I

„Grea viață, și nu se mai sfârșește“, suspină Zamfir, moșneagul scurt și costeliv pe care de la Domnești până la Jilava și până la Argeș toată lumea-l știa cântând cu glas subțire în strana bisericii de la Vârtej, pe la-nmormântări, pe la nunți și pe la cumetrii.

Cântase în timpul tinerețelor sale în Dealul Filaretului, la biserica Cuțitul-de-Argint, unde sunt icoane făcătoare de minuni. Le mergea bine popilor, dar rău nu-i mergea nici lui. După ce i-a murit baba, s-a mutat cu toate acestea la Vârtej, în casa părintească, și a lăsat să-i crească părul lung și barbă ca la popi.

Îi ziceau Dăscălașul nu numai pentru că-i mersese vestea ca psalt și tipicar iscusit, ci și pentru că era sfătos și de multe știutor, un adevărat zodiaș, care pătrunde tainele firii, ba chiar și vrac, care pe mulți vindeca de boale grele.

Acum el ședea în pridvorul casei așezate pe coastă și se uita îngândurat peste lunca cea largă a Sabarului.

Era-n ajunul zilei de Sf. Dumitru.

Pe cer se-ngrămădiseră mai multe straturi unul peste altul norii cenușii, pe care vânturile de toamnă îi goneau pe unii-ncoa, pe alții-ncolo, încât lumina zilei se perdea într-un fel de amurg posomorât. De mai multe zile acum ploua rar și mărunt, dar fără-ncetare, din când în când printre picăturile oarecum cernute prin sită deasă flutura și câte un fulgușor de zăpadă și-n răceala umedă se vărsau la vale undele galbene ale Sabarului unit cu Ciorogârla, ducând cu ele frunzele scuturate din copacii de pe țărmuri, ici plopi, colo sălcii ori arini, mai rar salcâmi.

În amurg, vite plouate, mânate de copii plouați, se întorceau de la pășunea udă, și mari stoluri de ciori și de stăncuțe zburau cârăind peste luncă spre zăvoaiele de pe Argeș. În burnița revărsată peste toate se perdea tot ceea ce ar fi putut să înveselească inima omului și-nzecite se înfățișau și cele mai neînsemnate dintre multele griji ale vieții.

„Urâtă lume! “ suspină iar Dăscălașul.

Două zile mai avea, numai două, și legea-l silea să deșerteze casa, care încă-n timpul verii fusese vândută. Era casa în care s-a născut și-n care a petrecut partea cea mai mare a vieții sale.

I-o dăduse, dimpreună cu pogoanele, de zestre Sandei, singurul său copil, care mai era-n viață, iar aceasta, rămasă văduvă, a vândut-o.

O știa aceasta de mult și a avut destul timp pentru ca să-și facă rost de alt adăpost pentru zilele de bătrânețe. Nu putea însă să se-mpace cu gândul că fata lui îl scoate din casa pe care el i-o dăruise, și aștepta și azi, și mâine să se-ntâmple ceva, un fel de minune, în urma căreia dânsul să și moară în casa în care s-a născut. Știa că nu-i rămâne decât să plece, dar nu era-n stare să se-nchipuiască pe sine trăind în altă casă, nici adunându-și puținele rămășițe ale avutului său, ca să le ducă nu știa unde.

Ar mai fi trecut și aceasta: un moșneag ca dânsul o duce cum o duce, și când nu mai poate s-o ducă, nu se sperie de moarte. El nu era însă singur și mai avea și altele pe sufletul lui.

Măritată după un orzar din gura Oborului, Sanda s-a încurcat cu altul și a fugit de la bărbat, părăsindu-și singurul copil, Leanca, o fată de vreo cinci ani, care, după moartea tatălui, a rămas la bunicul său.

„Ce faci cu fata?! “ se-ntreba acum moș Zamfir.

Citind prin tot felul de cărți bisericești, stând de vorbă fie cu sine însuși, fie mai cu unul, mai cu altul dintre cei de seama lui, tălmăcind visuri, vedenii și închipuiri, el se-ndrumase spre știința tăinuită, care numai la-ntunerec și pe șoptite e trecută de la om vrednic la alt om vrednic, și nu se înspăimânta, ci se înduioșa, se-nveselea, se însenina când se gândea la moartea care de toate-l scapă pe om.

