V

Busuioc moștenise de la taică-său o moară de vânt, și e bună sculă moara de vânt, mai ales la Curtici, unde cale de o zi de giur împregiur apă curgătoare nu se pomenește. Bătută însă mereu de vânturi, moara lui Busuioc s-a hodorogit în cele din urmă și pe când el umbla s-o repareze din temelii, cumnatu-său, popa, i-a dovedit că-i vine mai bine să-și cumpere o moară cu foc: acum Busuioc avea o locomobilă ușurică și ieftină, care lucra cu foc de paie și mâna vara o mașină de treierat, iară în alte timpuri moara cu doauă petri, pusă în grădina de la marginea satului, în locul celei de vânt.

Pupăză făcea focul la cazan.

Acest Pupăză, un om de vreo patruzeci de ani, era mai scurt decât toți oamenii scurți, cu capul de tot mare, cu fălcile ieșite și cu ochii înfundați în cap și îi ziceau Pupăză pentru că era cam tont de felul lui și umbla crăcit, încât parcă șchiopăta de amândouă picioarele.

El se trezise la moara lui Busuioc, unde-l lăsase maică-sa, o femeie fără de căpătâi, de care abia câte un bătrân își mai aducea aminte. Și, precum e lumea, se vorbeau multe despre Pupăză: mai că-i este rudă, mai că frate din flori cu Busuioc. Destul că nu era slugă cu simbrie, ci om care se știa la el acasă. Și nici nu-i poruncea nimeni lui Pupăză; el făcea numai ce-i plăcea lui. Se pomenise la moară, crescuse la moară și acum nu-și mai putea închipui el viața lui altfel decât la moară, întocmai precum nici Busuioc nu și-ar fi putut închipui moara fără de Pupăză.

Cu toate aceste, tocmai Pupăză era omul care nu trebuia să steie la moară; mânca Pupăză ce apuca, durmea unde-l prindea somnul, dar ținea la curățenie de ți se făcea milă de el, și dacă Busuioc punea cioareci și peptar de postav civit, Pupăză ținea să aibă și el cioareci și peptar din tot acel postav. Altfel se ducea-n lume.

La moară însă și la gura cazanului curățenia vestmintelor nu se poate păstra: Pupăză era mereu plin de făină, de praf, de funingine și de ulei, de te fereai să nu te atingi de el.

Nu-i vorbă, el avea treabă multă și nu-i venea timp să-și deie seamă depre aceasta; se găsea însă din când în când câte un om care, neavând altă treabă, se lega de el și-l năcăjea.

Plecând Iorgovan, Busuioc făcu rânduială, ca să macine grâul ce mai era la moară, pentru ca după seceriș să poată pune mașina de treierat neîntârziat în lucrare. El puse oameni să curețe locul de arie în mijlocul grădinii și hotărî locurile pentru șirele oamenilor învoiți să treiere cu mașina lui.

Era dar lume multă la moara lui Busuioc.

Pupăză crescuse la moară; la moară umblă mulți oameni; mulți oameni știu multe, și multe învățase Pupăză în viața lui: roata morii tot se mai oprea câteodată, dar gura lui nu. Spunea mereu și spunea tot prostii, și prostii puține, câte învățase el de la alții, dar le spunea mereu la alți oameni și iar la alții, încât morarului îi venea să fugă în lume iară oamenii ziceau că nu e om mai de haz decât Pupăză.

Verigă, om de aci din sat, aștepta de doauă zile să-i vie rândul la moară: auzise o dată, de doauă ori prostiile lui Pupăză și i se urâse de la o vreme cu ele. Ar fi voit să facă ceva să-i treacă de urât.

El se uită lung la Pupăză și-i zise:

– Bine, măi Pupăză, cum ai ajuns tu?

Pupăză nu se supăra când îi ziceau Pupăză, fiindcă acesta-i era numele; el se uita însp la cămașa de pe trupul său și era foarte strâmtorat.

– Ce-i? întrebă el, uitându-se la ceilalți oameni, ca să vadă dacă sunt ori nu și ei de părere că nu e curată cămașa lui.

Oamenii se siliră să nu râdă; dar nu era cu putință să-ți stăpânești râsul când îl vedeai pe Pupăză uitându-se astfel, când la cămașa de pe trupul său, când la oamenii ce o văd.

– Râdeți! grăi Pupăză, apoi se scutură pe mâni, ieși din moară, se puse pe un buștean și rămase bosumflat.

Îi era sărită țandăra, și când îi sărea lui țandăra, era sărită și pace bună.

Acum degeaba se trudeau oamenii s-l încredințeze că Verigă vorbește săcături, că n-au râs de dânsul și că la moară nimeni nu poate să aibă cămașă mai curată decât a lui; el era om cu minte, cu judecată și vedea cu ochii lui. Muncea cât zece, iar Busuioc nici nu-l îmbrăca măcar cumsecade; asta era o nedreptate. Nu putea Pupăză suferi oamenii să-i spună că i s-a făcut nedreptatea aceasta.

