V

În vreme ce tinerii petreceau la cruce, bătrânii steteau de vorbă.

De la slujba de seară vecinii plecaseră împreună înspre casă. Era Stan și Mitrea, Gligor, tatăl lui Ghiță, și Păvăloc Țăpăloiu, om bogat și din neam ales, ca și Gligor. Puțină vorbă se schimbă între vecini, până când Stan nu începu, arătând spre o vrâstă de nori, ce se vedea înspre apus.

– Dacă ar da bunul Dumnezeu!

– Zău, o ploiță n-ar strica. Grânele sunt cam pălite, zise Gligor.

Păvăloc era casier la sat și om care se pricepe la destăinuirea firii. El privi mai îndelungat la nori, apoi încredință pe vecinii săi că mai 'nainte de mâne dimineață nu se poate aștepta la ploaie.

De aici înainte vorba se întinse asupra ploilor. Fiecare știa să povestească despre câte un rămășag pe care l-a câștigat de la cutare și cutare.

– Eu îți dau rămășag că plouă la noapte! îi zise Stan lui Păvăloc.

– Nici vorbă! înainte de zori, nu!

– Vere Mitre — grăi Gligor — ce zici, o să plouă la noapte?

– Să vedem ce zice el.

– Vezi așa, îi zise Stan, ești mare meșter într-asta. Totdeauna știi când e vremea de semănat. Dacă nu ploauă după ce ți-ai pus tu sămânța în pământ, apoi rămâne secetă vara întreagă.

– Parcă-i călindar, așa o potrivește de bine. Iacă, eu, unul, vă spun că totdeauna aștept cu sămânța și cu prășitul până ce nu văd pe Mitrea că seamănă și prășește!

– Apoi asta o face satul întreg!

Mitrea se îndreaptă cu fața mândră, ca și dintr-o buiguială îndelungată, și încongioară cerul cu privirea.

– N-are să ploauă chiar nici mâne! zise el hotărât.

– N-am zis eu că nu plouă la noapte!?

– N-am zis eu că nu ploauă mâne dimineață!?

De aci înainte vorba trecu la holde. Mitrea, era mai vorbăreț, dar tot scurt și măsurat.

– Ăst timp ți-au ieșit semănăturile cam rău.

– Ce ai semănat pe lângă șipot, în sus pe coaste? îl întrebă Gligor.

Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roșeața peste obrajii lui.

– E păpușoi, dar n-a răsărit încă! zise Păvăloc.

– Măi Stane, la tine am văzut păpușoiul frumos.

Stan își suci mustața:

– Apoi când are omul trei feciori ca mine!...

– Asta să fie zisă — îi răspunse Păvăloc — plugar ca Bujor al tău nu mai este în sat!

– Pe asta o au unii de la fire, grăi Gligor. Trebuie să fie în înțelegere tainică cu pământul. Mai în vară aram ca să semăn ovăz aici. „Rău faci că pui ovăz aici, îmi zise Bujor; este pământul cam gras și ți se pălește.“ Așa am și pățit-o. Apoi la potrivirea vremii nimeni nu se pricepe mai bine decât Bujor.

Oamenii începură să-l laude pe Bujor.

– Ei! vezi ce lucru pocit, zise Păvăloc, arătând la păpușile lui Bujor, care în adierea vântului își făceau jocul.

– Mare meșter! mare meșter!

– Ei bine, grăi Stan fălos, Bujor îți face carul mai trainic și mai frumos decât cel mai vestit rotar.

Vecinii plecară înainte spre casa lui Mitrea, care i-a fost poftit la un scaun de odihnă și mai multă vorbă bună; Mitrea însă rămase privind păpușile lui Bujor; își aducea aminte că în tinerețile sale și el îi făcea asemenea bucurii lui Păscuț, copilul care-i murise acum opt ani. Deci, ca totdeauna când își aducea aminte de Păscuț, el era cam trist intrând pe portiță.

Naica Floare acoperi masa cu pahare. Se bucura totdeauna când putea să vadă oameni cinstiți la casa ei. Vorbăreață precum era, îi plăcea să fie de față când se înșiră vorbele, așteptând să-i vie și ei rândul la glumă, ca și la vorba înțeleaptă. Acuma însă oamenii au fost urmat vorba de la păpușile lui Bujor. Stan își lăuda fata și feciorii, iară naica Floare își da toată truda să arate că numai niște piscoi sunt toți pe lângă Bujor.

