Hanul ciorilor

— Uite, e ceva! Ce-o fi, ce n-o fi, numai singur Dumnezeu știe, dar ceva e, grăi Sfredeluș și-și mută neastâmpărat scaunul mai aproape. Umblând așa singur, treci fără de grijă și peste câmp deschis, și prin pădure deasă, dar ți-e urât când te afli pe vreun drum părăsit, și al dracului om ar trebui să fie acela care ar putea să stea noaptea adăpostit în casă pustie.

Tașcă, orzar de la Obor și om cu care ai putea să spargi ziduri, se uită zâmbind la el. Nu-și aducea, ce-i drept, aminte să fi umblat vreodată pe drum părăsit, ori să se fi adăpostit în casă pustie, dar știa că nu i-a fost urât niciodată și simțea că nici nu poate să-i fie.

— Da, — zise el — când ai bani la tine: atunci da, te temi, însă nu de ceva, ci de cineva, care ar putea să-ți iasă în cale ori să te strâmtoreze într-un colț, ca să-i ia. Asta o cunosc și eu și de aceea umblu numai pe drumuri umblate și de alții și mai numai în case pline.

— De, așa crezi tu, dar lucrul e, în adevăr, cu totul altfel, întâmpină Sfredeluș, care știa mai multe, fiindcă era dulgher și lucrase și la case părăsite. Banul, măi, e unealta Dracului. Numai așa din senin nu-ți vine frica. De unde poți tu să știi prin ce fel de mâni a trecut banul pe care-l ai la tine?! Știi însă cu câtă sete aleargă omul după el și cu câtă îndârjire îl păstrează. Tu l-ai luat, dar poate că acela de la care l-ai luat nu ți l-a dat cu toată inima: sunt și bani legați, ca jaf să fie cu ei și praf să se facă. Când pui mâna pe asemenea bani, ți-e frică, fără ca să-ți dai seama de ce, și tocmai frica te duce acolo unde praf se alege de ei. Să fie în ceas bun, dar nu trece nimic peste râvna omului îndârjit: moare, măi, și tot n-are odihnă, ci umblă mereu să neliniștească pe cei ce umblă cu bani legați de dânsul.

— Ei lasă, că-i dezleg eu, răspunse Tașcă, și mai deșertă încă un pahar. Atâta rău! La mine cum vin, așa se duc.

Sfredeluș se uită cu un fel de milă la el.

— Se duc, de dus — zise el — dar vorba e cum se duc: de banul legat n-ai noroc. Dacă-ți cumperi vite cu el, dai de pagubă; dacă-ți zidești casă, îți merg toate de-a-ndoaselea. De aceea vorbesc eu de drumuri părăsite și de case pustii: nu-i a bine când un drum a fost părăsit ori o casă a rămas pustie!

— Aș! grăi Tașcă și mai ceru un litru de vin.

Cu toate aceste, nu-i venea să bage-n pungă ban luat mai înainte de a-l fi scuipat.

— Scuipă-l! — așa zicea Sfredeluș — și zi cu toată râvna ca orice ar fi să piară, și n-ai apoi să te temi de nimic.

Tașcă nu credea în asemenea fleacuri, dar scuipa și zicea, fiindcă asta nu putea să-i strice nimic.

Așa e omul. Dacă ai apucat o dată să te închini mai-nainte de a te culca, nu-ți mai priiește somnul când uiți, din întâmplare, a te închina; Tașcă nu putea nici el să umble liniștit cu bani nescuipați și nedescântați.

Dar fără de bani?

Puțin îi păsa.

Cumpărase de la Alexandria șasezeci și patru de chile de ovăz și se întorcea acum, ca să vie cu carele să-l ia.

Călare pe buiestrașul lui, cu biciul atârnat de șea și cu cuțitul la brâu, el trecea de-a lungul șoselei largi ca pe Podul Târgului, lăsând mereu carele drumeților în urma lui. Făcuse treabă bună și era voios; timpul era însă și el de te-ar fi înveselit chiar și dac-ai fi avut cuvinte de a fi trist.

