III

Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu minte ca să judece și să poată deosebi ceea ce e bun de ceea ce e rău, iar omul se folosește de darul dumnezeiesc pentru ca să se încredințeze pe sine însuși că e bine ceea ce se simte ispitit a face.

Nu-l trăgea nimeni pe nenea Iorgu la răspundere, dar se judeca el însuși pe sine și nu-l ierta firea să se asuprească. Avea, dacă e vorba, toată dreptatea când își zicea că i se cuvine să-și petreacă în toată lărgimea puținele zile de viață ce-i mai rămâneau. A suferit, a răbdat, a muncit, s-a canonit destul în timpul lungii sale vieți: prost ar fi fost dacă și-ar mai fi tras de la gură și acum, când nu era nevoit.

Destul era să păstreze averea rămasă de la fiul său așa cum a luat-o în primire, ba vinovat nu putea să-l scoată nimeni nici dac-ar mai fi micșorat-o.

Așa vedea el lucrurile judecându-se pe sine însuși, și mult n-a stat pe gânduri, ci s-a împrumutat cu câteva mii de lei când medicul, un om priceput într-ale lui, a stăruit să facă o cură de vro patru săptămâni la Karlsbad. Sănătatea e mai presus de toate!

Una e însă când e s-o faci și alta după ce ai făcut-o, și el nu mai era omul liniștit și totdeauna voios care fusese mai-nainte.

Plecat adică odată la drum, se căia de a fi făcut-o, și-i era greu să facă ceea ce făcea.

Nu doară că se socotea vinovat și-și făcea mustrări, dar își cunoștea copiii și știa că dânșii, maiorul și cele două surori ale lui, se socotesc nedreptățiți și sunt porniți cu mânie asupra fratelui lor, studentul, în gândul lor un lingușitor viclean, care profită de slăbiciunile bătrânului său părinte ca să se îndulcească.

„ — — zicea — — îmi așteaptă cu nerăbdare moartea, ca să poată pune mâna fiecare pe partea ce i se cuvine din moștenire. Iar lumea, totdeauna părtinitoare și pornită spre răutăți, le dă dreptate. Urât e să trăiești în lumea aceasta! “

I se făcuse negru înaintea ochilor când se gândea că e plecat, cu toate aceste, în drum lung și costisitor spre a-și căuta de sănătate, ca să-și lungească viața.

Sosit la Karlsbad, nenea Iorgu, mai posomorât și mai ursuz decât orișicând, s-a dus la medicul ce-i fusese recomandat.

Acesta l-a pipăit și l-a ciocănit cum știa dânsul, apoi s-a uitat la el strâmbând din nas.

— Da! i-a zis. De scăpat ai să scapi dacă vei face cura cuvenită trei ani de-a rândul, dar sunt multe lucruri pe care n-ai să le faci; multe mâncările din care n-ai să guști, multe băuturile de care trebuie să te ferești.

Mai negru i se făcea lui nenea Iorgu înaintea ochilor.

— Dacă-i așa, de ce să mai trăiesc? ce rost mai are pentru mine viața?!

Umblând ca să-și facă plimbările prescrise, el căuta cele mai strâmte poteci, pe unde era mai deasă și mai întunecată pădurea, și tresărea speriat când i se ivea fie în față, fie în dos vreun om ca dânsul.

Mereu era ispitit de gândul de a împărți între copiii săi averea rămasă de la răposatul lor frate. Iar i se însenina, parcă, cerul când își aducea aminte cum își mătura și deretica prin casă, cum își văcsuia încălțămintea și-și curăța hainele, cum își făcea cafeluța:

„Am s-o fac! își zicea din ce în ce mai hotărât. E cel dintâi dintre lucrurile ce am să fac după ce mă voi fi întors acasă“.

O zicea aceasta și după ce s-a întors, dar se amâna mereu de azi pe mâne și de mâne pe poimâne. Era pentru dânsul moștenirea aceea o mare pacoste, de care voia să scape, dar nu e ușor să te lipsești de ceea ce poate să-ți îndulcească viața.

„Ce te mai tot zorești așa? îi șoptea, parcă, cineva la ureche. Azi-mâne o să-ți vie și ție rândul, și o să-și ia fiecare dintre dânșii partea la care râvnesc cu mult nesațiu copiii tăi, pentru care atâta timp ți-ai tras de la gură și care acum îți doresc moartea. “

Mergea deci omul posomorât și ursuz, ducându-și pe gâfâite spre mormânt greaua sarcină a vieții.