VI Zile negre

— D-ta știi — zise Ileana — că eu am slăbiciune pentru Andrei? Am crescut împreună, i-a fost și-i este lui Tănase bun prieten, e om foarte cumsecade, era odată vorba să mă mărit după el, și nu mai pot să mă înstrăinez de dânsul…

— Asemenea slăbiciuni nu sunt lucruri de rușine, îi răspunse Băltac, dar ele trec încetul cu încetul și se uită în cele din urmă.

O să-mi dau silința să-ți fac viața atât de plăcută încât să nu te mai gândești la trecut.

Ileana își mușcă buzele.

Timpul de logodnă a fost rânduit de oamenii cu minte, pentru ca mirele și mireasa să se poată apropia, să se cunoască bine și să-și dea seamă dacă se potrivesc ori nu la fire și la apucături și dacă nu cumva li-e pripită hotărârea. Tot e mai bine să strici o logodnă decât să te nenorocești pentru toată viața.

Se înșela însă Ileana dacă credea că și Băltac tot așa vede lucrurile.

El era gata să se nenorocească, numai s-o aibă soție, și mărturisirea făcută de dânsa cu atâta lipsă de cruțare nu-l sperie deloc, ci mai vârtos îl întețea.

În zadar! Nu-i este greu unui om rău din fire să se arate, cel puțin pe un timp oarecare, mai bun de cum e; e însă peste putință ca un om bun din fire să te înșele, făcându-te să crezi că e rău și nesuferit. Prin inima ei deschisă Ileana se ridica și se făcea încă mai dorită în gândul lui Băltac, care știa că numai de oameni cu gânduri ascunse ai să te temi.

Ea trebuia să meargă și mai departe dacă era vorba să-l zguduie.

— Da, — urmă — dar el are să treacă din când în când pe la casa noastră, mai des, mai rar, și n-o să te superi, nici n-o să-ți faci inimă rea dacă stau de vorbă cu el și mă bucur că-l văd și stărui să mai stea și caut să rămâi singură cu dânsul, ca să-i spun fără de sfială ce am pe inimă.

Băltac iar începu să clipească din ochi și să-și rupă unghiile.

— De ce să mă supăr?! răspunse el rostind vorbele rar și apăsat. Îl știu și eu om cumsecade și țin la el. Și — urmă și mai apăsat — ca să vezi că-ți spun adevărul, află că eu l-am ajutat să plece și să stea la București. Nu mi-a cerut, dar mi-a fost destul să aflu că e-n strâmtoare, ca să-l ajut cu câteva sute de lei. Om ca mine n-o face aceasta pentru orișicine: am făcut-o pentru că-l socoteam vrednic și țin să-l am prieten.

Ileana rămase zăpăcită ca-n fața cocoanei, îi era peste putință să creadă ceea ce-i spunea el. Două gânduri se băteau în capul ei: unul, că Băltac nu e atât de mișel cum îl socotește lumea; altul, că Andrei nu e atât de cumsecade cum îl credea dânsa. În nenumărate rânduri vorbise Andrei cu adânc dispreț despre Băltac, și același Andrei primise ajutor de la același Băltac. Era peste putință! Trebuia să fie la mijloc ceva ce Băltac nu-i spusese, și singur Tănase ar fi putut s-o dumirească asupra adevărului și s-o scape din nesuferita zbuciumare sufletească.

Tănase era însă dus în treburile lui, la tăiere, la-ncărcare, la cărat și la descărcare, mereu în voie bună, căci mergeau toate de minune.

Vânduse lemnele cu șaizeci și patru de lei stânjenul și cumpărase, cum a fost vorba, o sută douăzeci de stânjeni cu câte patruzeci și doi lei stânjenul. Îi rămâneau dar de stânjen douăzeci și doi de lei, din care le plătea cărăușilor câte 15. Avea dar câștig de șapte lei la stânjen. Încă mai bun avea să fie câștigul în urmă, după ce va fi început să dea și lemn verde. Și era lucru pus la cale, că i se primește și lemnul verde. De! își aveau Băltac și cocoana pretutindeni oamenii lor.

Și ce frumos era-n pădure!

Peste două sute de oameni lucrau risipiți prin vale și pe cele două coaste. Unii tăiau cu securile, ca să răstorne copacii; alții curățau crăcile și le strângeau grămezi-grămezi; iar alții rătezau trunchiurile după măsură și aruncau bucățile-n carele cari stăteau gata, ca să le coboare la marginea drumului și să le așeze-n stânjeni.

Și lucrând a-ndelete, dar întins, oamenii aici glumeau, colo-și spuneau păsurile și-n iar altă parte cântau, pretutindeni voioși și harnici.

