IV Socoteala din târg

— Pe cine să te razămi, părinte?! grăi maica preoteasă, mama lui Andrei. Prea sunt răi oamenii.

— Sunt cum i-a lăsat Dumnezeu, răspunse părintele Ilie, un om înalt și uscățiv, cu fața arsă de soare și cu barba cam rară; s-ar fi stins însă de mult seminția omenească dacă cei mai mulți dintre oameni n-ar fi buni și cu minte. Eu — urmă el pornindu-se la vorbă — de puțină învățătură am avut parte și nu știu cum a ajuns tata să mă popească: mă țin, cu toate aceste, mai bine decât cei mai mulți dintre preoții din județ. Îmi fac treaba cum mă pricep, îmi caut de-ale mele, nu mă potrivesc cu cei ce nu sunt de seama mea, nu mă vede nimeni nici la cârciumă, nici pe la primărie, unde se urzesc de toate relele, și o duc bine, destul de bine. O mie, două mii de lei se găsesc totdeauna în casa mea, ba chiar și mai mult dacă dă Dumnezeu să meargă albinele bine. E binecuvântată albina: zboară de ici până colo, își caută însăși hrana și nu cere, ca să-ți aducă câștig bun, decât puțină purtare de grijă. Asta i-o dă preoteasa, care toarce, urzește, țese, coase, își ține casa, își păzește copiii și, așa printre picături, mai dă din când în când raită pe la stupină. O cunosc albinele ca pe matca lor, zbârnâie împrejurul ei ca-n timpul roirii, dar n-o supără nici una, Doamne ferește! Păcat ar fi — urmă schimbând iar vorba — ca Andrei să rămâie așa la jumătate de drum. Carte știe multă și n-avem prin împrejurime preot care s-ar putea sămui cu el fie-n învățătură, fie-n cele bisericești. Nu-i lipsește decât forma, iar pe aceasta o capătă ușor.

— Așa e, părinte, și nu știu cum să-ți mulțumesc pentru bunătatea pe care-o ai — răspunse preoteasa -, dar Andrei stă pe gânduri, fiindcă se teme, așa zice, că n-o să-ți poată înapoia banii la timp.

Părintele Ilie se strâmbă puțin, parcă l-ar fi pișcat cineva și ține să nu-și dea pe față durerea.

— Doamne, — zise el — dar eu nu-i dau timp hotărât. Când o putea. Ș-o poate un om ca dânsul! N-are, după ce se va fi întors, decât să-și întindă mâna ca să ia zestre frumoasă.

Asta o știa părintele bine, căci avea și el o fetișcană de vreo cincisprezece ani.

— Așa cred și eu — grăi preoteasa -, dar, uite, el mai stă pe gânduri, și silă nu i se poate face.

Nu-i rămânea părintelui Ilie decât să se mulțumească cu acel „mai“, pe care preoteasa îl rostise cam apăsat, așa i se părea lui.

— Mult — zise, așa ca pentru dânsul — n-o să mai poată sta pe gânduri, că se-ncepe anul școlar, și te pomenești, că n-o să-l mai primească în seminar.

Așa și era, și Andrei stătea ca pe jeratec; nu-l ierta însă firea să ia o hotărâre, căci Tănase îi trimisese vorba că are să vie pe la dânsul după ce va fi pus lucrurile la cale. Îl aștepta însă și nu mai venea.

„O fi — gândea el — mai greu de cum i se va fi părut lui să le pună la cale. “

De tot greu era.

„Am — își zisese el după ce tatăl său le-a lăsat toate în purtarea lui de grijă — să-mi proptesc ulucile, să rânesc curtea, să cârpesc acoperișul pe unde s-o fi strecurând ploaia și să tencuiesc pereții. Voi curăți apoi pruniștea de uscături, voi săpa via cu cazmaua, că-n timpul iernii umezeala să pătrundă mai bine la rădăcină, o voi tunde acum toamna înainte de-ngropare, ca să nu peardă prea mult suc la primăvară, și rămâne să port de grije ca anul viitor să fie stropită de două ori. “

Pentru toate aceste îi trebuiau puțini bani și multe zile de lucru.

Avea pe la oameni și bani, și zile de lucru.

Le avea însă pe hârtie, și ca să le poată avea și-n ființă, trebuia să-i cheme pe oameni ca să se înțeleagă cu dânșii, căci nu putea face ca tatăl său, care, știindu-i pe toți unde stau, se oprea în treacăt pe la dânșii și le vorbea, dacă-i găsea acasă, ori le lăsa vorbă.