Chiar și dacă și-ar fi dorit-o însă, chiar nici acum când lumea i se părea atât de urâtă, nu-l ierta firea să și-o voiască.

Cum rămânea cu Leanca? Unde o ducea? Sub ocrotirea cui o lăsa?

Stând așa singur cu gândurile lui și uitându-se la cele ce se petreceau împrejurul lui, el a fost covârșit încetul cu încetul de amărăciune, încât vedea negru și numai negru în fața ochilor săi.

Își făcea, înainte de toate, cele mai aspre mustrări nu numai pentru starea în care se afla, ci și pentru felul său de a fi.

Om era el?! Ce fel de ființă trebuia să fie pentru ca la vârsta în care se afla să n-aibă căpătâi și să nu știe cu ce-și va potoli mâine foamea?

„O viață ai avut și ai petrecu t-o și pe aceasta-n flecării! “ își zicea, scârbit de sine însuși.

Era-n timpul tinerețelor sale om cu dare de mână, care-și ara ogoarele cu patru boi înjugați și avea o pereche de cai frumoși, slăbiciunea lui. În loc de a se pune cu hărnicie pe treabă, el și-a părăsit gospodăria, dându-și-o în arendă, și a plecat la București, ademenit de gândul că-n oraș viața e mai plăcută.

A și avut adeseori zile în care nu picura, ci curgea. În loc însă de a se pune pe treabă, ca să-și agonisească, precum se zice, bani albi pentru zile negre, el își ținea cai la grajd, căruța-n șopron și pușcă-n cui, pentru ca, întovărășit azi cu unul, mâine cu altul, să iasă la vânătoar — un alt păcat al lui. Rar era omul care știa tot atât de bine ca dânsul unde și când are să caute vânatul; pentru ca să-l și găsească, era-n stare să piardă zile întregi bătând câmpii și călcând prin smârcuri, și se socotea cel mai vrednic om când se-ntorcea cu un vătui, cu o rață-sălbatică ori cu o pătumiche, cu un sitar ori cu câteva prepelițe.

Minunat era și acum timpul pentru vânătoare de sitari, și ochii se umplură de mânie.

Îl vedea parcă jos în vale pe Wili franzelarul, cel mai stăruitor dintre tovarășii lui de vânătoare, care în clipa aceasta i se părea un fel de satană ispititor. E-n firea omului să caute a se dezvinovăți, și moș Zamfir era încredințat că de multe ori și-ar fi căutat de treabă dacă n-ar fi fost la mijloc Wili, care nu-l lăsa-n pace, ci-l zgândărea mereu și-l fura cu vorba.

Wili ar fi putut, ce-i drept, să se plângă și el cam în același fel.

„Da! își zise moș Zamfir. Îi este ușor lui! “ Pe când eu am ajuns ca vai de mine, el s-a îmbogățit, căci munceau alții-n locul lui în vreme ce noi cutreieram căutând vânatul“.

Dar lucrurile tot n-ar fi ajuns unde se aflau dacă acum răposatul său ginere n-ar fi fost un om bleg, care nu știe să-și chivernisească avutul și să-și păzească cinstea casei. Prăbușirea a urmat abia după ce Sanda a căzut în păcat.

Iară Sanda?! O nenorocită de femeie care merge cum e pornită și se duce încotro îi dai brânci! Mișel e celălalt, care a scos-o din minți și a ademenit-o să se lepede nu numai de soțul și de părintele, ci până chiar de copilul ei.

Orișicât de stăruitor și-ar fi zis-o însă aceasta, el tot nu scăpa de gândul că și el, ba chiar și mai mult decât toți este el însuși vinovat, și amărăciunea încă mai vârtos îl împingea spre gândul că la mijloc e un mare păcat, care numai prin moarte poate fi ispășit.

„Cu bine nu poate să se sfârșească acestea! “ își zise ridicându-se ca să treacă în casă.