– Iacă, să spuie Mitrea, el știe mai bine cine este Bujor. Vro șase ani de zile el singur a purtat gospodăria noastră, și așa gospodărie nu era în sat. Acuma, de când s-a dus el de la noi, toate merg avalma.

Toți așteptau răspunsul lui Mitrea. Dar Mitrea era necăjit de laudele care i se făceau lui Bujor. Nu pentru că nu l-ar fi știut pe Bujor vrednic de laudă, ci pentru că vedea pe Stan fălindu-se cu el.

– Apoi da, zise el cam cu jumătate de gură, e flăcău harnic.

Într-astea, paharele se schimbau. S-a închinat în sănătatea tuturora. Stan a închinat un pahar chiar în sănătatea clopotului celui mare, care s-a făcut pe socoteala lui Mitrea. La asemenea rânduri Stan se pricepea mai bine: a stat adeseori la vorbă și s-a veselit la masă cu popi, cu dascăli și cu alți oameni cărturari, care știu potrivi vorba în placul altora.

Păvăloc privea pe fereastră la cruce. Era tocmai în vremea când Ileana și Bujor ședeau acolo. El trase pe Mitrea de sucman și-i făcu semn să privească. Și-i plăcea lui Mitrea să privească. Bujor era înalt și spătos, iar Ileana, făptura tătâne-său, numai cu o palmă mai mică. Se potriveau bine lângăolaltă, iar asta el n-o găsise până acuma.

Și Păvăloc pricea cu plăcere. El ridică paharul plin și-l închină lui Mitrea:

– Vere Mitre! să jucăm la nuntă! Soră Floare! Vecine Stane! să fim cu veselie!

Și Gligor ridică paharul, închinând pentru încuscrire. Dar Mitrea era dus pe gânduri și nu pricepea gluma, iar naica Floare o pricepea și nu voia s-o priceapă. De când Ileana era mică, ea se dezmierda cu dorința de a fi o dată soacra părintelui din sat. Ileana e făcută să fie preuteasă. Dar cum gândea acum la Bujor, ar fi dorit ca el să fie popa, și mai că n-ar fi fost în stare să închine și ea.

Nici Stan n-a gândit încă la asemena lucru și era cam supărat c-au gândit alții. Tot nu prea era omul lui Mitrea. Om însă care niciodată nu rămâne dator, el ridică paharul și cumpăni puțin vorbele:

– Cam grăbit, vere Păvăloc. Ai greșit casa. Iacă, vărul Gligor, om bogat, are fecior voinic. Eu?! mai sunt și alte sate. Pe Bujor îl știe lumea. Șapte fete pe un deget.

– Hai! că n-am eu fată! Să am șapte fete, toate i le-aș da lui Bujor.

Stan începu a-și răsuci mustața, privind cam aspru și fălos la Mitrea.

Mitrea porni în răsuflat greu, se aprinse în sfârșit, sări și dete cu pumnul în masă.

– Să n-am Dumnezeu de nu crap masa asta în două! În casa mea eu sunt stăpân, strigă el mânios.

Toți se uimiră de asemenea purtare pripită.

– Dar ce te-a supărat, dragă? îl întrebă Floare, care de vro opt ani nu l-a văzut așa de aprins.

– Să nu se fălească cu el, că eu l-am făcut om; din casa mea a ieșit, în a mea cinste este cum este! răspunse Mitrea hotărât.

– Ce!? nu cumva ai voi să-mi iai feciorul?

– Ți-l iau, că e de casa mea. Eu l-am făcut om!

Să nu mai lungim vorba, pentru că nici n-a mai ținut mult. Aprins era Mitrea, Stan aprins: vecinii s-au despărțit cam supărați. Naica Floare era necăjită de cele petrecute. Ileana e fată mare, dar ea încă nu ține minte să o fi ocărât mamă-sa vrodată. Acuma naica Floare o luă de scurt și-i spuse că unei fete mari nu-i șade bine să umble prin grădini.

– Tu ești fată de măritat, trebuie să-ți păzești numele.

De asemenea vorbe Ileana s-a foarte amărât, și amarul ei multă vreme n-a lăsat-o să doarmă.

Badea Mitru nu se mai cunoștea pe sine însuși. Părea c-a găsit o comoară. Afară din seamăn era mulțumit de vorbele pe care le-a fost zis lui Stan. L-a lovit tocmai unde mai tare îl doare. Apoi simțea că a zis adevărul. Bujor îi era ca fecior. Atât de tare o simțea asta, încât numai acuma începu să se mânie pe Bujor pentru că a ieșit din casa lui, și ar fi fost în stare să meargă acum noaptea să-l aducă acasă.

