IV

După prânz oamenii mai stau de vorbă, apoi se duc la vecernie. Înaintea bisericii e satul întreg: copiii la jucării, bătrânii la sfat, iară fetele și flăcăii împregiurul lăutarului.

Bujor n-a mâncat astăzi cumsecade, deși era ziua de Paști. Se necăjea foarte de lucrul ce a făcut azi. El a lăsat pe Ileana să treacă pe lângă dânsul! Acuma voia să-și îndrepteze greșeala.

„Astăzi mergem împreună la joc!“

Crucea din sat este tocmai în marginea râpei. Râpa, tocmai înaintea casei Boarului. Dincolo de cruce este un proptiș făcut din câteva lemne, pentru ca să nu cadă vitele în pârâu. Bujor luă un pumn de pietre, merse la proptiș, în dosul crucii, se răzemă și stete privind cum apa cade și se izbește în râpă. Din când în când el arunca câte o petricea în râu, privea îndărăt când i se părea că prin murmurul apei aude portița din dosul lui, și iarăși privea cum cade apa, cade, se izbește, se prăbușește și apoi se alină mai în vale. El aștepta, și totuși, vremea îi părea scurtă.

Portița nu se auzea, și totuși, îi părea că vorbește cu Ileana. Dorea să vadă pe Ileana, și totuși, tresărea când îi părea că aude portița, temându-se că ea va ieși.

Ileana privea din tindă la crucea de piatră. Tocmai când voia să plece, pentru ca să meargă cu Marta la joc, ea a zărit pe Bujor la cruce. Îi era oarecum frică să iasă.

– Nu mergi, tu fată, la joc?

– Aștept pe Marta, mamă!

Ileana văzu pe Marta trecând puntea înaintea lui Ghiță. Fără ca să știe de ce, ea făcut un pas îndărăt, ca să nu fie văzută, iară după ce ei trecură, începu să numere petricelele ce Bujor arunca în apă. I-ar fi plăcut să vadă cum cad aceste petricele, să audă picatul lor; i-ar fi plăcut să știe ce vede Bujor în apă de privește atât de dus la ea. Totuși, dacă ar fi început să ardă casa în capul ei, acuma ea n-ar fi pășit de la prag. Numai atunci când Bujor arunca privirea la portiță, ea pășea în tindă, lăsând un ochi peste ușchior.

Ușa de la casa cea mare făcu pe Ileana să tresară. Dac-ar fi fost mai luminos în tindă, naica Floarea ar fi întrebat-o: „Ce e cu tine, fată?“ În întuneric însă nu se văd toate. Ea crezu dar când Ileana îi spuse că și-a uitat cârpa acasă, deși chiar și prin întuneric ar fi putut vedea că Ileana ține cârpa în mână. Biata fată răsufla însă atât de cu greu, încât tot omul trebuia să creadă c-a fugit cale de-un ceas ca să-și caute cârpa.

Naica Floare coborî treptele, iară Ileana intră în casă pentru ca să-și ieie cârpa din dulap.

Când iarăși se afla pe prag, Ileana privi speriată, privi încă o dată, fugi la portiță, privi de aici în toate părțile. Nu era, ca în palmă; Bujor s-a dus.

– Bujor! strigă Ileana. Noroc c-a strigat atâta de încet, încât abia c-auzea ea însăși. Dar a doua oară nu strigă, ci stete puțin locului, apoi merse, stând la fiecare pas, spre crucea de piatră, unde a fost stat Bujor, de unde el arunca pietricele și privea în apă. Apoi ea se propti și privi în apă. Nu vedea nimic deosebit. Tot cum a mai fost. Crucea a fost rămas la stânga, cam în dos. Ea făcu un pas îndărăt și șezu necăjită pe piua crucii.

Piatra e piatră, dar mai nemișcată rămase Ileana după ce se așeză pe ea. Un fior, o roșață în obraji, și în urmă ca o beție groaznică: Bujor ședea în cealaltă parte a crucii. Când el zări pe Ileana, mâna i se deschise, pietrele căzură, și el se șterse pe mână de praf. După aceea rămase neclintit ca dânsa.

Când oamenii șed așa pe piatră, încât numai o cruce îi desparte, atunci ei nu vorbesc, chiar nici nu gândesc nimic. Este însă o limbă tainică, care nu are vorbe și nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o pricep și cei ce n-o știu. Asta se vorbește însăși pe sine. Într-un târziu, Ileana suspină de trei ori într-o răsuflare — suspinul cu care se trezesc copiii speriați în vis.

– Auzi tu, Ileană! Vezi râpa asta? Să nu fiu om dacă nu sar d-aici!

Ileana nu i-a zis să nu sară. Acuma și ea ar fi sărit bucuroasă. A privit însă la el lung și blând, încât trebuia să rămână neclintit sub această privire, apoi a început să-i netezească aripa sucmanului, privind la țesătura firelor.

– A fost foarte bună spata pe care mi-ai făcut-o!

– Bună? Da... știam eu că are să fie bună. Tu ai zis s-o fac așa!

Ileana îi povesti apoi lui Bujor cum a țesut pânza, câte fire i s-au rupt, câte crâmpițe i s-au făcut, ce-a zis mama, cum o dată a sărit motanul peste război și au căzut trei fușteie: le-a povestit toate îndeamănunt, una câte una; avea atât de multe de a spune, încât Bujor numai a ascultat.

Când umbrele se împreunară în amurgul serii, Ileana se ridică de pe piatră. Era vremea ca să se mulgă vacile și să se adape boii.