În curând el se ridică și se depărtă spre sat, ca să le spună altor oameni mai cu inimă că l-a părăsit pe Busuioc, că l-a lăsat pe el singur să facă dacă poate.

Așa făcea Pupăză totdeauna când îi sărea țandăra, și fiindcă lumea știa cum face, oriunde se ducea, toți se minunau de curățenia vestmintelor lui; iară copiii se luau droaie după dânsul și-l întrebau mereu dacă este ori nu flămând! Flămând?! Vorba aceasta Pupăză nu o putea suferi în urechile lui: era mai bucuros să moară de foame decât să primească o bucată de pâne de la cineva. Și cu toate aceste, cutreierând ulițele și colindând iute de la casă la casă, el își făcea poftă de mâncare, iar pofta de mâncare îl înduioșa pe Pupăză.

Înspre seară el începu a li se plânge oamenilor că Busuioc l-a alungat de la casa lui.

Iar Busuioc se plimba necăjit prin casă – nu, necăjit nu – mâhnit până în adâncul inimii lui. Cu toate aceste, acum, tocmai acum, nu s-ar fi legat, Doamne ferește, de nimeni; îi era greu a ieși din casă.

– Nu! știa el cine e Pupăză, dar știa ce zicea lumea despre dânsul și îi venea să deie cu toporul când se gândea la droaia de copii și la oamenii ce râd de-a lungul uliților.

Iar el nu putea să facă nimic.

Îndărătnic din fire, Pupăză rămase noaptea întreagă pe uliți, umblând de ici până colo și vorbind mereu așa singur, și abia a doaua zi pe la prânz, stăpânit, în sfârșit, de foame, el începu să deie târcoale pe la casa lui Busuioc.

Era târziu după-amiazăzi când el deschise portița, intră fricos și se opri la intrare.

– Du-te, frate, c-a venit! grăi Busuioc, care nu putea să-l vadă.

Vica tăie un coltuc de pâne și ieși cu el afară.

Când o văzu, Pupăză începu să plângă, să facă mătănii și să sărute pământul; luând apoi coltucul din mâna ei se-ntoarse și se depărtă iute, vesel și tot mai vesel spre moară.

Abia se-nchise portița în urma lui Pupăză, și se deschise poarta cea mare, ca să intre Iorgovan, cu cele doauă care de secerători.

Și n-ar fi putut Iorgovan să sosească în ceas mai potrivit decât acesta.

„Se-ntâmplă câteodată!“ grăi Busuioc în el când văzu că la căruța lui Iorgovan sunt numai doi cai.

Un lucru de nimic!

Ar fi vrut să nu-l fi băgat de seamă.

Și totuși...

Îl știa pe Iorgovan om cu socoteală și nu se putea dumiri ce oare i se va fi întâmplat de și-a pierdut rostul, căci numai așa, din senin, paguba nu vine, ci omul trebuie să facă și el ceva ca să și-o aducă ori să-i deschidă măcar drumul.

Busuioc nu era acum dintre oamenii în curtea cărora poți să intri fără ca să fii băgat în seamă de stăpânul casei, și nici Simina nu era femeia care poate să treacă pe nevăzute pe dinaintea cuiva.

Ieșind în calea celor sosiți, el trecu o dată cu privirea peste oameni și ochii lui se opriră la dânsa.

Îl ardea parcă la inimă.

O știa de tot bine și-i era destul s-o vadă pentru ca să înțeleagă o mulțime de lucruri, căci iute se descurcă lucrurile în mintea omului când li se ivește căpătâiul.

Încă anul trecut simțise Busuioc că-i plac feciorului său ochii Pădurencei, și s-ar fi mâhnit, poate, dacă nu i-ar fi plăcut, fiindcă erau făcuți pe plăcute, dar c-a trecut anul și nu i-a uitat, dar că-i plac atât de mult încât își pierde rostul și-și omoară caii de dragul lor, asta îl punea pe gânduri.

Acesta era da gândul care l-a făcut să meargă el după secerători?! Și s-a dus cale de două zile ca s-o aducă pe dânsa?!

I se făcea lui Busuioc o mare nedreptate; chiar feciorul lui îi făcea o mare nedreptate.

Și când i se făcea nedreptatea aceasta?

Acum, chiar acum, după ce i se făcuse o altă nedreptate tot atât de mare; abia ieșișe Pupăză din curte, și intra Simina în ea. Dar Iorgovan era feciorul lui. Busuioc îi făcu fetei semn să se apropie.

Simina își rândui prin o singură scurtătură hainele pe trup, apoi înaintă cu capul ridicat până la el, se plecă și-i sărută mâna.

– Să fii sănătoasă! îi zise el. Bine-ai făcut c-ai venit. Du-te-n casă, că leichii-ti o să-i pară bine. Vico! – strigă apoi, întorcându-se spre casă – ia vino de vezi și tu ce oameni ne-au sosit la casă!