Tănase, îmbrăcat în ițari de aba, cu un cojocel în spinare și cu căciulă de miel în cap, umbla printre dânșii și-i îndruma cum să apuce lucrul și cum să-l împartă, ca să înainteze iute și să aibă spor. Degeaba, orișicât de harnic ar fi, omul nu are spor la lucru dacă o ia orbiș înainte și nu-și dă seamă unde are să-nceapă și cum are să urmeze, ce are să facă mai-nainte și ce-n urmă și nu o dată românul își perde timpul și ostenește degeaba fiindcă, pornind-o rău, e nevoit să desfacă iar ce-a făcut.

Nu! N-avuse Tănase dreptate când zicea că e leneș românul și flecar. Acum, când stătea ziua toată în mijlocul oamenilor și lucra împreună cu dânșii, era din ce în ce mai mult cuprins de simțământul că sunt nesecate comorile lor de viață și că mare mulțumire e să le fii aproape și să le deschizi inimile.

„Pus o dată în mișcare — își zicea el adeseori — poporul acesta merge, merge tot înainte, și departe o s-ajungă. “

Într-una din zile, când ședea cu oamenii adunați după prânz împrejurul focului la care li se făcuse mămăliga, el se ridică deodată cu privirea îndreptată spre vale, de unde venea, parcă, călare Băltac, pe care nu-l mai văzuse de vreo două săptămâni.

Nu dăduse niciodată Băltac pe la pădure, dar era lucru firesc să dea, și Tănase se bucura că poate să-i arate câtă treabă s-a făcut. Grăbi la vale, ca să-i iasă-n cale.

Era posomorât tovarășul lui, rău posomorât, curat uluit era.

— Ce-i?! îl întrebă neliniștit. S-a întâmplat ceva?

— Bine nu-i, răspunse Băltac potolit. A căzut guvernul.

Tănase răsuflă o dată ușurat.

Nu știa el încă ce va să zică căderea guvernului. Asta o știa Băltac, care în atâtea rânduri rămăsese încurcat după căderea unui guvern. Alergi, stărui, cheltuiești ca să-ți faci pretutindeni oameni, care-ți deschid ușile și-ți netezesc căile, și deodată te pomenești că sunt măturați ca frunzele de crivăț oamenii pe cari ți-ai făcut, și iar trebuie să alergi, să stărui și să cheltuiești, ca să-ți faci alți oameni.

— Ce mă privește pe mine, răspunse Tănase, dacă guvernul cade ori se ridică?!

Băltac dete din umeri. Dacă nu-și dedea tovarășul său seama cum îl privește căderea guvernului, el nu era dator să-l dumirească. Nici nu cu gândul acesta venise. Abia acum își adusese aminte că Tănase era încă minor.

„Ce facem — îi zisese cocoana -, cum ne descurcăm dacă nu i se primesc lemnele verzi și nu poate să ne-napoieze banii?! “

Nu-i rămânea în fața acestei întrebări lui Băltac decât să clipească din ochi, să-și frângă unghiile și să mărturisească că s-a pripit.

O pornise bine atunci când îl întrebase: „Ce zice nenea Ghiță? “ și trebuia să urmeze înainte. Pare însă că i s-a pus un fel de ceață pe ochi și s-a abătut din calea pe care și-o croise.

— Nu te-o fi privind pe tine — grăi dânsul -, dar mă picnește rău pe mine, fiindcă ne privesc pe mine și pe cocoana cu ochi răi ăștia cari au venit la putere. Și — urmă el trăgănând vorba — o păți și tu dacă află că suntem amestecați și noi în daravera cu lemnele.

— Ce-ar putea să-mi facă?! strigă Tănase.

— Nu-ți primesc lemnele ori te amână de azi pe mâine cu banii, răspunse Băltac.

— Dar am contract.

— De o mie de ori să-l ai, te joacă pe placul lor dacă vreau, și e destul să știe că-ți suntem tovarăși, pentru ca să nu-ți dea răgaz. Ascultă-mă — urmă cu hotărâre — eu știu ce zic când te sfătuiesc să te desfaci de noi cât mai curând.

— Dacă așa crezi, vei fi având dreptate, răspunse Tănase, tot nedumerit încă.

— E lucru mare schimbarea guvernului, urmă Băltac, fiindcă cei mari vin fiecare cu ai săi. O săptămână, două stau toate treburile baltă. Pe când unii, cei de azi, stau tăcuți și-ngândurați prin biurourile lor, își pun în regulă hârtiile ori vorbesc pe șoptite prin colțuri, ceilalți umblă chefuind cu lăutari, afumați toată ziua și toată noaptea, se căciulesc pe la cei ajunși la putere și fac planuri de răzbunare. Se-ncepe apoi premenirea, și peste vreo două săptămâni dai pretutindeni de oameni necunoscuți, cari nu cunosc rostul treburilor și nici nu vor, nici nu sunt în stare să te înțeleagă. Dă-i dar zor și-ncarcă lemnele pe cari le ai, ca să le predai cât mai curând și să iei bani câtă vreme mai sunt prin slujbe ai noștri. Iar din banii aceștia — urmă el mai încet — te scapi de cucoana și de mine și rămâi cu cauțiunile și cu lemnele ce mai sunt în pădure.

