Semitismul I

Pe la mijlocul secolului al optălea înainte de Christos, când s'a intemeiat Roma, în partea apuseană a lumii vechi stăpânitori ai popoarelor și purtători ai culturii erau semiții. Mezopotamia și Iranul se aflau sub stăpânirea asirienilor, dela care pomește gândul stăpânirii universale și care în timpul primilor regi ai Romei cuceresc Siria și în urmă și Egipetul. Tot atunci fenicienii exploatează ca neguțători toate țerile de dimprejurul Mării Mediterane prin numeroasele colonii, pe care le au pe toate coastele și prin toate insulele, și se încheagă puterea Cartaginei, care încurând străbate în oceanul Atlantic.

Aceste sunt lucruri, pe carele învață și trebue să le știe toți copiii de prin primele clase alc școlilor secundare.

Știm apoi, că atât asirienii, cât și fenicienii erau oameni sensuali și lacomi, nesățioși în ceeace privește mulțumirea trebuințelor trupești, cu gândul îndreptat mereu spre cele materiale. Până chiar și cultul lor religios pornia din sensualitate, și multe din sărbătorile lor erau adevărate orgii.

E învederat dar, că prin semiți viața economică a ajuns încetul cu încetul la mare desvoltare, și sunt fabuloase bogățiile adunate în centrele de viață ale semiților prin comerciu, prin industrie și prin exploatarea neomenoasă a stăpânitorilor. Sardanapal al asirienilor a rămas în vecii vecilor neîntrecut în ceeace privește comorile ce-a adunat, lucsul ce desfășura și desfrâul, în care-și petrecea viața.

Pornirea spre viață fără de frâu, spre îngrămădire de bogății, fără de care ea nu e cu putință, și spre exploatarea nemiloasă, prin care bogațiile se adună, e omenească și o găsim în toate societățile. Pecând însă la popoarele de viță ariană ea e combătută ca slăbiciune și isvor de nenorociri, semiții o iau drept un fel de virtute și condițiune neapărată a desvoltării.

E mai presus de toată îndoiala, că cu cât mai multe și mai mari sunt trebuinșele, cu atât mai vârtos își încordează oamenii puterile, ca să creeze mijloacele pentru satisfacerea lor, și că acela, care consumă mult, împinge societatea spre o lucrare stăruitoare. Nici prin lucrarea aceasta însă nici prin satisfacerea trebuințelor sale omul nu se fericește, ci se consumă în sbuciumare necurmată, și de aceea în lumea ariană singură stăpânirea de sine e socotită drept virtute și oamenii sunt stăpâniți de gândul, că cu cât trebuințele îți sunt mai puține și mai mici, cu atât ești mai ferit de nevoi, deci și mai capabil de fericire.

Spiritul semitic a pătruns încetul cu încetul la toate popoarele, care au primit cultura dela asrieni ori dela fenicieni, și în secolul al șaselea înainte de Htistos, când elinii poenesc în Atena și în colonii spre desvoltare, întreaga lume apuseană erà semitisată. Asia-mică e înțesată de semiți și admiră pe Croesus, ale cărui comori sunt admirate de toți — afară de Solon, care nu-l pune pe îngrămăditorul lor în rândul oamenilor fericiți. Egiptenii sunt puși în rândul semi-semiților. Elinii sunt amestecați cu fenicieni, al căror tip și ale căror apucături se păstrează în poporul grecesc până în ziua de azi. Până chiar și romanii sunt atinși de semitism, căci etruscii după părerea celor mai mulți erau de origine semitică.

Tot atunci se pornește însă și reacțiunea contrasemitismului.

Stăpâniți de simțemântul covârșrii intereselor individuale, semiții nu erau în stare să întemeieze societăți dăinuitoare, și lumea semitică trebuià neapărat să meargă în desvoltarea ei prin ruină morală și materială spre descompunere în indivizi. Ceeace știm despre Sodoma și Gomora ori despre Sibaris se poate spune cam despre toate centrele de viață ale semiților, și sfășierile interne, pe care le știm în viața evreilor, sunt nota caracteristică a tuturor societăților semitice. Dacă în mica Fenicie erau șase state, nu puteà să fie cohesiune în marea împărăție asiriană, care se întinideà din Iran până în pustiurile Saharei. Ridicându se dar împotriva stăpânirii asiriene, mezii găsesc un razim puternic chiar în lumea semitică, și la sfârșitul secolului al șaptelea ei dărimă și pustiesc în unire cu babilonenii Niniva și pun capăt stăpânirii asisiene.

Cu aceasta se începe lupta cea mare, pe care lumea ariană o poartă împotriva semitisinului și care se urmează și astăzi.