Dimineața, când plecase de la Alexandria, era, ce-i drept, negură și frunzele duzilor se scuturau. În curând însă negurile s-au risipit și soarele strălucea pe cerul senin de-ți era drag să treci călare peste șesul întins.

A bine nu era însă acest timp frumos.

După-prânz s-a pornit crivățul, domol la început și apoi din ce în ce mai aspru. Tașcă-și îmbărbătă buiestrașul. Lasă, că pișcă vântul, dar și șoseaua se curățise, parcă, deodată; cât era de lungă și de largă, nu se mai vedea car pe ea. Unul câte unul, drumeții își căutaseră, care pe unde nimerise, adăpost; Tașcă ținea să fie mâne la București și nu putea să zăbovească pe drum, trebuia neapărat să sosească deseară la Cârcei, unde îi era conacul obicinuit. Nu-i vorba, crivățul îl lovea tocmai în față și, parcă era făcătură, nici buiestrașul nu mergea ca alte dăți; dar făcuse el și drum mai greu în viața lui și prin gând nu-i trecea că n-are să petreacă noaptea la Cârcei.

Departe înaintea lui, spre stânga, pe șoseaua ce vine despre Pitești, se vedeau plopii de la „Hanul Ciorilor“. N-a fost niciodată pe acolo; n-avuse ce să caute în partea aceea; știa însă că acolo e „Hanul Ciorilor“ fiindcă nu puteai să treci nici înainte, nici înapoi fără ca să vezi cale de jumătate de zi plopii și casa cea mare de lângă ei.

Acum rotea un mare stol de ciori pe deasupra plopilor ce se înălțau negri spre apusul soarelui, și era oarecum urât să te uiți într-acolo.

N-avea el să treacă pe la „Hanul Ciorilor“, dar se’înnoptase prea curând și mare lucru n-ar fi fost dacă s-ar fi abătut din drum ca să mâie acolo.

Nu-i trebuia lui nici jumătate de ceas până la plopii aceia, iar până la Cârcei tot mai avea vreo două ceasuri. Unde mai pui apoi că spre „Hanul Ciorilor“ mergea cu crivățul în spate?!

Ajuns la răspântie, el băgă mâna în buzunar și scoase toți banii ce-i mai rămăseseră.

Erau trei lei, o băncuță și patru gologani.

— Cu pereche, zise el și se abătu spre stânga.

Ar fi făcut-o, poate, aceasta și dacă banii ar fi fost fără pereche; ar fi făcut-o însă cu inima îndoită; acum știa c-așa i-e să facă și-și îmbărbăta calul cu toată nădejdea.

Nu era însă lucru curat.

Calul mergea și mergea, dar „Hanul Ciorilor“ nu stetea parcă nici el în loc, ci se ducea, încât lumina din ferestrele lui se vedea tot mai departe, ba deodată se perdu, ca și când ar fi stins-o cineva.

Tașcă își opri calul.

Urât lucru să dibuiești așa singur noaptea prin locuri necunoscute.

Îi venea să se întoarcă, dar crivățul îl izbi iar în față.

Ce era adecă?! Cu lumină ori pe întunerec, n-avea decât să ție drumul ca să deie peste han; el își îmbărbătă iar calul — înainte, tot înainte… dar trecuse de mult jumătatea lui de ceas și drumul era tot pustiu.

Deodată el își opri din nou calul.

„Hanul Ciorilor» era în dosul lui, rămas departe înapoi, cu toate ferestrele lui bine luminate.

Citești câteodată asemenea lucruri, și tot te apucă un fel de răcori: dar când te vezi tu însuți pe tine purtat așa de ici până colo?!

Înainte nu mai avea ce să caute, iar înapoi îi era urât să se mai întoarcă.

În câmp, însă, de asemenea nu putea să rămâie.