A luat dar pe unul dintre datornici și l-a trimis pe la ceilalți. Acest trimis al lui își trecea însă ziua umblând pe ici-colo și nu era nebun ca să alerge: mai sta de vorbă cu unul, mai aștepta pe altul, care era dus și trebuia să se întoarcă în curând, mai se abătea din drum, și ziua trecea. Depărtările erau apoi mari, și trimisul lui Tănase nici nu-i știa pe toți: trecea adeseori pe lângă casa omului înainte fără ca să se oprească și era apoi nevoit să se întoarcă ori să facă același drum de două ori.

Nu era nici timpul bine ales.

În zile de lucru cam cu anevoie îi găsești pe oameni, și mai ales toamna unul e dus la muncă, altul e plecat la târg, iar altul are vreo darăveră pe la judecătorie — își face fiecare pregătiri pentru iarnă și pentru primăvara viitoare.

Umbla dar omul pentru ca să aducă doi-trei într-o zi, pe care i-o socotea cu un leu, iară cu cei doi-trei care veneau de cele mai multe ori nu făcea nici o treabă.

Erau însă mulți și aceia la care trimisul lui mergea degeaba. Ziceau că dânșii cu nea Ghiță au daravera și numai cu el au să se înțeleagă.

Ca să meargă lucrul mai cu spor, a început să trimită deodată câte trei oameni în trei părți, ceea ce făcea câte trei lei pe zi.

A găsit fără îndoială destule zile de lucru ca să-și facă treburile, și peste vreo două săptămâni casele, curtea și preajma lor nu mai semănau a ceea ce au fost mai înainte, dar bani nu putea să scoată de la oameni, și Ileana îi făcea mereu socoteala și-i dovedea că toate îi ies prea scumpe.

Ca să faci — îi zise dânsa — lucru cu folos, ai să-i pui să muncească fie pentru câștigul tău, fie la alții și să iei tu banii.

Asta o înțelegea Tănase, dar n-avea unde să le dea de lucru. Din zi în zi dar el era tot mai mult stăpânit de simțământul că românul e leneș și netrebnic, că munca pe care o face el e proastă și de aceea rău plătită, că abia o mică parte din an și-o petrece muncind, că e flecar și mincinos și multe de acestea. El își mai și mărturisea apoi gândurile, ceea ce era de prisos, căci n-avea nevoie să se pună în pizmă cu lumea și să-și facă nesuferită viața.

Iar Andrei îl aștepta și-l aștepta să vie, cum îi trimisese vorbă.

„Ei bine! nu mai pot! “ își zise în cele din urmă și se hotărî să plece la un noroc, ca să n-o pată după spusa părintelui Ilie.

Scurmase ici și colo, mai vânduse câte ceva, mai găsise la mumă-sa vreo cinci „piese“ și-și făcuse optzeci de lei. Cu aceștia putea să ajungă la București, să se înscrie în seminar și să trăiască vreo două-trei săptămâni. Celelalte aveau apoi să vie după voința lui Dumnezeu, împotriva căreia tot nu voia el să se pună. Era hotărât, în gândul lui, că pe la Răscruci nu dă. De ce să dea?! Ce mai avea el să caute acolo?! Ar fi fost o mișelie să le facă inimă rea celor ce voiau din toată inima să-i vie într-ajutor, dar nu puteau, precum se vede. Îi năvăleau lăcrămile în ochi când se gândea cum are să treacă tiptil și pe furiș pe la Răscruci, unde atât de bucuros se oprea alte dăți, dar așa trebuia să facă.

Așa a și făcut; lăcrămile nu i s-au mai ivit însă în ochi.

Greu i-a fost numai să-și ia hotărârea; după ce a luat-o însă o dată, a pornit la drum voios și cu inima ușoară, ca omul care se știe săvârșind o faptă bună. O, Doamne! Câți sunt în lumea aceasta oamenii care au pornit în calea vieții așa la un noroc, rezemându-se numai pe bunăvoința lui Dumnezeu, și-au mers bine și-au ajuns departe?!

Nu putea Băltac să-și facă vreo închipuire despre zbuciumările sufletești prin care a trecut fostul sergent-major, care peste vreo trei săptămâni s-a întors îmbrăcat în o veche uniformă de seminarist.

— Zău că n-aș fi crezut că ești în adevăr în stare să faci lucrul acesta, îi zise el, stând la îndoială.

