IV

Noaptea, pe la cântatul cocoșilor, Iorgovan era la Cil și se bălăbănea cu Iuțu, un om de acolea din sat, în vreme ce Șofron durmea la locul lui, în ușa grajdului, cu capul pe prag.

– Care va să zică mâne dimineață ești cu oamenii aici!

– Las’ pe mine, grăi Iuțu. Dacă nu găsesc în Cil, caut prin satele de dimpregiur. Am până dimineață timp să cutreier toate satele până în Dulcele și Zimbru.

Iorgovan tresări.

– Nu e departe Zimbru de aici? întrebă el fricos.

– Cale de un ceas și nici atâta, îi răspunse Iuțu. Țiu mereu drumul de țară până la Iosășel, iar de aici apuc valea la stânga și ies drept în zimbru.

– Haid’! pleacă! nu pierde timpul! grăi Iorgovan, cuprins de neastâmpăr.

Rămânând apoi singur, el începu să se plimbe prin curtea mare și deșartă.

Avea destul timp până dimineață: putea să meargă și să se întoarcă, fără ca să știe Șofron în ce treburi a umblat. Însă caii erau obosiți, păgubise o dată; și Șofron durmea-n gura grajdului.

Era o nebunie! De ce să se ducă? De ce s-o vadă? Ce avea el cu dânsa?! Nimic, nimic, nimic! Era o mare nenorocire pe capul lui pădureanca aceea; dar îi ieșise o dată primejdia-n cale și nu se mai putea feri de ea, îl apucase o dată gândul de a se pune călare și nu mai putea, nu mai putea, răcoarea nopții, lumina lunii, umbrele copacilor, toate-l adimineau.

– Culcă-te și dormi! zise el îndârjit, apoi se duse drept spre o claie de fân ce se afla în fundul curții, își găti un culcuș și se culcă și închise ochii.

Somnul însă e câteodată primejdioasă scăpare.

S-a căznit cât s-a căznit, și a adormit de la o vreme, dar îndată ce l-a răpus somnul, el a și pornit la drum, dar în vis căile sunt scurte și, pornit o dată nu se mai opri decât acolo unde-l ducea gândul lui. În cele din urmă se trezi speriat din somn, se uită zăpăcit împregiurul său și, dându-și seamă că tot n-a plecat încă, sări în picioare și se duse la grajd.

Nu era decât pe jumătate treaz, și dacă s-ar fi culcat iar să doarmă, dimineața n-ar fi putut să-și deie seamă, a visat oare lucrul acesta ori l-a făcut în aievea; cu toate acestea, el luă de la scară pe cel mai prost dintre cei cinci cai.

Șofron sări în picioare, gata de a-l umfla.

– Stăi pe pace, că eu sunt, grăi Iorgovan încet.

– Ce vrei să faci?

– Mă duc să caut secerători.

Șofron așteptă să iasă cu calul, apoi se culcă iar cu capul pe prag și durmi liniștit mai departe.

„N-o să mai fac eu în viața mea lucrul ăsta cu atâta poftă“, își zise Iorgovan după ce se văzu ieșit în drumul cel mare.

Drumul până la Iosași e plăcut chiar și ziua, dar încă în zori de zi, pe răcoare, la lumina lunii, și Iorgovan îl trecea ca prin vis. Însă numai de la Iosași înainte era, mai ales pentru el, omul crescut la Câmpie, țara minunilor nespuse.

Aici drumul apucă pe o vale mai strâmtă, țiindu-se mereu pe țărmurii unui râuleț zgomotos, acum printre țarini și fânețe, mai departe printre livezi și rariști, și iar mai departe prin păduri dese ori pe sub stânci ce atârnă greu pe coastea piezișă, presărată pe ici, pe colo cu câte un fir de mesteacăn. Se albea de ziuă, și păsările începuseră a zbura din creangă în creangă: din când în când se auzea câte-o gaiță ori câte un sturz, turturica gurăia, ciocănitoarea bătea-n scoarța copacului, cocoșul-sălbatec cânta de zori, iar privighitoarea, care-l însoțise pe Iorgovan în tot drumul lui, speriată parcă de lumina ce începuse a se revărsa peste culmile dealurilor în vale, își urma cântecul cu îndoită patimă.

Crescut la Câmpie, Iorgovan n-ar fi crezut niciodată că sunt cu putință atâte frumuseți îngrămădite la un loc. Însă el n-avea timp pentru ele. Ceasul lui Iuțu ieșise de tot lung și Iorgovan își îmbărbăta mereu calul, ca să nu-l apuce ziua pe drum.

