II

Deșteptându-se dimineața zilei următoare din somn, moș Zamfir s-a uitat împrejurul său buimac și mai amărât de cum fusese seara.

Era deprins să tălmăcească visuri, fie pe ale sale, fie pe ale altora, și de obicei era voios ori posac după cum îi erau visurile și după cum și le tălmăcea. Acum era necăjit, căci știa c-a visat multe, c-a văzut în vis pe Wili, pe răposatul său ginere, pe Leanca, dimpreună cu alți copii, dar nu era-n stare să-și dea seamă ce anume a visat. Mai era și foarte supărat pe Sanda, fără ca să știe de ce.

Pe deasupra burnița era mai deasă și ploaia se mai întețise, iară el era hotărât să plece la București ca să-i spună Sandei că n-o mai ține pe Leanca, să și-o ia, să facă ce-o ști cu ea.

Trebuia să se sfârșească odată, cât mai curând, chiar azi, nu mai departe.

„Unii o să râdă, iar altora o să le fie milă de mine! Așa mi se și cuvine! Seceră fiecare ce-a semănat! “ își zise îmbrăcându-și cojocul îmbrăcat pe dos, apoi își încărcă pușca, fără de care om ca dânsul nu pleacă în drum ce trece peste câmpul pustiu, unde mulți și multe i se pot ivi în cale.

Umblat de cotigi de ale laptagiilor și de care încărcate cu zarzavat, drumul ce duce de la Vârtej la București trece pe ici, pe colo prin băltoace și e plin de noroi. Moș Zamfir a luat-o deci pe la Nefliu și pe la fort, drum mai puțin umblat, dar și mai pustiu. Era pe aici mai puțin noroi, dar plăcere nu-i să umbli prin burniță ceasuri întregi fără ca să vezi ființă viețuitoare, și bătrânul era din ce în ce mai răzvrătit împotriva a toate.

Se zăreau prin ceața deasă cele dintâi case de la marginea Bucureștilor când el se apropia de o vărzărie și o pușcă se descărca, apoi un iepure gonit de un copoi trecu în depărtare peste drum, ceea ce e de pează-rea.

„Să fie al dracului cel ce-a ochit și nu te-a nemerit! “ zise moș Zamfir, și în același timp se ridică din șanț vânătorul, un om mai mult bătrân decât tânăr, nu tocmai înalt, cu deosebire bine hrănit și cu obrajii rotunzi, plini, rumeni și râzători.

„E Wili, franzelarul, chiar el! “ zise moș Zamfir, gata s-apuce fie la dreapta, fie la stânga, ba chiar să se-ntoarcă înapoi. Era însă peste putință, căci Wili, în clipa în care l-a văzut, l-a și recunoscut și a pornit spre el, strigând în gura mare: „Uite, bravo! minunat! “.

Minunate erau pentru el toate cele neașteptate. Dacă ar fi căzut în vreo groapă, el ar fi râs din toată inima, ar fi râs dacă s-ar fi răsturnat căruța în care ședea, ar fi râs chiar dacă i-ar fi căzut casa-n cap.

Ajuns el și moș Zamfir față-n față, unul râzând și altul cu sprâncenele încrețite, era parcă ziua și noaptea când dau pept.

— Minunat! în adevăr minunat! strigă Wili când află că moș Zamfir are să deșerteze mâine casa și nu știe unde are să se mute. Să știi că norocul nu e numai orb, ci totodată și vagabond, care poate orișiunde să-ți iasă-n cale. Uite, eu caut de atâta timp un portar, om vrednic de toată încrederea, care stă la poartă și trece în condică pânea care iese fie în căruță, fie cu coșul. Mult l-am căutat și nu l-am găsit, și iată că l-am găsit acum unde nici prin gând nu mi-a trecut.

Moș Zamfir se uită încruntat la el și-l măsură din creștet până în călcâie. El slugă în viața lui numai lui Dumnezeu i-a fost, numai la ușa bisericii a stat de pază, era o nerușinare ceea ce-i spunea franzelarul, și-i venea să întoarcă pușca pentru ca să-l lovească cu patul ei în cap.

N-a făcut-o aceasta, ci s-a mărginit să i se strâmbe în nas și să-și caute de drum.