Tănase rămase câtva timp pe gânduri.

I se părea destul de bine așa. Vorba era numai că-și cam încurcase socotelele. Luându-i pe oameni la lucru, el n-a ținut seamă care dintre dânșii are și care nu are cruce, ci-i luase și pe cei cu cruce. N-avea dar să le plătească tovarășilor săi numai ceea ce primise de la dânșii, ca să depună cauțiunile, să cumpere lemnele uscate și să cheltuiască umblând cu Băltac spre a-și netezi drumul, ci totodată și zilele de lucru făcute de datornicii lor.

— Și dacă n-ar fi destui banii ce-i iau acum, întrebă el, cum rămâne pentru rest?

— Ei! — răspunse Băltac dând din umăr, ca și când ar fi vorba de un lucru nensemnat — pentru rest ne rămâne dator nenea Ghiță.

Tănase se uită neliniștit la el.

— Teamă mi-e că n-o să voiască, grăi dânsul.

— De ce să nu voiască?! întâmpină Băltac. Lemnele cu care rămâne fac de zece ori atât: după ce le va fi vândut, ne plătește pe noi, și câștigul îl păstrați întreg.

Tănase nu era-n stare să-și dea seamă cum au să se desfășure lucrurile. Era buigùit ca omul care, intrat în o învălmășeală, se vede împins din toate părțile și dus fără ca să știe unde. A bine nu-i păreau însă lucrurile și-l treceau parcă fiorii când se gândea cum o să stea în fața tatălui său, pe care nu-l dumirise deloc asupra daraverii lui cu pădurea.

Și cu drept cuvânt se temea.

— Bine, omule, — îi zise tatăl său — dar tu ai pus în joc tot avutul meu și te-ai mai băgat și-n datorii…

— Fă-ți socoteala și vei vedea că ajung să câștig sută-n sută, îl întrerupse el.

— Norocul tău să fie! — grăi Ghiță — dar dacă e așa, nu mai e nevoie să iau asupra mea datoriile pe cari le faci tu.

— Nu e — interveni Băltac — în adevăr nu e; știi însă cum e cocoana Paula; ține ca toate să fie în regulă. Tănase e, precum știi, încă minor…

— Ce are a face?! strigă Tănase. N-am încheiat oare două contracte?

— Despre aceasta să nu vorbiți, grăi Băltac. Le-ai încheiat fiindcă aveai a face cu oameni cari au trecut-o cu vederea, dar…

Ghiță Chelarul se făcu la față alb ca varul. Îi venea să răcnească, să frângă și să spargă tot ceea ce i se afla prin apropiere; nu putea însă el să-și dea de rușine feciorul și nu voia să se pună în harță cu cocoana și cu viitorul său ginere.

— Ai toată dreptatea, grăi dânsul dându-se învins; le iau toate asupra mea. Le iau!

De aici înainte au mers apoi toate neted și fără împedecare.

În vreme ce oamenii tăiau înainte la pădure, Tănase căra lemnele și, verzi, uscate, cum erau, le preda, apoi lua banii și se ducea cu ei la cocoana Paula.

Și greu e afară din cale să iei banii și să nu poți să-i pui bine, ci să fii nevoit a-i da. Îi era lui Tănase, de câte ori da, parcă i se scot măselele una câte una, cu falcă cu tot. De unde ar mai fi avut el inimă și gând și pentru slăbiciunile surorii sale?

— Fii femeie cuminte! îi zicea el în pripă. Nu te uita la cerul senin, nici la stelele de pe el, ci la pământul de sub picioarele tale și bagă de seamă să nu te dai peste cap! Bucură-te că s-a găsit un prost care aleargă după tine cu blidul plin. Nu vezi tu că om e-n lumea aceasta numai cel ce are destul și cu prisos? noi ceilalți alergăm și ostenim, ne căciulim în fața lor, râdem când ne iau în bătaie de joc, ne terfelim înșine pe noi!

N-avea, cu toate acestea, încă nu avea Tănase cuvinte de a fi atât de amărât, căci abia peste vreo două săptămâni a urmat catastrofa la care nu se așteptase.

Mai întâi i s-au refuzat lemnele, ca nefiind de calitatea prevăzută în contract.

Apoi i s-a pus sechestru pe lemnele din pădure și-a perdut cauțiunea și s-au cumpărat lemne bune și uscate în socoteala lui.

Sosind, în sfârșit, termenul de plată pentru pădurea luată în tăiere, Ghiță Chelarul și-a pus cu lacrămile în ochi avutul întreg pentru el.

— Nu fi mâhnit, tată — grăi Ileana cu inima învârtoșată — că toate au să se întoarcă spre bine. Să fim voioși de nunta mea cu toții!