II

Nu trece zi lăsată de Dumnezeu, ceas nu trece, nici o clipă fără ca să moară ici un om, colo altul, mulți în toate părțile, fiecare în felul lui. Mirare nu are dar să ne cuprindă că i-a venit și lui Anton rândul și a murit așa, pe neașteptate.

Primind vestea dureroasă, frații lui, maiorul și studentul, și surorile, una soția dirigintelui și alta soția șefului de stațiune, au grăbit să-i facă înmormântarea și să împartă între dânșii moștenirea rămasă de la el.

Avea fiecare dintre dânșii nevoie de partea ce i se cuvenea. Ei știau, ce-i drept, că moștenirea tatălui lor i se cuvine, dar era lucru de sine înțeles că acesta renunță la ea în folosul lor. Au și plecat cu toții la tribunal, ca nenea Iorgu să-și facă declarațiunea de renunțare, dar, sosiți în sala de așteptare, au fost nevoiți să aștepte, ca să le vie rândul.

Nu e însă lucru mai supărător decât să aștepți în sala de așteptare a judecătoriei, unde toți forfotesc, fiecare în treburile sale, și supărare e cu atât mai mare când îți dai seamă că așteptarea nu e de nici un folos.

„Cu ce m-am ales după ce-mi va fi venit rândul? Ce câștig după ce voi fi făcut renunțarea? Așa se întreba el. E oare lucru cuminte să renunț, pentru ca dintr-o moștenire destul de însemnată să se facă patru mici, care-n timp au să fie risipite? “

El își cunoștea copiii: îl știa pe Iorgu, maiorul ce poamă e; își închipuia ce are să facă cellalt, studentul, când va pune mâna pe părticica lui; despre cele două fete nu mai era vorba. Era învederat c-o să se îmbuibe un timp oarecare și-o să se deprindă cu belșugul și-apoi o să fie toți patru, viața lor întreagă, nemulțumiți cu sărăcia în care au trăit până acum și o să fie nevoiți a trăi și-n viitor.

„Un aperitiv care te-amețește și te scoate din minți, apoi te lasă cu inima friptă! “ își zise el și hotărârea îi era luată.

— Să ne-ntoarcem, dragii mei, acasă, că degeaba ne-am mai perdut timpul așteptând aici, le zise el copiilor săi. Eu am chivernisit viața mea întreagă averi mari fără ca să mă fi încurcat vreodată, știu să chivernisesc și să-mi stăpânesc firea și e mai cuminte să iau eu în primire averea rămasă de la fratele vostru și s-o sporesc.

Așa a zis, căci acesta îi era gândul, și așa a și rămas să fie. Nu era nenea Iorgu om care sufere ca copiii lui să treacă peste vorba lui, și bun îi și era de altminteri gândul.

Lucrurile nu ies însă totdeauna așa cum și le plănuiește omul.

În fundul curții caselor pe care nenea Iorgu le luase în primire ca bun chivernisitor al moștenirii rămase de la răposatul său fiu se afla fosta locuință a acestuia, două odăi bine mobilate, un iatac în care dormeau cei doi ucenici ai bărbieriei, un alt iatac în care ședea Ioana, care purta grijă de gospodăria răposatului, și o mică bucătărie.

Nenea Iorgu, bun chivernisitor, a dat bărbieria în arendă, și arendașul, unul din fostele calfe, om cu rosturile lui, nu avea nevoie și de locuința din fundul curții. Mult a stat și noul stăpân al casei pe gânduri, dar în cele din urmă tot nu i-a rămas decât să părăsească iatacul în care petrecuse atâtea zile plăcute și să se mute în fundul curții sale, luând-o dimpreună cu celelalte și pe Ioana, care era femeie sprintenă, curățică și cu deosebire pricepută întru ale gospodăriei.

Nu mai mătura de aici înainte și nu mai deretica prin casă, nu-și mai văcsuia încălțămintea și nu-și mai curăța hainele, cafeluța nu și-o mai făcea el însuși. Se și cuvenea ca la vreme de bătrânețe să fie cruțat.

Având-o la îndemână pe Ioana, nu mai avea nevoie să prânzească la birtul economic. Știa Ioana nu numai să gătească bucate foarte bune, ci să-și aleagă atât la băcănie, cât și pentru oamenii ajunși la vârsta în care se afla dânsul.

Diminețile dar el nu se ducea în piață numai pentru ca să se dumirească asupra prețurilor, ci și pentru ca să cumpere, și o lua și pe Ioana cu coșul ei cel mare, pe care-l umplea potrivit cu stăruințele ei. Mult se oprea și mai ales pe la măcelării, căci omului ajuns la vârsta lui îi priiește din când în când câte o fleicuță, câte o vrăbioară, câte un mușchiuleț, câte un uger de vacă, câte-o pulpă de berbec și ce se mai cuvenea pe lângă aceste, pe care Ioana știa să i le gătească atât de bine.

Apoi, la bătrânețe firea, ea însăși, cere câte un pahar de vin, iar vinul ori să fie bun, ori să nu-l bei. Umbla deci nenea Iorgu mereu de ici până colo, ca să guste vinurile și să-și găsească un izvor de vinuri „naturale“ și curate.