Dacă s-ar fi gândit în toată liniștea, el ar fi dat cu socoteală că „Hanul Ciorilor» nu e la marginea drumului, ca alte hanuri, și că dincoace de han trebuie să mai fie vreo altă zidire care acopere lumina când te apropii și pe care de dincolo, din cealaltă șosea, el n-o putuse vedea; te gândești însă în toată liniștea când stai tignit acasă, dar nu când crivățul te bate în câmp deschis.

Tașcă își luă dar inima în dinți când văzu că nu-i rămâne decât să se întoarcă și rămase încremenit când se pomeni că iar nu mai vede ferestrele luminate.

Acum însă se dezmetici și el, se întoarse puțin înapoi, ca să vadă iar lumina, apoi o luă peste arături drept spre ferestrile luminoase.

— Ce hanul păcatelor e ăsta, cale de două împușcături de la drum? grăi el după ce se văzu, în sfârșit, la scara casei mari, pe care în atâtea rânduri o văzuse din depărtare.

— Că n-a fost han, domnule, ci casă bisericească, îi răspunse sluga ce ieșise în auzul tropotului de copite. Au făcut-o han ca să nu mai stea pustie.

Tașcă se uită la casă și la cele din preajma ei.

Nu era casa cu două etaje pe care el o văzuse de pe șoseaua cealaltă; își dete însă în curând seamă că se afla în dosul zidirii, care aici avea un singur etaj. Ceva mai departe, spre șosea, erau grajduri și șoproane, zidirea ce-i acoperise lumina, iar printre amândouă zidurile trecea drumul pe care lumea venea din șosea.

Nu erau pustii, dar nici pline, și tare semănau a pustiu, încât parcă nici nu-i mai venea să-și lase calul în grija slugii și să intre.

Dar ce alta ar fi putut să facă?!

El descălecă, își luă biciul, lăsă calul în seama slugii, apoi urcă cele două scări și intră în cârciumă.

O singură ochire îi fu destul ca să vadă că aici a fost odată bucătărie. Cotlonul era și acum în ființă, iar mașina fusese înlocuită cu alta mai mică.

La o masă de la stânga ședeau doi olteni, cu paharele pline în fața lor; pe laviță, într-un colț, era un neamț zdrănțăros, iar hangiul grec, bulgar ori albanez, ce-o fi fost, își rânduia dichisurile.

Nu era târziu, dar păreau cu toții obosiți, somnuroși și tresărită oarecum ca din somn când el intră.

E lucru deosebit în felul lui să dai așa, deodată, față cu oamenii pe care nu i-ai mai văzut și care nu te-au mai văzut, ba să știi că ai să petreci, departe de altă lume, toată noaptea cu dânșii. Tașcă, om umblat în multe drumuri, o mai pățise, ce-i drept, aceasta, dar acum nu era ca alte dăți. Lasă că nu-i trecuse prin gând să mâie la „Hanul Ciorilor“, dar le mai pățise și celelalte nepățite. El se uită deci cu ochi scrutători mai întâi la cei doi olteni, apoi la neamț și în cele din urmă la hangiu, și nu-i steteau, parcă, nici unuia bine ochii în cap.

Ceilalți se uitară și ei tot cu ochii scrutători la dânsul.

„Cine or fi ăștia? “ se întreba el.

„Cine o mai fi și ăsta? “ se întrebau ei.

Hangiul își lăsă dichisurile și făcu un pas spre dânsul.

— Urâtă vreme pe aici, îi zise Tașcă, pentru ca să înceapă cu ceva.

— Mai frumoasă n-o fi nici p-aiurea, răspunse hangiul; Sf. Dimitrie nu vine cu primăvară.

Trei lei, o băncuță și patru gologani sunt bani cu pereche, dar cam puțini pentru un om care-i și flămând și setos și obosit de drum, ba mai are și un cal în spinare.

Nu-i vorbă, fără de bani, Tașcă se simțea mai în largul lui, dar tot i-ar fi părut bine dac-ar mai fi avut un leu.

