dacă se duce.

Share on Twitter Share on Facebook