E însă lucru trist să-ți petreci viața-n singurătate și mai ales să stai la masă. Când avea deci câte o bucată bună, el îl poftea pe fiul său, studentul, care venea bucuros să-i ție bunului său tată de urât. Bun, bucuros era dânsul și când Ioana și-a dat părerea că e păcat să stea gol iatacul în care dormeau mai înainte ucenicii. După ce el s-a mutat apoi acolo, erau doi care-și dedeau silința să-i facă bătrânului plăcută viața.

Ținea nenea Iorgu și acum să se ducă la cafenea, ca să stea de vorbă cu prietenii săi, dar nu mai mergea singur, ci dimpreună cu fiul său, și tot el plătea, dar fiul său coma — — ori ceaiul cu rom și cu gogoașă, mâine cafea cu lapte și cu o bucată de cozonac ori cu pesmet de Brașov.

A început apoi nenea Iorgu să le dea „revanșă“ celor ce-l poftiseră ori îl pofteau la un aperitiv, iar serile Ioana îi punea și câte ceva cald pe masă.

El era tot cel de mai-nainte, dar felul de a viețui îi era cu totul altul.

Omul nu numai mâncând și bând trăiește.

El, care-și petrecuse zilele vieții la ghișeu, era deprins să fie totdeauna bine și curat îmbrăcat. Nu i se părea nimic mai frumos decât haina veche și bine păstrată. Acum i se părea că tot mai frumoasă e haina nouă și bine croită, mai ales fiind bună și frumoasă și stofa din care era făcută. Iar fiul său îl încredința că are multă dreptate și-n ceea ce privește multe alte amănunte ale vieții de toate zilele.

E apoi cu desăvârșire netăgăduit adevărul că omul nu numai de hrană trupească are nevoie pentru ca viața să i se desfășure cu bine, iară hrana sufletească e distracțiunea. Hrana aceasta o găsea stând de vorbă cu prietenii săi, tot mai priincios îi era însă dacă mai adăuga la ea și o partidă de table, una de domino și una de cărți, ba din când în când și câte o plimbare, ceea ce-i făcea mult bine unui om ajuns la vârsta lui.

Mai ales serile, după ce se scula de la cina atât de bine gătită de Ioana, nu îi era iertat să se culce numaidecât. Ar fi fost lucru mai mult ori mai puțin primejdios. Îngrijind deci de sănătatea bătrânului său tată, fiul stăruia ca acesta să mai petreacă un ceas, două fie la un cinematograf, fie la un concert, fie chiar la teatru, ceea ce nu-l supăra pe bătrânul.

Era o viață plină de amănunte plăcute, de care nenea Iorgu nu se mai sătura, dar voia bună de mai-nainte el n-ajungea s-o mai aibă. Era mereu posomorât și ursuz, parcă s-ar fi întors de la un aperitiv.

El a rămas tot bunul chivernisitor, care nu se-ncurcă niciodată; își făcuse socoteala veniturilor pe care le are, le împărțise aceste pe trimestre și pe luni, hotărâse cu multă chibzuință cât era să cheltuiască pentru hrană, cât pentru cheltuiala casei și pentru plata Ioanei, cât pentru îmbrăcăminte și cât pune în fiecare lună la o parte pentru sporirea averii ce-o să le rămâie după moartea lui copiilor și nepoților săi drept moștenire. Pentru plăcerile și comoditățile vieții nu cheltuia decât ceea ce mai rămânea, și când ajungea la fundul sacului, strângea băierile pungii și zicea: „Atât și mai mult nu! “

Zicea el așa, dar tocmai de aceea era ursuz, mereu supărat de simțământul că pentru noul său fel de a viețui are prea puțin, îi era nesuferită supărarea aceasta, și ca să scape de ea, nițel câte nițel iar le dădea băierilor drumul.

„ — — își zicea dându-se pe bra — — și o să pun la loc luna viitoare ceea ce iau acum din partea socotită pentru sporul averii. “

Se împrumuta omul dintr-un buzunar ca să aibă ce scoate din cellalt, dar tocmai de aceea îi era încă mai mare și mai nesuferită supărarea luna viitoare când sosea termenul de plată și se încredința că iar e nevoit să se împrumute.

„Da! își zicea acum. Ce să-mi faci? Nevoile vieții. O să pun la loc trimestrul viitor“.

O zicea el aceasta, dar era din ce în ce mai strivit de simțământul că numai cel tare e în stare să se stăpânească pe sine însuși și că el nu mai e destul de tare ca să se înfrâneze.

Purtând povara acestui simțământ, nenea Iorgu nu mai umbla cu capul ridicat și nu mai călca țeapăn și apăsat, deși îi era și acum parcă i e clătina cu totul altfel pământul sub picioare.

Era, dacă e vorba, cel mai nevinovat om, care se mărginește a se folosi de drepturile sale, și, cu toate aceste, umbla cu ochii în pământ și se uita din când în când împrejurul său sperios, ca omul care se știe vinovat de a fi asuprit și despuiat pe ceia ce se reazemă cu încredere pe el și-n toată clipa se aștepta să fie tras la răspundere.