V Fata lui Chelaru

— Fata mea face cum vrea! grăi Chelaru. Eu o să-i spun care-mi este părerea și care-mi sunt cuvintele, dar hotărârea de la placul ei atârnă. Din partea mea, — adăugă întinzând mâna — vorba românului, lucrul e gata, numai să vrea și fata.

Cocoana Paula îi strânse mâna cu multă căldură, cum știa dânsa.

— Ca și făcut, îi zise. Pe d-ta toți te ascultă. Doar Tănase ar mai putea să-l mai ție în loc.

— D-ta — răspunse Ghiță — ești destul de isteață ca să-l știi duce și pe el cum vrei.

Așa credea și cocoana. Era în gândul ei peste putință să nu scoată la capăt un lucru de care s-a apucat odată. Nu Tănase avea s-o dea pe dânsa de rușine.

A umblat el timp de câteva săptămâni buimac și supărat pe toată lumea, plângându-se mereu că românul e netrebnic, dar în cele din urmă trebuia să ajungă și el, ca tatăl său, la convingerea că fără de cheag nu se poate face brânză.

Sta serile la masă și-și făcea socotelele iar făcându-le, mereu îi răsunau în urechi vorbele: „Trebuie să muncim mai mult și să cheltuim mai puțin, ca să ne facem cheag“.

În zadar! Se apropia iarna, și orișicât de mult ar fi voit, oamenii n-aveau unde să muncească. El numai de la primăvară înainte putea să ajungă la bani.

„Ce bine ar fi — ofta el — dacă românul ar avea vreo îndeletnicire, ca să muncească cu folos și în timpul iernii! “

Fără îndoială că foarte bine ar fi fost și pentru el, și pentru datornicii lui; vorba era însă că nu are românul asemenea îndeletnicire și e nevoit să-și petreacă pe tândălite viața în timpul iernii, adeseori de tot lungi.

Tot era însă un lucru la care se pricep și românii și care se poate face și în timpul iernii: ei știu să taie lemne și să le care.

Minunat lucru ar fi fost să ia în tăiere vreo pădure. Era chiar în apropiere o pădure care se punea în tăiere.

Da, dar ca să iei în tăiere o pădure, trebuie să ai bani, ca să depui cauțiunea la licitațiune.

Și iar își făcea Tănase socoteala și se încredința că, luând pădurea în tăiere, nu numai că și-ar scoate banii de la oameni, ci ar mai și câștiga.

N-avea însă bani ca să se prezinte la licitațiune; îi da mereu brânci gândul că nu are tatăl său dreptate când zice că nici nu ia, nici nu dă cu camătă. De ce să nu iei când ți-e mai mare câștigul decât camăta?

Iar umbla Tănase buimac și cu gânduri ascunse, se zbătea ca peștele pe uscat și-și schimba dintr-o clipă într-alta hotărârile.

Mare ușurare ar fi fost pentru dânsul dacă ar fi putut să se sfătuiască cu cineva. Intrase însă, parcă, un duh rău în casa lor. Toți aveau câte ceva pe inimă; toți se făcuseră ursuzi și neapropiați.

Ileana era perdută mereu în gânduri, nu mai zâmbea și se făcuse scurtă de tot la vorbă. De când fratele ei primise de la București scrisoarea prin care Andrei îl vestea că după multă alergătură a ajuns, în sfârșit, să fie primit în seminar, ea se zbuciuma mereu, fără ca să-și poată da seamă ce ar vrea și ce n-ar vrea.

Lelea Maria perea văzând cu ochii. O rodea gândul că soțul ei își petrece viața pe la văduva aceea, îi trecea, ce-i drept, focul când el se întorcea acasă. El stătea însă puțin, căci îi era nesuferită posomoreala pe care o vedea în fețele tuturora. Iar pleca dar în treburile lui, și orișiunde s-ar fi dus, oriîncotro ar fi plecat, lelea Maria tot la văduvă îl vedea și tot mai tare se întețea. O apuca câteodată un fel de turbare, încât îi venea să plece și ea, să se ducă acolo și să facă una nefăcută, ca să se sfârșească odată toate.

— Am și eu un băiat! îi zicea atunci lui Tănase — care mă vede chinuită și batjocorită, dar nu are milă de mine și nu sare să mă scape.

Tănase tăcea. Era mâhnit până în adâncul inimii lui, dar nu putea să facă nimic. Zadarnice i-ar fi fost silințele de a o încredința că din senin își face inimă rea. Nici c-ar fi putut apoi el să se pună între tatăl său și mama sa. Și le avea și el ale lui, și nimeni dintre ai săi nu-i venea într-ajutor.

Nici muma, nici sora sa, nici mai ales tatăl său nu s-au împăcat niciodată cu gândul că n-are să se facă preot, cum se deprinseseră a și-l gândi în viitor.