Era ziua mare când valea se lărgi.

În fund se ridica Moma, un munte înalt, cu coastele piezișe și acoperit de sus până jos cu pădure deasă, la dreapta un deal stâncos, iar la stânga alt deal mai prelungit, pe care se întinde satul cu biserica și cu morminții din sus de ea.

Iorgovan se opri, și parcă-i venea să se întoarcă.

Aici era Simina.

Ce să-i zică? ce să-i facă? ce voia el cu dânsa?

Putea el, om în toată firea, să-i spună c-a venit atâta drum de dragul ei?! Ori putea să-i spună că numai din întâmplare a nimerit pe aici?!

Dar de unde știa el ce poate și ce nu poate?!

Simina, fată harnică, se sculase des-de-dimineață, căci avea urzeală-n război, și la război hărnicia se măsoară cu cotul.

Neacșu, tatăl ei, ieșise în pădure să caute lemn de juguri, și ea ședea singură la războiul pus în o poiată din fața casei.

La moarte s-ar fi gândit Simina, dar la Iorgovan nu. Nu-i vorba, era un timp când se gândea și dânsa mult și pe când se gândea, se pomenea că plânge. Însă fetele nu pot porni ca flăcăii pe urma gândului lor, ci stau și se gândesc și așteaptă și plâng, iară gândul te părăsește când vede că nu te iai după el, și atunci se curmă și plânsul. Era frumoasă Simina și se știa frumoasă. Încă pe când era copilă simțea că toți se uită după dânsa, iar de când se făcuse fată mare, îi spuneau alții în fieștecare zi că e frumoasă, și se vedea și ea însăși în ochii flăcăilor. Iar fetele frumoase pot să aleagă din plin. Cu toate acestea, Simina nu și-a ales ca pe Iorgovan.

S-a nimerit așa. Pe când alți flăcăi se ațineau mereu după dânsa, feciorul lui Busuioc stetea departe și numai din când în când îi zicea câte-o vorbă, pe care numai dânsa putea s-o înțeleagă, și nici aceasta nu era vorbă de dragoste, ci vorbă scurtă, a omului ce vrea să-și ascundă durerea. Astfel a stat timp de trei luni aproape de dânsul, iar când era să plece dânsa, el trei zile de-a rândul n-a mai dat pe acasă, pentru ca nu cumva să deie față cu dânsa.

Văzându-l acum intrat pe portiță, ea își curmă lucrul, aruncă ochii la el, puse încet suveica pe pânza întinsă, apoi se ridică și-și făcu cruce.

Un fior, unul singur, îi trecu tot trupul și o aruncă cu un an în urmă: îi venea să închidă ochii și să se repeadă la el.

El însă venea zâmbind și liniștit, ca și când abia ieri s-ar fi despărțit de dânsa.

– Așa-i că te miri? zise el oprindu-se în fața ei, însă fără de a privi drept la dânsa.

– Nu știu – îi răspunse ea, începând să tremure – știu însă că-mi pare bine.

– Am venit să te iau la seceriș!

– Mai știu și eu?! zise ea. Taica n-avea de gând să meargă ...

– Dar tu aveai? întrebă el.

– Nici eu! răspunse ea hotărât.

– Ei! atunci te-am văzut măcar, grăi el cu glasul înecat; poate că e mai bine așa.

– Mai știu și eu?! zise ea, și lacrămile o năpădiră.

Iorgovan își mușca buzele și se uita împregiurul său: ar fi voit să rumpă, să frângă, să spargă; nu cuteza să se uite drept la ea; i se închideau ochii când o vedea, căci simțea, că îndată ce o vede, îi vine s-o apuce și s-o strângă în brațe, încât să-i peară pofta de a mai plânge.

– Degeaba te uiți, grăi dânsa, că nu-i nimeni acasă; și chiar dac-ar fi, mie nu mi-e rușine să plâng.

– Atunci de ce plângi? Grăi el apropiindu-se de dânsa. Am venit eu ca să te văd plângând?!

– Mai știu și eu de ce ai venit! Răspunse ea așezându-se și întorcând fața de la dânsul.

Iorgovan începu să-și rumpă c-o mână unghiile de la cealaltă. În cele din urmă el o apucă cu vârful degetelor de mânecă și-i zise:

– Simino! Auzi tu, Simino?! Fii cuminte. Uite, zău că-mi pierd și eu sărita. Și de ce?!