– Noapte bună, Bujor!

– Noapte bună, Ileană!

Pesemne, pentru că i-a poftit-o Ileana, Bujor a avut astă dată o noapte foarte bună — bună nu pentru că a dormit bine, ci pentru că nu putea dormi. Lumea îi părea atât de frumoasă, încât nu se îndura să închidă ochii să n-o mai vadă. El nu știa că acea lume este cea mai frumoasă pe care o vede cu ochii închiși.

Când intră pe portiță, cânele Flocan sări de lângă trepte, unde era culcat, și fugi de-a lungul casei, pentru ca să se ascundă dinaintea lui Bujor. Era o neplăcută aducere-aminte. Astăzi, când Bujor sosea de la biserică, cânele petrecea gonind găinile împregiurul ogrăzii; pentru asta, Bujor și-a vărsat veninul asupra lui. Acum, la întâlnire, amândurora le veni în minte întâmplarea de dimineață și Bujor se simți cuprins de o durere nepricepută, amestecată cu rușine, când văzu cânele fugind de el.

Îl chemă înapoi cu atâta duioșie, încât cânele se opri și îl lăsă să se apropie de el.

– Vezi că nu-ți fac nimic, bietul de tine! îi zise Bujor netezindu-i părul, apoi îi luă capul sub brațul drept și, îmbrățișându-l astfel, îl privi în ochi.

Un câne a împăcat Bujor, și această împăcăciune îl bucura atât de mult, încât ar fi stat noaptea întreagă îngenuncheat lângă perete ca să petreacă cu el. Antița însă i-a sărit din dos în spate, și, cuprinzându-l cu brațele, a început să-l hățească.

– Ia-mă, bădică, în spate!

În spate și în brațe a luat-o apoi bădica. A sărutat-o, a dezmierdat-o, a necăjit-o: iară cânele juca împregiurul lor, sărind câteodată sus spre Antița, care se juca cu el țipând nebunatec când cânele o atingea cu labele.

– Încă o dată, bădică!

Bujor îi săruta ochii și făcea încă o dată.

Încă o dată și încă o dată... tot mai rar, tot mai încet, mai alene, mai obosit, până ce mica adormi în brațele frăține-său. Bujor o duse la Marta, o dezbrăcară tiptil-tiptil, ca să nu se trezească, și apoi o culcară. După aceea Bujor ieși din casă, mai stete gânditor până ce-i veni fluierul său în minte. De mult l-a fost uitat: acum însă simțea dor de el. Jos, tocmai în fundul grădinii, pe unde curgea apa peste pietricele, locul este atât de liniștit, mai ales acuma seara. Aci se duse Bujor. Se așeză pe pajiște, se propti cu spatele de nucul cel tânăr și începu doina tărăgănată. Câțiva pași la dreapta, cânele, întins la pământ, cu capul așezat pe labele de dinainte, zăcea privind la cântător, ca și când el ar ști ce vrea să zică doina aceea.

Alene vântul, alene râul, alene doina — o lume legănată alene...

Dar tot mai încet sună fluierul, până când el se sfârși într-o duioasă șoptire. Bujor îl puse pe iarbă lângă sine și rămase privind la pălăria sa, pe care o pusese într-un par din gard.

Luna plină grăbea cu răpejune spre un nour rătăcit; el o urma cu privirea, iară când luna nu se mai văzu decât în marginile argintate ale nourului, el închise ochii, ca mai bine să vadă icoanele ce se dezveleau din sufletul său, părându-i ca niște vedenii fără de trup, care se leagănă în văzduh. Vedea biserica, oamenii în biserică și pe Ileana între oameni; se vedea pe sine așteptând la ușă, i se reivea simțirea de bucurie fioroasă ² cu care aștepta și iarăși trecea roșeața peste obrajii lui, aducându-și aminte vorba: „Aștept pe tata“. Crucea de piatră și apa ce cade și se izbește în râpă se iveau pretutindenea , rupând șirul gândurilor sale; iară mâna Ilenei mereu dezmierda aripa sucmanului său. Naica Floare și badea Mitru — greu a supărat pe acești doi oameni. Mult ar fi dat dacă într-astă clipită ar fi putut să-i împace. Ar fi dorit să sărute mâna naichii Floarei și ca badea Mitru să-i dea o palmă și apoi să-i pară rău c-a făcut-o. Așa se năștea un gând pe altul în sufletul lui; intra tot mai adânc în această lume, până aici nu mai știa dacă se află aici ori acolo. Iarăși se simțea crescut în casa Boarului și se mustra pentru greșelile ce le-a făcut de când a ieșit din această casă. Mai deunăzi a trecut pe lângă holdele Mitrii. Erau rău lucrate. Și boii au fost prea slăbiți de când nu mai steteau sub îngrijirea lui. Ar fi trebuit să-i spună stăpânului, fiindcă el nu poartă grijă de nimic. „Mâne dimineață, în crepetul zorilor, trebuie să vorbesc cu el!“ zise Bujor grăbit, și se ridică de la pământ.

– Ce faci tu, fată, în grădină? s-auzi glasul naichii Floarei de peste gard.

– Nimic, mamă! răspunse Ileana speriată — răspunse pentru sine, căci nimeni nu o putea auzi.

Bujor tresări. Îi venea să plângă, căci găsi că Ileana a fost stat în apropierea lui. Apoi grăbi la gard și o văzu fugind spre casă.

– Ileană! Auzi tu, Ileană! o chemă el, dar atât de încet, încât nu se auzea.