Umilit era, dar cu mult mai umilit se simțea și orbit de mânie a sosit la Sanda.

Iar mânia, făcându-l pe om nemilos, îl dezbracă de firea omenească și îl coboară în rând cu fiarele codrului.

— De! a zis Sanda. Dacă zici că nu mai poți să o ții, nu-mi rămâne decât s-o iau. De soarta ei nu poate să scape. Îi plâng de milă, dar e trecută de anii copilăriei și o să răzbească cum i-o fi dat prin viață. Sunt o nemernică, o simt aceasta, și moartea ar fi pentru mine scăpare, dar omul nu moare când e sătul de viață, ci când îi vine rândul, și de aceea are să se ferească de tot ce-i face nesuferită viața. Mă trec fiorii când mă gândesc ce are să sufere fiind trasă și împinsă ca copil oropsit în casa aceasta și mă cutremur gândindu-mă ce am să sufăr eu de pe urma suferințelor ei. Dacă zici însă că nu mai poți s-o ții, nu-mi rămâne decât să o iau. Toate cele suferite sunt răsplata păcatului în care am căzut. Mai am, precum știi, și băiatul, care s-a născut câteva luni după ce am venit la casa aceasta. El nu-l poate suferi. „De unde pot eu să știu dacă e ori nu al meu? zice. Cum ți-ai înșelat bărbatul cu mine, puteai să mă înșeli și pe mine, fie cu el, fie cu altul. “ O să sufere amândoi, fata și băiatul, ca să mi se împlinească canonul.

— Nu cumva ai vrea să te scap și de băiat pentru ca viața ta să fie mai ușoară și omul care te-a împins la păcat să fie mai ferit de griji? întâmpină bătrânul.

— N-o vreau aceasta, răspunse Sanda. Vorbesc numai, îți spun cum stau lucrurile, îți mărturisesc că nu sunt vrednică de milă și nu mă plâng, ci îmi plâng copiii.

— Nici n-am milă nici de tine, nici de dânșii, ci mă căiesc de a fi ajuns om fără căpătâi, grăi bătrânul. O vorbă tot am să schimb cu omul care mi-a surpat casa și mi-a întunecat zilele bătrânețelor, urmă el cu îndârjire.

— Asta te rog să n-o faci, stărui dânsa. De ce să înăsprești lucrurile? Cui ar putea să-i fie așa ceva de vreun folos? Sunt doi ani acum de când trăiesc cu el. Deoarece el zice că nu-i trebuie nici pogoane, nici casă la țară, mi-am vândut zestrea, pogoanele și casa, ca să-i aduc zestre banii luați pe aceste, căci are și el doi copii și nu poate nimeni să-l socotească vinovat dacă nu bucuros trage pentru alții de la gura copiilor săi.

Ochii bătrânului iar se umplură de mânie.

— Iară eu — strigă dânsul — să-mi trag de la gură pentru ca să se îndulcească alții.

Sanda clătină cu toată hotărârea din cap.

— Aceasta n-o cere nimeni, zise ea. Dacă nu mai poți sau nu mai vrei să ții fata, am să mă duc s-o iau și el n-are să mă oprească. Trebuia însă să-ți mărturisesc că viața celor doi copii ai mei are să fie amară și încă mai amară au să mi-o facă pe a mea. Te-am rugat dar să nu mai faci și altele pentru sporirea suferințelor noastre, care sunt, așa cred, și ale tale.

— Nu! nu! întâmpină el îndârjit. Destul. S-a sfârșit! dacă nu ți-a fost ție milă de mine, nu îmi este nici mie milă de tine, nici de copiii tăi. Puțin îmi pasă ce are să se aleagă de voi. Destul am trăit pentru alții; puținele zile ce-mi mai rămân am să le trăiesc pentru mine și numai pentru mine! Am ajuns să nu știu unde am să-mi pun căpătâiul: ia-ți fata și lăsați-mă în pace. Treaba voastră e cum vă descurcați!

Vedea parcă în depărtare iepurele trecându-i peste drum și, temându-se ca nu cumva să i se întâmple ceva, a ieșit oarecum cu ochii închiși și s-a întors vijelios acasă.