N-avea nevoie. Cine-l vedea tot știa că e om care poate să plătească, ba hangiul ar fi râs dacă i-ar fi spus că n-are la dânsul decât trei lei, o băncuță și patru gologani. Prea semăna a om bănos.

Așa dedeau și oltenii cu socoteală.

N-o zicea nici unul aceasta, dar Tașcă o vedea din ochii lor și ar fi voit să le spună într-un fel oarecare că și-a cheltuit toți banii.

— O pății și eu, grăi dânsul. Plecasem de la Alexandria ca să sosesc deseară la Cârcei și crivățul m-a abătut din drum. Curat că vântul m-a adus pe aici!

Urma, după gândul lui Tașcă, că vreunul dintre cei patru să-l întrebe ce-a căutat la Alexandria, iară el să le spună, drept răspuns la întrebarea aceasta, că și-a dat banii, ca să arvunească ovăz.

Nici unul însă nu-i nimeri gândul.

— De — grăi hangiul într-o românească stâlcită — dacă vii de la Alexandria și te duci la București, p-aici nu ți-e drumul; dar niciodată omul, când pleacă de acasă, nu știe unde are să ajungă.

— Așa e! — strigă râzând neamțul din colț — nu știe nimeni unde are să ajungă, nici ce are să i se întâmple. Eu, bunăoară, am plecat de la Vârșeț la Viena ca să caut pe un frate al tatei, și am ajuns umblând pe urma lui pe aici, unde nu mi-a trecut niciodată prin minte să vin. Hâhâhî! poate că ai d-ta vreun unchi care a murit bogat și-i umbli, fără ca să știi, pe urmă.

Hangiul începu și el să râdă.

— Mai știi?! zise. Vorbești în glumă și te pomenești că nu degeaba ți-e vorba. Casele acestea sunt fără stăpân. Stăpânul lor, un om foarte bogat, a murit fără copii și a lăsat cu limbă de moarte ca averea lui să treacă la doi nepoți ai săi, pe care nu e chip să-i găsească. Se ivește, ce-i drept, pe fiecare săptămână câte unul, dar nu cel adevărat. Îi fi d-ta!

— Dac-am fi doi frați — răspunse neamțul -, dar suntem numai opt. Hâhâhî!

Oltenii începură și ei să râdă.

Unul dintre dânșii se uitase la Tașcă dintru început ca la un vechi cunoscut.

— Îi fi d-ta, îi zise el acum. Sunteți doi frați și, dacă nu mă înșel, numai doi.

Tașcă se uită cam sperios la oltean.

Nu că se mira, poate, de-l cunoaște olteanul, pe care el nu-și aducea aminte să-l mai fi văzut vreodată. Putea să-l cunoască. Era însă curată făcătură ca tocmai acum și aici să fie vorba de frate-său, care era mort de vreo trei ani. Lasă că răposatul îi fusese și tovarăș de neguțătorie, dar mai lăsase și o fetiță, pe care Tașcă o ținea, cum s-ar zice, așa de pomană la casa lui. Sfredeluș, rare scociorea toate lucrurile din temelie, ținea strună că curată pomană nu e și că Tașcă ar trebui să facă socoteală cinstită și să despartă ceea ce era al lui de ceea ce i se cuvenea fetei; asta însă nu-l ierta pe Tașcă firea s-o facă, și de aceea el se simțea strâmtorat când vorba venea la frate-său. Dar era la birt și nu-i rămânea decât s-o ție și el pe coarda pe care o porniseră ceilalți.

— De, — zise el — tare mi-ar prinde bine, dar cât mai curând, fiindcă am arvunit Ia Alexandria niște ovăz și nu știu cum voi găsi bani ca să-l plătesc. Nu-mi aduc însă aminte să fi avut vreun unchi bogat.

