III

Pentru ca să nu mai treacă pe unde i-a trecut iepurele peste drum și unde l-a întâlnit pe Wili, Dăscălașul a ieșit din oraș pe Calea Craiovei spre Bragadir.

Ploaia încetase și aerul era limpede. Lumina soarelui răzbea pe ici, pe colo, printre norii mai răsfirați. Prin grădinile de la dreapta și prin cele de la stânga stoluri de vrăbii ciripeau a timp frumos, iar ciorile nu mai zburau, ci își căutau hrană prin gunoaiele risipite în toate părțile din belșug.

Bălăcind prin noroi și prin băltoace, bătrânul a ajuns încetul cu încetul să nu-și mai poată da seama de ce s-a turburat, cum și-a pierdut așa deodată sărita, care e păcatul că numai prin moarte poate să fie ispășit. Un singur lucru îl mai supăra: că mâine are să deșerteze casa și nu știa încă unde are să se mute.

Și supărarea aceasta era însă mai mică acum după ce a scăpat de fată. Așa, numai el singur, își găsea ușor un colț în vreuna din casele de la Vârtej.

„La urma urmelor, — își zise — așa e viața cea adevărată, așa e lumea în aievea trăită; e fiecare cum s-a nimerit să fie, cu păcatele și cu nevoile sale adevărate; scapă fiecare cum îl taie capul și îl iartă puterile. Mai cuminte decât mine nu sunt nici alții și mai cumsecade decât Sanda nu sunt nici altele. “

Abia după ce a sosit acasă l-a răzbit iar gânduri ca cele ce-l făcuseră să plece prin ploaie Ia București.

I-a spus adecă fetei, nepoatei sale, că are să vie mama ei ca s-o ieie și s-o ducă la București, unde va și rămânea.

Leanca începu să salte de bucurie.

Nu doară că-și iubea mama afară din cale, dar era o schimbare, și orașul are în gândul orișicui farmecele lui.

Bătrânul se înduioșă.

„Sărmana de ea! își zise. Nu știe unde se duce și ce-o așteaptă. Umblu să scap de dânsa eu, care îi sunt bunic, chiar mai mult decât părinte; dar cellalt, care nu îi este nimic și mai are pe capul lui încă trei? “

Îi era învederat că mai mult va avea să sufere și cellalt copil dacă va avea și pe sora sa lângă dânsul, și Sanda de asemeni va suferi cu doi copii mai mult decât cu unul singur. Horopsiți au să fie amândoi nu numai de tatăl lor mașter, ci și de mama lor.

„Da, urâte belele sunt copiii“, grăi dânsul.

Era peste putință să nu-și aducă aminte povestea copiilor pe care părinții i-au horopsit și i-au dus în pădure ca să-i mănânce lupii.

„Lupii n-o să-i mănânce, zise el iar; ce o să iasă însă niște copii care în fiecare clipă sunt ghiontiți? “

Îi era și milă și rușine de ceea ce făcea și-i venea să-și facă mustrări pentru reaua-credință cu care căuta să scape de sarcina purtării de grijă pentru nepoata sa.

Nu degeaba îi trecuse iepurele peste drum.

Din clipa în care Wili îl poftise să-i fie portar, nu mai era adevărat că nu are unde s-o ducă pe Leanca. Lucru greu nu era să numere jimblele, franzelele și cornurile pe care le scot din curte unii în căruțe, alții în coșuri.

Putea apoi să-și ieie la casă o babă. Era la mijloc numai încăpățânarea lui de om, care nici de dragul nepoților săi nu vrea să intre slugă la casa altuia.

Deși obosit de drum, el se plimba neastâmpărat prin casă, și numai seara târziu a ajuns să se culce.

Nu era numai Leanca ea singură care nu-l lăsa să doarmă.

„Ia-mă și pe mine! Scapă-mă — striga parcă băiatu — că o să te căiești toată viața ta de a mă fi lăsat la casa omului căruia îi sunt nesuferit. “

Adormit în cele din urmă, el se zbătea în culcușul lui, încât fruntea îi era plină de sudori reci.

Târziu după miezul nopții, spre revărsatul zorilor de zi, el a tresărit speriat din somn și s-a uitat împrejurul său, mulțumindu-i lui Dumnezeu c-a visat numai.

Îl văzuse adecă pe băiatul acela zdrențăros, murdar, plin de bube și cu părul vâlvoi, lihnit de foame și îmbrâncit de unii la dreapta, iar de alții la stânga, luat în ghionturi până chiar și de sora lui mai mare.

„Da! — grăi bătrânu — zice că nu știe dacă e ori nu al său copilul, eu nu mă îndoiesc că mi-e nepot, fiul fiicei mele, și nu știu dacă, lepădându-mă de el, nu m-aș zbate tot ca acum și în visul ce urmează după moarte. Nenorocitul de mine! Te pomenești că în vreme ce eu stau pe gânduri, Wili și-a găsit portar! “ urmă el sărind din pat, ca să se îmbrace și să plece fără de întârziere la București.

Îi era parcă, deșteptat din somn, s-a născut din nou și își dorea ca viața cea nouă să-i fie destul de lungă pentru ca să poată scoate la capăt ceea ce avea de gând.