— Asta să nu te pună în mirare, îi răspunse Andrei cu inima deschisă. Nu știe omul nici el însuși ce e și ce nu e în stare să facă: de unde ar putea să știe alții! ? Eu așa vreau acum, nu știu însă dacă voi și putea să fac cum vreau, ba se poate că mâne-poimâne nici n-o să mai voiesc. Într-un oraș ca Bucureștii se ivesc multe pentru un om ca mine, care a mai fost și sergent-major în armată; te pomenești că-mi găsesc vreo căpătuială.

— Care va să zică n-ai plecat cu gând hotărât? întrebă Băltac, care-și avea gândurile bine lămurite.

— Ba foarte hotărât — răspunse Andrei zâmbind -, dar e mult de la voință până la putință. Am eu planurile mele, urmă el în voie bună. Sunt cântăreț bun și am slovă frumoasă. Tot mai sunt la București cucoane bătrâne cărora le place să meargă la biserică, și mare lucru n-ar fi dac-aș încăpea psalt la vreo biserică. Aș mai putea apoi să scriu la vreun biurou și sunt om căpătuit.

— Dar se poate să urmezi în același timp și la seminar?

— Eu așa știu, că da! îi răspunse Andrei, golind un pahar de vin, ca să-și mai verse în el și apă.

— Tot ar fi mai bine să te ții de una, întâmpină Băltac.

— Asta nu se poate, grăi Andrei. Am plecat de acasă cu optzeci de lei și nu pot să-mi închipuiesc de unde ar putea mama ori cumnatul meu să-mi mai trimită.

Băltac rămase câtva timp zăpăcit. I se părea peste putință ca să fie adevărat ceea ce îi spunea Andrei. Nu o dată îi spusese cucoana că e lucrul de mult hotărât, că Ghiță Chelarul și-l ia ginere pe Andrei și-l face pe cheltuiala lui popă. Să se fi schimbat oare lucrurile?!

— Bine — zise el -, dar ai putea să găsești pe cineva care-ți vine-ntr-ajutor.

— Cine să-mi vină mie-ntr-ajutor! exclamă Andrei.

— D-alde Tănase, prietenul, și tatăl său, Chelarul, răspunse Băltac. Eu așa știam, că vă socotiți foarte aproape.

Pe Andrei îl trecură fiorii.

— Știu ce vrei să zici — grăi dânsul — vorbe de babă bătrână! Băltac răsuflă o dată ușurat.

— Dac-așa zici — grăi dânsul îndulcit — așa și trebuie să fie. N-ai însă decât să cauți și să găsești și pe alții cari sunt gata să te ajute. Iacă, dacă n-ai fi prea mândru și-ai voi să primești, eu m-aș bucura să-ți dau câteva sute de lei.

Andrei rămase privind cu ochii înholbați la el.

Băltac voia să-i dea câteva sute de lei? Cum? de ce?

Îi era parcă s-a-ntors lumea pe dos.

— Cum să mi le dai? întrebă el.

— Mi-a mers vestea — răspunse Băltac — că sunt zgârcit și râvnesc la câștig. N-am fost și nu sunt. Am văzut însă că-n lumea aceasta trebuie să ai ceva dacă vrei ca oamenii să te bage-n seamă; mi-am dat dar silința să adun și n-am risipit, ci am strâns. Acum, când am, mă bucur făcând ceea ce alții nu pot să facă. Uite, ți-o spun fără de încunjur: m-aș bucura dac-ai primi, pentru că ți-ai schimba gândul și li-ai spune celor ce mă hulesc că mint. Tot omul vrea să stea bine-n gândul altora, și eu aș fi răsplătit cu prisos dac-aș ști că feciorul preotesei din Aluniș mă grăiește de bine. Îți dau, dacă primești, și te rog să nu mă refuzi, și când te vei lesni, îmi vei înapoia banii.

Îi era lui Andrei peste putință să nu primească. Prea ar fi fost aspru dacă l-ar fi refuzat. A putut să-l refuze pe părintele Ilie, care avea un gând ascuns și voia să și-l ție legat. Băltac însă se apropia de dânsul cu inima deschisă, îi spunea fără înconjur că ține să fie grăit de bine, și se cuvine ca toată lumea să-l știe și să-l grăiască de bine pe cel ce săvârșește o faptă bună.

La un lucru nu se putea gândi Andrei: că Tănase, soră-sa și muma lor se vor simți jigniți când vor afla cele petrecute și că Ghiță Chelarul îl va lua în bătaie de joc. Prea era cu inimă curată pentru ca să-i poată trece prin minte și asemenea gânduri.

Se gândea însă Băltac, care era mai trăit în lume și-i cunoștea pe oameni mai bine.