— Hâhâhî! râse iar neamțul. N-ai nevoie să-l știi pentru ca să-l cauți. Fiecare om are norocul lui. Zgârcitul e om fără noroc, care adună pe norocul altuia și păstrează pentru acesta fără ca să voiască. La noi a fost un măcelar bogat care a murit de foame îndată ce a venit nepotul, pe a căruia noroc adunase bogăția. Dacă n-ar fi venit nepotul, el ar mai fi trăit, ca să mai adune. Ăstuia nu i-a venit, precum se vede, moștenitorul cu noroc, și să știți că n-are odihnă nici în mormânt până ce nu va fi venit. Ia adu-ți bine aminte: poate că vântul te-a adus aici ca să scapi un suflet. Hâhâhî!

— Curat așa-i cum zici tu, grăi hangiul, oarecum mirat. Uite, eu stau de vreo trei ani aici și știu multe. N-are odihnă!

De câte ori se ivește câte cineva care cere moștenirea, trosnește nopțile și tocânește de te trec fiorii și-ți vine să fugi.

— Prostii! grăi Tașcă supărat, apoi se așeză în fața oltenilor la masă și ceru vin și ceva de mâncare.

Vor fi și fost prostii, hangiul însă, care își petrecea viața în pustietatea aceasta, se potrivea de minune cu neamțul, care umbla de atâta timp pe urma unui mort și ajunsese în cele din urmă să creadă că nu de bunăvoie umblă, ci e purtat de sufletul răposatului. Apoi și locul era de așa că te simțeai oarecum fărmecat în el, o încăpere largă și scundă, cu păreții pătați de muște și gălbeniți de fum, aproape goală și luminată de o lampă proastă, care se afla în peretele de la teșghea. Întunerec aproape deplin era mai ales în colțul de unde râdea neamțul, o stârpitură de om spân, cu câteva fire de păr roșu drept barbă, cu glasul pițigăiat și cu ochii mărunți și vii, curat cum Tașcă și l-ar fi închipuit pe Satana.

Pe vrute, pe nevrute, ei urmară vorba înainte, și cu cât Tașcă li se împotrivea, neamțul și hangiul cu atât se întețeau și spuneau și ce credeau, și ce nu credeau ei înșiși, iară oltenii, care n-aveau altă treabă, ascultau bucuros, adăugând numai așa, din când în când: „De! Dumnezeu știe! Se poate! Tot ce se poate!

Purtat astfel prin lumea ființelor nevăzute și ostenit cum era, Tașcă ajunsese în cele din urmă să nu-și mai poată da seamă dacă lucrurile se petrec în aievea ori le visezi numai. Mai ales în râsetul neamțului era ceva nefiresc, încât îi venea câteodată să se ducă să-l apuce de piept și să-l zguduie.

Nu-i venea, cu toate acestea, să se ducă în odaia în care i se pregătise culcușul. Ar fi stat mai bucuros noaptea toată de vorbă.

Se temea însă ca nu cumva să-l stăpânească somnul, și nu doarme nimeni bucuros cu oameni pe care nu i-a mai văzut și nu știe cine sunt.

Te lași, când adormi singur, în paza lui Dumnezeu; rămâi însă, când mai sunt și alții cu tine, în voia celor ce te încungiură.

N-avea, ce-i drept, bani la dânsul, ba le și spusese că n-are; el însă nu putea să știe ce e în inima lor. Te pomeneai că se înțeleg între dânșii: ori că fie neamțul, fie oltenii pleacă, și așa numai cu hangiul n-ar fi rămas bucuros.

E urât lucru să te știi cu urma pierdută, ajuns unde nimănuia nu-i poate trece prin gând să te caute.

Spre miezul nopții dar, când sluga aprinse lumânarea de ceară ca să-l ducă la odaie, el nu mai stete pe gânduri: tot era mai bine cu ușa încuiată, ca nimeni să nu se poată apropia fără veste de dânsul.

Ieșind din birt, ei trecură prin o sală mare, apoi urcară niște scări înguste.

Urâtă casă!

Lasă că pașii le sunau a gol, dar mai țiuia și huruia și crivățul prin hornuri și se zgâțâiau uși și ferestre parcă te aflai într-o corabie purtată de valuri.