Astă-seară era răcoare de primăvară, dară Bujor și Ileana ștergeau sudori când calde, când reci. Când Bujor plecă de la tei, Ileana era în pat, dar nu putea dormi. Naica Floare se cam neliniștea auzind-o suspinând și întorcându-se mereu de pe o lature pe alta. Dacă oricât ar fi dorit să o liniștească, nu știa cum să înceapă. Era și ea cuprinsă de gândurile sale.

Deodată Ileana se ridică în pat, stete puțin, apoi se coborî și ieși încet din casă. Naica Floare își opri răsuflarea, dar nu mai auzi nimic.

Ileana a ieșit să se astâmpere puțin. În casă găsea că era năbușeală. Ea se așeză pe prag și stete câtăva vreme aici neliniștită, mușcându-și buzele și hățând legătura rochiei, pe care n-a fost lepădat-o. Într-un târziu ea se ridică iute și plecă cam fuga spre portiță, o deschise și ieși, lăsând portița așa.

În casă, naica Floare se neliniștea tot mai tare.

– Ileană! auzi tu, Ileană! Ileana mamii!

Nici un răspuns.

Ea se coborî din pat și ieși. Ileana nu se mai vedea nicăieri. Speriată, se întoarce în casă și sculă pe Mitrea, care dormea dus ca un copil scăldat și bătut.

– Ce e? întrebă el buiguit.

– Ei, du-te de vezi unde e Ileana.

– Apoi unde e?

– A ieșit și nu știu unde a perit.

– Ori tu ți-ai ieșit din fire!?

– De un ceas a ieșit și nu mai vine. Am fost s-o caut și n-o găsesc.

Mitrea se coborî din pat și ieși în cămașă, precum era.

Afară numai cânii îi ieșiră în cale, mișcându-și cozile și scheunând încet. Privi în toate părțile, dar nu se vedea nimic. Ar fi chemat-o, dar îi venea greu să-și strige fata în capul nopții. El o chemă de câteva ori încet, dar nu primi nici un răspuns. Dacă nu era atât de aprins în căutarea fetei sale, ar fi văzut portița deschisă și ar fi găsit calea. El plecă însă spre grădină, apoi suci pe la capul casei.

– Ileană! auzi tu, Ileană!

Nici un răspuns.

– Păcatele mele — zise el plin de îngrijire — unde poate fi fata aceea?!

În clipa aceasta sosi la colțul casei. În dos, între casă și gardul lui Stan, văzu ceva mișcându-se.

– Tu ești, Ileană!?

Nici un răspuns, dar și arătarea care se vedea rămase neclintită.

– Cine e acolo? strigă badea Mitrea, pășind mânios spre el.

– Eu sunt, bade Mitre! zise Bujor cu glas tremurător, văzându-se un pas de la Mitrea.

– Dar ce dracul cauți tu aici pe vremea asta?!

Bujor stete câtăva vreme turburat, apoi scoase vorbele fără de legătură.

– Bade Mitre! Să-mi dai pe Ileana, s-o măriți după mine, că zău nu-i bine dacă nu faci așa!

Mitrea rămase uimit de vorbe și de felul în care erau zise.

– Ei bine, zise el, apoi acuma noaptea vii tu să-mi pețești fata?

– Dară n-o pețesc acuma, nici n-am venit de asta, grăi Bujor amărât, apoi se suci în călcâi. Adecă nu mi-o dai. Nu mi-o da. Ține-ți-o ție!

Când Mitrea văzu că Bujor pleacă, făcu un pas spre el.

– Auzi, măi Bujor, zise el molcotit ³ , d-apoi că n-am zis eu că nu ți-o dau.

Zicând aceste, îl apucă cu mâna de braț și ei steteră multă vreme așa, fără să se miște, fără să grăiască careva vrun cuvânt.

– Dar Ileana unde e? întrebă Mitrea mai în urmă.

– Ileana? Nu e în casă?

– A ieșit și nu știu unde a pierit.

Bujor tresări la aceste cuvinte. De mult a văzut el ușa deschisă, a auzit chiar când cineva a deschis-o, ba a și gândit că Ileana ar fi putut să iasă pe ușa aceea.

Când se găsiră la uliță, Bujor plecă spre cruce.

– Stăi, grăi Mitrea. La dreapta!

Ileana ședea pe laița de dinaintea casei lui Stan și se săruta cu naica Sanda, muma lui Bujor.