Nu înțelegeau de ce îi este nesuferită preoția și se simțeau jigniți când el le mărturisea că s-ar simți nenorocit dacă, făcându-se preot, ar fi nevoit să ia în căsătorie o fată lipsită de cultură, căci fete cu oarecare cultură nu vor să se facă preotese, chiar și fete de preot fiind.

Nu se mai potrivea el și nici nu se mai putea potrivi cu ai săi, cari nu vedeau lucrurile ca dânsul.

— Tu ești — îi ziceau — mai cu minte decât noi și faci cum te taie capul.

De capul lui a intrat voluntar în oaste și tot de capul lui avea să-și facă și anii la Universitate. Nici mama lui, care nu prea știa ce va să zică advocat, nici tatăl său, căruia advocații îi păreau cel mai rău soi de oameni, nu se nelinișteau văzând că-și perde timpul acasă.

S-ar fi bucurat chiar dacă el și-ar fi schimbat gândul și, luându-și soție o fată de seama lor, s-ar fi popit.

Umbla dar hăbăuc de ici până colo și, umblând așa, s-a pomenit în cele din urmă la Băltac, fără de gând hotărât, numai așa, ca să-l ia pe departe și să vadă ce-ar zice dacă ar fi vorba să înceapă ceva.

— Dar nenea Ghiță ce zice? întrebă Băltac.

— El nu știe nimic, răspunse Tănase. Nici nu ține, de altminteri, să se amestece. Le-a lăsat toate în seama mea.

Băltac începu să clipească din ochi și să-și rupă unghiile — un obicei al lui la strâmtorare.

Era fără de margini dorința lui de a se pune bine cu Tănase, dar când era vorba de bani, el nu era în stare să se avânte.

— E, fără îndoială, bun gândul de a-i pune pe oameni să lucreze în timpul iernii și cu brațele, și cu carele, grăi dânsul liniștit; nu numai îți iei banii, dar le faci și lor câștig. Dar — urmă el schimbând glasul — e lucru cu mult mai greu decât vei fi crezând să iei o pădure în tăiere. Lasă că trebuie să-ți faci bine socotelile și să știi a ți le face, dar ți se poate întâmpla că lemnele zac ani de zile nevândute și atunci pierzi mult la ele.

— De lemne e nevoie totdeauna, întâmpină Tănase.

— E — zise Băltac -, dar mai taie și alții, cari știu mai bine să le vândă. Lucru cuminte e să începi tăierea numai după ce ai vândut lemnele.

Tănase începu să râdă.

— Cum să vând lemnele pe cari nu le am? exclamă el.

— Se poate și asta, și neguțătorii pricepuți așa și fac, răspunse Băltac. Se cumpără în fiecare an lemne pentru școli, pentru spitaluri, pentru diregătorii. Te prezinți la licitațiune și iei asupra ta o sută, două sute, ori mai mulți stânjeni de lemne, apoi începi să tai.

— Dar lemnele pe care le tai sunt verzi — îl întrerupse Tănase — și nu mi le primesc.

— Le primesc dacă știi să-ți pui lucrurile la cale, întâmpină Băltac. Se aprinde cu anevoie lemnul verde, dar arde bine după ce a luat foc și dă căldură multă. Cumperi dar câteva zeci de stânjeni de lemne uscate și dai la început din aceste, iar mai târziu, după ce ai tăiat, amesteci din ce în ce mai multe verzi în stânjeni.

Tănase se uită cu un fel de uimire la el.

Era învederat că așa se putea și așa și trebuia să se facă: își găsea socoteala și nu înșela pe nimeni, căci lemne bune da.

Iar îl strivi însă simțământul că fără de bani nici o treabă nu se poate face. Cum putea el să se prezinte la două licitațiuni deodată și să mai cumpere și lemne?

Se putea și asta.

Nu a voit, ce-i drept, Băltac să-l împrumute, dar i s-a făcut tovarăș la parte.

— Nu vreau — i-a zis — să-ți iau nimic dacă s-ar întâmpla să nu câștigi; numai din câștig ai dar să-mi dai cincisprezece la sută.

Tănase era foarte mulțumit și oarecum rușinat de gândul că-l socotise mai înainte om cu inima neagră pe Băltac.

Ei n-ar fi putut însă să facă nici o treabă fără de ajutorul cocoanei, care dedea bilete de recomandațiune, ba și alerga de la unul la altul când cerea nevoia. Au vârât-o dar și pe ea cu câteva mii de lei în daraveră.

De aceea era dânsa atât de bine încredințată că nu are Tănase s-o dea de rușine, și de sfinții arhangheli Mihail și Gavril, când a plecat la Răscruci, era gata până-n cele mai mici amănunte de logodnă.

Era, cu toate acestea, mare hopul pe care avea să-l mai treacă.