Odaia în care-l dusese sluga era și ea mare și goală, cu două ferestre și trei uși. Patul se afla într-un colț. Între ferestre erau o masă și un scaun. Atâta tot.

Sluga îi lăsă lumânărica de ceară lipită de masă, apoi se depărtă.

Rămas singur, Tașcă încuie ușa pe care intrase, apoi se duse să se încredințeze dacă celelalte două uși sunt ori nu și ele încuiate.

Cea de la dreapta era încuiată, nu însă și cea de la stânga, din care lipsea cheia.

Urât lucru!

Dacă i-ar fi povestit cineva c-a pățit cum o pățea el acum, Tașcă ar fi râs din toată inima. În starea în care se afla, însă, nu-i venea deloc să râdă.

El luă lumânarea și trecu în odaia de alături, ca să vadă ce-i acolo.

Era mare și asta și goală. Într-un colț se aflau grămadă câteva chile de porumb.

El încercă cealaltă ușă, care ieșea la scară.

Era încuiată, dar cheia nu era în ușă, și nu era lucru mai ușor decât ca cel ce avea cheia să o descuie și să treacă la el.

Și dacă era vorba, tot așa putea să facă și colo, unde cheia de asemenea nu se afla în ușă.

Îi venea să se întoarcă în birt, dar îi era greu s-o facă și-i era urât să scoboare scările și să treacă, așa singur, prin sala cea mare.

— Ei, comedia dracului! zise el, și-l vedea parcă pe Sfredeluș râzând cu neamțul în fața lui. Dar ce ar fi putut, la urma urmelor, să i se întâmple?

Omului primejdia tot numai de la om poate în lumea aceasta să-i vină, și Dracul, așa zicea Sfredeluș, tot prin oameni își face răutățile; ca să se asigureze dar că om nu se poate apropia de el fără ca să-l deștepte din somn, luă masa și o puse în fața ușii de la stânga, așa ca să se răstoarne când cineva ar deschide ușa. Tot așa făcu apoi și cu scaunul la ușa de la dreapta.

Acum era bine.

Nu rămânea decât să stingă lumânarea și să se culce — așa îmbrăcat cum era.

Pe scări însă, prin sala cea mare și prin odăile de alături pocănea și troscănea, zăngăneau ferestrile și se zgâțâiau ușile parcă umbla cineva pe la ele ca să le scoată din țâțâni; el lipi lumânarea de colțul sobei, apoi se întinse pe pat.

„Să adorm odată — își zise — apoi nu-mi mai pasă dacă se isprăvește lumânarea. „

Da, însă nu-i mai venea somnul. Degeaba-și închidea ochii, căci, așa obosit cum era, el stetea treaz și auzea mereu țiuiturile crivățului, tocăniturile și pocăniturile, zângănitul ferestrelor și zgâțâitura ușilor, nu putea să doarmă și fel de fel de gânduri îi umblau prin cap.

Iar lumânarea se făcea tot mai scurtă și ardea cu flacără din ce în ce mai‘lungă.

O flacără mare, apoi un muc și în sfârșit întunerec deplin, cum e întunerecul când crivățul aduce nori din răsărit ca să le acopere toate cu polei.

Tașcă se ridică puțin din culcușul lui, apoi iar se lăsă istovit în el.

Ce-i mai rămânea, la urma urmelor?!

Ajunsese de nu-și mai putea da seamă dacă stă treaz ori visează și vedea oarecum ceea ce gândește.

E fioroasă întunecimea mai ales când stai așa singur într-o casă pustie.

Avea Sfredeluș dreptate!

Multe sunt în lumea asta cu putință.

Cum adecă s-a nimerit să găsească aici pe neamțul acela și ca olteanul să-i vorbească de răposatul lui frate?!

Parcă i-a pus cineva, parcă i-a adunat dinadins!

De! Se zice că de bani agonisiți pe cale nedreaptă n-are omul noroc. El însă avea noroc. Toate îi mergeau bine: spor ieșea orișiunde-și punea el mâna.

Una singură-i lipsea: era însurat de patru ani acum și n-avea nici un copil.

