I

„Bine e să fii pensionar, așa-și zicea nenea Iorgu Calbac în fiecare zi de mai multe ori. Lasă că te culci când îți vine somnul, te scoli când ți se urăște de a mai sta culcat și-ți petreci ziua după pofta inimii tale, dar mai e și că n-ai să te căciulești când șefului de birou, când directorului de servici, când vreunuia dintre cei mai mari decât aceștia, care au fiecare toanele lui. “

Pensioara nu și-o socotea, ce-i drept, răsplată deopotrivă cu munca ce săvârșise în timp de patruzeci de ani lungi și grei. El și-a petrecut viața la ghișeul de la poștă, unde s-a deprins a chivernisi mii și mii în fiecare zi, așa ca să iasă totdeauna cu obrazul curat, deși purta în spinare și a căpătuit cinci copii, trei băieți și două fete, care-i luau fiecare în felul său bucățica de la gură. Știa dar și acum, când scăpase de aceștia, să-și stăpânească firea și să-și împartă cele trei sute pe lună fără ca să se încurce.

E purceasă din înțelepciunea omenească vorba veche că e bogat săracul care știe să se mulțumească cu puțin, și tot înțelept e și cel ce s-a pătruns de gândul că bucata pe care i-o dai altuia e mai dulce decât cea înghițită de tine însuți.

Rămas văduv, nenea Iorgu a dat mobila și ce mai avea prin casă Măriei, fiica sa mai mică, care se măritase după un șef de stațiune, și n-a păstrat pentru sine decât un pat, un dulap pentru haine și albituri, o masă de brad, trei scaune și un cuier. Atât îi era lui destul pentru ietăcelul pe care l-a luat cu chirie în fundul curții unei case din dosul Cișmigiului. Cu cât mai puține-i rămâneau, cu atât mai mică îi era bătaia de cap.

Diminețile, după ce se scula, mătura și dereteca în ietăcelul lui, își văcsuia încălțămintea și-și peria hainele, se spăla și se îmbrăca, apoi se punea să-și facă pe-ndelete cafeluța, pe care o lua sorbind rar și câte puțin din ea, ca să-i simță în deplin gustul.

Dacă timpul e frumos, iese apoi la plimbare prin Cișmigiu, câteodată chiar la Șosele, iar dacă plouă, se duce în Piața Mare și umblă de ici până colo, ca să se dumerească asupra prețurilor, vechea lui slăbiciune.

Masa și-o ia la un birt economicos, apoi se-ntoarce acasă și trage un pui de somn, iar pe la patru se duce la cafenea, unde stă de vorbă cu prietenii săi, tot pensionari ca dânsul. Stă la o cafeluță până pe înserate, când iese și mai face o plimbare de la Piața Episcopiei până la colțul bulevardului și înapoi, o dată, de două ori, fie chiar și de trei ori, apoi se-ntoarce acasă și-și ia gustarea de cină, totdeauna puțin, ca să nu-și încarce stomacul mai înainte de a se fi culcat, mai puțină brânză, mai câteva măsline, mai două ouă fierte la mașină, ori în timpul iernii la gura sobei, ceva mezeluri, câteodată chiar și numai pâne cu ceapă. Azi ca ieri și mâne ca azi, viață de om cumpătat și cu bună rânduială, care e deprins a se mulțumi cu puțin.

Putea să fie și mulțumit, căci avea mereu poftă de mâncare, dormea nopțile bine, era mereu sănătos, sprinten și-n voie bună, de puteau să-l pizmuiască și cei mai bogați oameni.

Cu desăvârșire ferită de mâhniri nu era însă nici a lui viață.

Erau, mai înainte de toate, între prietenii lui și oameni care, pe lângă pensiunea mai mare decât a lui, aveau oarecare stare, și i se întâmpla din când în când că mai unul, mai altul dintre aceștia, întâlnindu-l fie la cafenea, fie în timpul plimbărilor sale, ținea să-i facă cinste și-l poftea la un aperitiv. Nu era apoi nenea Iorgu omul lipsit de bună-creștere, care-n asemenea împrejurări își jignește prietenii, și primea cu plăcere. Gusta el bucuros și-o sardea, și-o felie de cașcaval ori de șuncă, și câte un pateu, și bea fie un țap de bere, fie o țuiculiță, fie un pahar de vin bun, unul, două, ba chiar și mai multe, căci era om plin de duh și neprețuit tovarăș la chef.