Ea își șterse ochii și se întoarse spre el.

– Tot am vrut să te întreb, zise apoi, și nu știu de ce nu te-am întrebat: ce vrei tu cu mine?

El dete din umeri.

– Nimic! Știu numai că-mi ești dragă de mi s-au urât zilele.

– Dragoste-n sec! zise ea. Eu drago și tot eu arsă de dor.

– Așa-i – răspunse flăcăul – știu că-o așa.

– Atunci dă-mi pace!

– Dar tu de ce nu-mi dai mie?!

Ea se uită lung la el, dar nu-i răspunse nimic.

– Așa e! Grăi Iorgovan strțmtorat. Tu nu ai alergat după mine, dar m-ai făcut pe mine s-alerg. Dar cine știe, poate că e mai bine așa!

El ar fi voit să-i zică multe, și multe ar mai fi avut ea să-l întrebe, dar mai departe urmau lucruri despre care el nu putea să vorbească și pe care ea ar fi voit să le afle oarecum pe simțite. Rămaseră dar tăcuți, ea șezând în război, iar el răzămat pe stâlpul șurii, și cum steteau așa, fieștecare simțea că este un lucru de sine înțeles să steie așa și să tacă.

Așa i-a găsit Neacșu când s-a întors de la pădure.

„Adecăte cum vine lucrul ăsta?! se întreba el uitându-se nedumerit la Iorgovan. Nu știa nici el, se bucură ori se năcăjește.

Dar de aceasta nici nu-l întreba nimeni: vorba era să-și ieie fata și s-o ducă la Câmpie.

El stete pe gânduri.

O singură fată avea: dacă nici pentru asta n-ar fi avut slăbiciune, ce mai de om era și el?!

Să plece el singur la drum atât de lung? Asta n-o mai făcuse niciodată în viața lui, și nu putea parcă nici acum s-o facă. Cine știe câte i se pot omului întâmpla?! Și totuși tocmai în drumul acesta el n-ar fi voit să aibă tovarăș om din satul lui.

El se uita împregiurul lui, la casă, la șura cu războiul și cu sculele lui de dulgherie, la grădina cu pomi și la portița curții sale, se uita cu un fel de înduioșare, apoi grăi:

– Se înțelege c-o să mergem! Trebuie s-o facem și asta, ca să nu zicem că n-am făcut-o adăuga iar mai încet, așa, pentru dânsul.

Iorgovan se simțea ca popa ce-a ajuns cu chiu, cu vai să-și puie patrafirul și, când e vorba să înceapă slujba, nu știe să citească.

Îi venea să le zică: „Uite! dar dac-ați veni la anul?!“

Însă nici pentru asta n-avea destulă inimă.

El porni călare-nainte, iar pe dânsa o lăsă ca să vie-n urma lui pe jos, până la Cil, se-nțelege, numai până la Cil.

De la Zimbru până la Cil, Iorgovan își ținea mereu calul în frâu, deoarece, cu cât mai mult se depărta, cu atât mai rău îi părea c-a plecat. Sosind, în sfârșit, la Cil, el se plimba neastâmpărat și se uita mereu în drumul din care sosise, dar se uita pe furișate, ca nu cumva să-l zăpsească Șofron.

Parcă lui Șofron îi treceau d-alde-astea prin cap?!

Șofron, când o văzu pe Simina, se uita la ea așa din întâmplare, apoi se uita mai cu dinadins, apoi rămase cu gura căscată și în cele din urmă simți parcă i s-ar fi stricat toată viața câtă-i mai rămăsese, și întregul suflet i se strânse într-un singur gând: s-o ascundă, ca numai el să știe de dânsa.

– Haid’, soro! tu vii cu mine, îi zise el când oamenii începură a se urca în căruțe; sări apoi sprinten, își scoase sucmanul de subt sacul cu grăunțe și-l întinse pe scândură, lângă dânsul.

Simina mai stete o clipă nedumerită, mai trase cu coada ochiului înspre Iorgovan, apoi de urcă și se puse pe sucman lângă Șofron.

Iorgovan le vedea toate și se necăjea, dar nu putea el să-și deie înaintea slugii slăbiciunea pe față; apoi pe Simina n-o perdea el orișiunde ar fi lăsat-o; îi era destul c-o știe aproape și poate s-o vadă în tot minutul.

Simina ar fi voit cu toate aceste să fie singură, ca să poată plânge.