,, Aduni — parcă-i striga neamțul — pe norocul nepoatei tale: de aceea-ți merg toate bine. Și ai să mori după ce vei fi adunat destul, când lumea-ți va fi mai dragă. „

Trecut de fiori reci, el se cutremură în tot trupul…

Umbla cineva la ușa de la dreapta, apoi la cea de la stânga și iar zgâțâia pe cea despre scări, ca și când ar voi să deschidă și să intre.

Era crivățul, care scutura casa întreagă din temelii. Nu mai încăpea îndoială că e crivățul, dar Tașcă totuși se cutremura din când în când.

Târziu, după miezul nopții, el deodată tresări speriat și se ridică.

— Cine-i? ce vrei?! strigă făcând un pas spre ușa de la stânga, unde se răsturnase masa cu un zgomot de care răsuna casa întreagă.

În ușa deschisă stetea frate-său, drept, nemișcat, așa cum îl știa el.

Acolo stetea, dar Tașcă nu mai tremura, nu se mai temea, îi era parcă așa trebuia să fie.

— Am — zise el încet — să fac socoteala și să despart cinstit al ei de al meu.

Făcând apoi încă un pas înainte, el se opri buimăcit.

Nu era nimeni, nimic nu era în ușa deschisă.

Vedea ușa dată înapoi, vedea masa răsturnată în fața ei, auzise zgomotul ce-l făcuse masa în căderea ei; fusese o părere numai!

— Ce prostie! — zise el dezmeticit — am pus masa anume, ca să se răstoarne când ușa se mișcă, și s-a răsturnat fiindcă vântul a mișcat ușa.

El se duse ca să ridice masa și să închidă iar ușa, dar se opri din nou, cuprins de fiori reci.

Ușa era închisă, iar masa stetea rezemată de ea, așa cum o pusese el.

El însuși a văzut-o deschisă, el însuși a văzut masa răsturnată, el însuși a tresărit și s-a coborât din pat în auzul zgomotului făcut de masă în căderea ei: și ușa era închisă, masa nu se răsturnase.

A visat?! Nu! N-a putut să viseze, fiindcă nu dormise. Așa știa el, și ar fi fost în stare să jure că nici o singură clipă n-a ațipit de când a intrat în casa aceasta.

Stăpânit de gândul că nu poate să fie la mijloc decât un joc al Necuratului, el luă hotărârea de a se depărta fără întârziere din afurisita aceasta de casă.

— Acum, în capul nopții, așa, fără veste, zise el, și ieși ca să coboare scările, să se ducă la grajd, să-și încalece buiestrașul și să plece mai departe.

În birt însă el rămase iar buimăcit.

Hangiul se afla tot la tejgheaua lui. Oltenii nu mai erau aici, iar neamțul mânca slănină la masă, unde îi lăsase pe olteni.

— Bine, — zise el — aveți de gând să stați toată noaptea treji?

Hangiul se uită mirat la el, iară neamțul începu iar să râdă.

— Bine trebuie să fi dormit ca să zici că e noapte și acum, grăi hangiul.

— Eu n-am închis ochii de când am plecat de aici, răspunse Tașcă. Afurisită casă!

Și degeaba râdea neamțul, degeaba spunea hangiul că se luminează de ziuă, căci el ținea una, că n-a trecut nici două ceasuri de când s-a dus să se culce.

Abia târziu, când se afla sosit pe șoseaua Bucureștilor, a început să dea cu socoteală că el tot a dormit și că nu era deștept nici când s-a sculat din culcușul lui.

Și totuși era foarte neliniștit. Se luminase de ziuă și el tot nu se simțea ca alte dăți.

E grozav lucru când are omul ceva pe sufletul lui.

Avea dreptate Sfredeluș: nu-i a bine să umble cu bani agonisiți pe nedrept.

Sosit acasă, Tașcă s-a ținut de vorbă: a făcut socoteala și a despărțit cinstit ceea ce e al fetei de ceea ce e al lui.