Tănase nu prea avea, ce-i drept, timp să se mai gândească și la cele ce se petrec pe acasă. Alerga dimpreună cu Băltac, ca să-și netezească drumul și să-și pună treburile la cale cât mai curând, căci oamenii stau gata cu topoarele și cu carele, ca să taie pădurea și să care lemnele. Cheltuia omul cu hotelurile, cu mesele și cu celelalte, dar învăța ceva și se-ncredința că adevăr a grăit tatăl său când i-a spus că cocoana are trecere mare și că lui Băltac îi stau toate ușile deschise.

„Mare lucru e să ai adunat ceva“, își zicea el adeseori și se uita cu mult respect la Băltac, care adunase și știa să pună lucrurile la cale.

A râs, cu toate aceste, când a aflat, așa, în treacăt, că Băltac umblă cu gândul de a peți pe Ileana.

I se părea curată nebunie ca o stârpitură ca dânsul să ia în căsătorie o fată ca dânsa, și tânără, și voinică, și frumoasă, și deșteaptă. Dar nici nu era cu putință ca Ileana să nu-l ia în bătaie de joc.

A râs și Ileana când tatăl ei a luat-o mai întâi mai pe departe și cam în glumă, apoi mai fără de înconjur și mai stăruitor și i-a spus că Băltac a făcut prin cocoana Paula întrebare dacă poate ori nu să vie la Răscruci ca pețitor. Cât era de mâhnită că nu mai știa nimic despre Andrei, tot a râs cu hohote.

„E zmintit“, își zicea dânsa.

Lelea Maria însă vedea lucrurile altfel.

Ținea la fata ei și se-ngrozea când se gândea c-ar putea s-o pată și ea.

— Să te ferești — îi zisese adeseori — de țiflici cari umblă toată ziua hoinari și se-mpedecă în toate fustele. Un bărbat mai matur ține la casa lui și-și îngrijește nevasta ca pe o comoară neprețuită.

Mai știa apoi lelea Maria ce greu e să te lupți cu nevoi, și punea mult temei pe averea lui Băltac.

Nu voia însă Ileana să știe de aceste. Ea ținea nu să fie iubită, ci să iubească, căci numai iubirea pe care o simți îți umple viața de farmec, și era gata să se lupte cu cele mai grele nevoi și să muncească din greu de dragul unui om care știe să i se facă iubit.

Când s-a văzut însă în fața cocoanei a rămas zăpăcită și a început să tremure.

Știa prea bine ce vrea, dar îi era peste putință să-și mărturisească gândul.

— Cum vor hotărî tata și mama — grăi dânsa cu glas limpede — așa are să fie.

— Nu! grăi Chelaru. Eu țin să faci din îndemnul tău și cu toată inima ceea ce faci.

— Din îndemnul meu și cu toată inima fac cum doriți, îi răspunse ea. Aș minți — urmă apoi uitându-se drept în ochii cocoanei — și nu m-ar crede nimeni dac-aș zice că am vreo slăbiciune pentru el. Mi-e străin și mă trece un fel de fior când mă gândesc că are să-mi fie soț; chiar nesuferit dacă mi-ar fi însă, mă duc după el dacă așa vreau tata și mama și-mi voi da silința să trăiesc bine cu dânsul.

— Așa vorbește o fată înțeleaptă, grăi cocoana Paula, foarte mulțumită. Te încredințez eu că o să-ți fie drag după ce-l vei fi cunoscut mai de aproape, căci ține mult la tine și are să te poarte în palme. Dovada cea mai bună e că nu cere nici zestre, ci se mulțumește să te ia cum ești.

— Bine, — răspunse Ileana — dacă mă vrea și el așa cum poate să mă aibă, sunt puse toate la cale; numai vă rog să nu-mi dați zor cu nunta. Lăsați-mi timp să mă obișnuiesc cu un lucru la care n-am gândit niciodată.

Tănase a rămas ca trăsnit din senin când a văzut că logodna se face. Părinții lui îi păreau un fel de monștri care-și jertfesc copila ca să scape de greutăți, iar pe soră-sa n-o mai cunoștea.

— Ce vrei să fac?! îi zise ea. Nu puteam să-mi batjocoresc părinții în fața străinilor. Dac-au putut ei să-și dea părerea mai-nainte de a mă fi dumirit pe mine, nu pot eu să le fac rușinea de a mă pune împotriva voinței lor o dată mărturisite.

— Care va să zică, ai să te măriți după acea pocitanie, să-l părăsești pe Andrei? strigă Tănase.

— Nu o zic aceasta, îi răspunse ea. Nu însă de la mine, ci de la el are să vie stricarea logodnei. Mă vrea fiindcă nu mă cunoaște; grija mea e să nu mă cunoască încât să-i piară pofta de a mă avea. Iar cât pentru Andrei — adăugă cu amărăciune — nu-l mai pot părăsi căci m-a părăsit el.