III

Au trecut la mijloc câțiva ani, și cu ocaziunea unui proces am făcut cunoștința avocatului Papavera, care, din întâmplare, era om de încredere al vechiului meu prieten Negrea.

Mă bucuram că pot să mai aflu câte ceva despre dânsul și-am spus cele ce aflasem de la el când ne-am întâlnit la Constanța.

— Vorbă să fie! grăi avocatul cam în zeflemea. Te pomenești c-o fi crezut și el însuși ceea ce-și spunea. Adevărul e că prea mult ține să se strecoare prin viață făcându-și parte de toate mulțumirile și se sperie chiar și de cele mai mici greutăți.

Moștenise — așa-mi spunea avocatul — de la părinții lui, pe lângă casele în care stetea, vreo doauă sute mii de lei în bonuri și o casă cu prăvălii în piață, care-i aducea un venit de vreo cincisprezece mii de lei pe an. Cu toate acestea, se simțea mereu strâmtorat.

Dorind adecă să se ție-n curent cu progresele științei, cheltuia mult pentru cărți și reviste, precum și pentru fel și fel de aparate, ba mai avea și slăbiciunea de tablouri și de bronzuri.

Om cumpănit cum era, el nu cheltuia, ce-i drept, peste puterile lui, dar își petrecea timpul citind și făcând fel de fel de experimente și astfel îi era nesuferită purtarea de grijă pentru avutul lui. Se simțea nenorocit când era nevoit să-și bată capul cu chiriașii, cu reparaturile ori cu achitarea impozitelor de tot felul. Până chiar și tăierea și încasarea cupoanelor avea deci să i-o facă avocatul, ceea ce iar îl costa ceva.

Era deci strivit de greutățile vieții când a luat moștenirea de la mătușă-sa, trei case mari și doauă locuri virane.

După experiențele pe care le făcuse, răposata l-a lăsat, ce-i drept, singur moștenitor, dar pentru mai mare siguranță i-a impus sarcina ca să deie verișoarei sale, toată viața ei, câte o mie de lei pe lună, bani pe care îi scotea dintr-un buzunar și-i băga în cellalt dac-o lua de soție.

Nu mai încăpea nici o îndoială că o va și face aceasta îndată ce va fi trecut anul de doliu, deocamdată a făcut toate pregătirile: a vândut casele și locurile virane, ca să nu mai aibă bătaie de cap cu ele; s-a înțeles cu un antreprenor ca să-i zidească grajd pentru doauă perechi de cai și șopron pentru doauă trăsuri și și-a făcut socoteala ce are să-l coste caii și trăsurile, mobila, vizitiul și rândașul, bucătăreasa, feciorul și femeile din casă, toaletele soției, primirile și mesele, toate sarcinile împreunate cu viața casnică.

Era lucru firesc dacă tot mai stetea pe gânduri și după trecerea anului de doliu. Îl cuprindeau un fel de fiori reci când se gândea la bătaia de cap pe care urma s-o aibă cu atâte slugi și cu o gospodărie atât de complicată. Ba mai era pe deasupra și răspunderea pe care o lua asupra sa în ceea ce privea soarta soției și a copiilor, care ajung așa de ușor să încurce socotelile părinților.

Era parcă un demon care-i șoptea din când în când la ureche: „Omule! dai o mie de lei pe lună și scapi de toate! “

Nu! Omul cumpănit numai după cea mai matură chibzuire poate să ieie asemenea hotărâri.

Mai trecut-au deci și alți ani, și iarăși alții, fără ca Negrea să se fi pripit, și el a ajuns cu adevărat bătrân, tot cum fusese-n timpul tinerețelor lui.