Nefiind deprins cu asemenea îmbuibări, el pleca cam amețit, și dacă era asupra mesei, nu se mai ducea la birtul economicos, ci se-ntorcea acasă, din ce în ce mai posomorât în cele din urmă ursuz.

Avea și el, ca orișicare om, păcatele lui, și când i se-ntâmpla să amețească își pierdea voia bună. Aducându-și adică aminte de nevoile cu care s-a luptat în timpul copilăriei și-n al tinerețelor sale, de sarcinile ce i-au încărcat în spinare cei cinci copii ai săi, de umilirile ce-a suferit din partea șefilor săi de tot felul, de toate neajunsurile îndelungatei sale vieți, el se pătrundea din ce în ce mai mult de simțământul că e mare canon să trăiești în lumea aceasta.

Nici că s-ar fi putut zice că nu are omul dreptate. După ce a petrecut o lungă viață punându-și mereu sie însuși frâu, se cuvenea să-și petreacă bătrânețele în oarecare lărgime. Chiar și dacă n-ar fi râvnit cu tot dinadinsul la mulțumirea de a da „revanșă“, cinstind și el pe alții, îl mâhnea afară din cale gândul că nu-i este dată putința de a-și face sie însuși cinste.

Ajuns apoi odată cu gândul aici, el își dădea seamă, cuprins de durere, că nici unul dintre copiii săi nu s-a învrednicit să-i poată îndulci zilele bătrânețelor. Cel mai mare dintre aceștia, tot Iorgu și el, ajunsese, ce-i drept, maior, dar avea patru copii, și chiar și dacă nu i-ar fi avut, îi plăcea să trăiască, încât chiar nici leafa de general nu i-ar fi fost destul. Elvira, fata lui cea mare, funcționară la poștă, era măritată după dirigintele unui oficiu poștal, avea și ea păcatul femeilor cumsecade, o casă plină de copii. Coralia nu-și întemeiase încă bine casa, iar Costică, cel mai mic dintre băieții lui, era student la Facultatea de Litere și o ducea numai el știa cum, dând lecțiuni particulare. Unul singur ar fi putut să facă ceva, Anton, bărbierul, care a știut să învârtească lucrurile, încât avea la loc bun casă frumoasă, jos salonul lui de bărbier, și o băcănie la colț; iar la etagiu, două apartamente date cu chirie. Acesta se făcuse însă zgârcit și cămătar, încât nici până la vârsta de treizeci și șase de ani nu s-a căsătorit, și mai era și supărat pentru că frații și surorile lui intraseră în rândul boierilor, iar din el n-au scos părinții săi decât un biet bărbier.

Erau triste și dureroase adevărurile acestea, dar nenea Iorgu se culca, își dormea somnul, și dimineața, deșteptat cu capul limpede, își zicea că bine e să fii în lumea aceasta pensionar, care-și petrece viața după pofta inimii sale.

Așa ar fi zis în toate clipele vieții lui dacă mai unul, mai altul dintre prietenii lui n-ar fi ținut, din păcate, să-l cinstească, poftindu-l la un aperitiv, de la care se întorcea mai mult ori mai puțin amețit, purtându-și capul sus, călcând țeapăn și cu băgare de seamă, ca nu cumva să se răstoarne pământul ce i se clătina sub picioare, și dorindu-și multe, de care nu putea să aibă parte. I se desfășura viața cum curge râul lin și limpede, dar dând pe ici, pe colo de câte un bolovan răsturnat în albia sa, se-nvultorește și se tulbură pe o clipă, apoi iar se alină și se limpezește.

El tot mai bucuros da decât lua, și mulțumirea lui era să-și tragă de la gură ca să le poată face parte altora. Era aceasta moștenire rămasă de la răposați.