Stăpânirea babiloniană, care ia locul celei asiriene, fiind și ea semitică, nu poate să fie dănuitoare, și e desființată de Cir, care întemeiază prima stăpânire universală ariană, o împărăție ce să întinde în cele din urmă din Asia centrală până în Sahara și din pustiurile Arabiei până la Dunăre.

Rostul organic al acestei stăpâniri e înnăbușirea spiritului semitic, care duce la lupte necurmate și prin desfrâu la ruină, și propagarea celui arian, pe care-l lămurește la perși Zoroastru, la inzi Buddha, iar la elini Socrat.

Stăpânitorii însă încurând se semitisează și ei, și încă în timpul lui Xerxe, nepotul lui Cir, satrapii persieni sunt în ceeace privește exploatarea nemiloasă, luxul și viața fără de frâu de o potrivă cu mai marii Asiriei ori ai Babiloniei. Împărăția persană e deci și ea mereu sbuciumată și se susține numai pentrucă nu e cine s'o desființeze. Elinii se semitisează și ei, și în timpul lui Pericle alăturea cu admirabila desvoltare a artei se desfășură cea mai destrăbălată viață, care trebuià neapărat să ducă la răsboiul peloponesiac, în care spartanii cu moravuri aspre frâng în cele din urmă puterea Atenienilor corupți.

În timpul răsboiului peloponesiac se ticăloșesc însă și spartanii, cari numai prin cele mai mișelești apucături și numai unindu-se cu Cir cel tinăr ajung învingători.

La începutul răsboiului peloponesiac, izbucnește în Atena ciuma, de care a perit și Pericle, și o spaimă fără de margini îi cuprinde pe atenienii însetați de plăcerile viețuirii.

După felul de a vedeà al arienilor moartea e trecere spre o existență mai ferită de sbuciumări, și socotindu-se în ajunul morții, arienii să pregătesc desfăcându se de cele trupești pentru această mai binecuvântată existență ca Socrat, care, osândit la moarte, așteptà în liniște și stând de vorbă cu iubiții săi clipa, în care aveà să beie păharul de otravă. Atenienii, desbrăcați de firea ariană, s'au aruncat cu ochii inchiși în cel mai desgustător desfrâu: așa țineau ei să se bucure de puțina viață ce le mai rămăneà, căci în gândul lor omul SE naște, ca să aibă parte din plăcerile viețuiri și ei făceau din convingerea ceeace alții fac din slăbiciune.

Pretutindeni bogățiile îngrămădite împing spre desfrâu și spre miserie: ei îngrămădeau bogățiile în concurență cu fenicienii anume ca să se poată da desfrîului și mințiau, înșelau ori despoiau — nu de nevoie, ci din convingerea, că numai așa se pot agonisi mijloacele pentru satisfacerea nesecatelor trebuințe omenești. Zadarnice erau dar silințele celor încă nestricați, ca să-i închege într'un stat destul de puternic spre a pune capăt stăpânirii persane, căd bogățiile, pe care le adunaseră prin muncă întinsă, nu le dedeau putere, ci i istoviau și orașele lor erau ca cele feniciene, cuibare de stricăciune. Lipsiți prin nesițiu de simțemântul comun, ei se sfâșiau între dânșii, și alăturea cu luptele purtate cu bărbăție în câmp deschis se desfășurau altele, pe care societățile lor secrete, așa numitele Heberii, le purtau prin ascuns, iar în vălmășeala acestor lupte soțul era trădat de soție, părintele de fii, fratele de frate, se iertau toate mișeliile, dacă duceau la biruință.

În fața acestei destrămări speiale era organică ieșirea la iveală a macedonenilor neatinși încă de spiritul semitic, cari, deși puțini, erau tari prin simțemântul lor comun.

Menirea providențială a lui Alesandru Machedon era să se facă stăpân pe lumea cultă de atunci, ca să propage într'ânsa spiritul arian, în care fusese crescut de Aristotel, ucenicul lui Platon. El e, ca Socrat, unul dintre cei ce au pregătit lumea pentru venirea Mântuitorului nostru, și cele mai caracteristici fapte ale lui sunt dărămarea Tirului și a orașului Persepolis, cuibare, ca odinioară Niniva, ale stricăciunii, și risipirea comoriior îngrămădite de regii persani — înzestrând zece mii de fete măritate în ziua nunții lui cu oșteni de ai săi.

Azi, după două mii, două sute și aproape 50 de ani, când omenirea iar se plânge, că prea s'au îngrămădit bogățiile în mânile câtorva, înțelegem cu toții gândul, cu care le-a risipit Alesandru Machedon pe cele îngrămădite în timpul lui, ca să întemeeze buna stare familiară.