Dup-aceea al se duse la Neacșu, îi dete mâna și-l întrebă de sănătate, în vreme ce Simina se depărta cu pas liniștit spre casă.

Iorgovan își făcea de lucru la căruți, iar Șofron stetea nemișcat și se uita.

În șapta ani de zile, cât a muncit cu simbrie, și-a adunat bănișori, frumoși bani, și i-a dat lui Busuioc, să-i pună cu camete bune pe la oameni, și mai avea și doauă jugăre de pământ cu grâu, iar altul cu porumb; aceasta era mulțumirea vieții lui, începătura tuturor visurilor ce-și făcea despre ziua de mâne; cum stetea acum și se uita, ar fi vrut să-și strângă-n o clipă tot ce are, să-și cumpere paie multe paie, și să le deie foc paielor și să râdă încât să se prăpădească.

– Să desprindem caii, îi zise Iorgoven, care se mira că trebuie să i-o zică.

Șofron se uita sperios la el.

– N-am poftă, îi răspunse. Să-i desprindă cine-i are!

Iorgovan rămase o clipă uimit, apoi se uită împregiurul său, ca să vadă dacă nu cumva a auzit cineva vorbele aceste.

– N-am acu timp de ceartă, îi zise; dup-aceea desprinse caii și-i luă de căpăstru, ca să-i ducă în grajd.

– Ce faci cu caii?! întrebă Șofron aspru și sări de-i luă căpestrele din mână. Nu-i vezi că sunt înfierbântați de drum?!

Grăind aceste, el trase caii după el și începu să-i primbe prin curte.

Iorgovan era feciorul lui Busuioc și putea să facă ce vrea el cu caii tătâne-său; însă sluga avea dreptate, sluga era mai cu băgare de seamă decât chiar fiul stăpânului. El se duse da, desprinse caii de la căruța slugii, îi luă de căpăstru și începu și el să-i plimbe.

Astfel se plimbau amândoi prin curte, privind mereu, când unul, când altul, la scările casei, ca să o vadă pe Simina ieșind. Iorgovan ar fi dorit să steie cât de mult în casă, pentru ca să nu-l găsească în curte când se întoarce, căci n-ar fi voit să deie față cu dânsa, iar Șofron ar fi fost gata să plimbe toată noaptea caii prin curte, pentru ca nu cumva, ducându-i la grajd, să-i ducă și Iorgovan pe ai lui și să meargă-n casă mai-nainte de a se fi întors Simina. De aceea, pe cât era de liniștit Șofron, pe atât de neliniștit Iorgovan. În cele din urmă el nu se mai putu stăpâni și duse caii la grajd.

Șofron ar fi vrut să-i spună că nu i-a plimbat încă destul, dar aceasta nu era adevărat, și așa nu-i rămânea decât să plece și el în urma lui.

Din grajd ei nu puteau să vadă dacă Simina se întoarce ori nu; erau dar ca înțeleși să-și facă iute treburile și să iasă cât mai degrab’ la lumină.

Busuioc avea slugi destule și feciorul lui n-ar fi avut nevoie să desprindă caii, să-i plimbe prin curte și să-i ducă la grajd, însă nimeni nu-l putea opri de a le face toate aceste dacă așa era pofta lui. Iar acum, după ce le făcuse toate și Simina tot nu-și mai isprăvise vorba cu stăpâna casei, el mai putea să tragă și căruțele în șopron, să vadă dacă boii au nutreț, dacă sunt toate în bună rânduială. Multă treabă-și poate face un om harnic în o gospodărie ca a lui Busuioc.

Dar, în cele din urmă, el era feciorul părinților săi și se întoarse din drum: e bună hărnicia, dar tot nu te iartă să vii așa ca din pușcă și să-ți cauți de treburi fără de a fi schimbat mai-nainte o vorbă cu părinții tăi. Voia, nu voia, n-avea încotro: el trebuia să se ducă în casă.

Și-i era greu lui Iorgovan să deie față cu părinții săi.

N-ar fi vrut, ferească Dumnezeu, ca ei să creadă că el umblă cu gândul de a și-o lua de nevastă pe Simina, dar o iubea, și încă mai puțin a vrut ca cineva să simtă că-i este dragă și nu voiește s-o ieie.

Mai bine ar fi fost dacă o lăsa unde a găsit-o.

Dar Iorgovan se știa stăpân la casă și, dacă era vorba, putea să deie față cu orișicine fără ca să i se încleșteze inima; el se depărtă cu pas hotărât.

Șofron se uită cât se uită în urma lui, cum te uiți în fața puhoiului ce vine de-a valma peste tine, și apoi, când îl văzu intrând, se lăsă răzimat de ușchiorul de la ușa grajdului și rămase amețit. Îi era ca și când i s-ar aprinde casa-n cap și s-ar prăbuși toată lumea peste dânsul.

„Rău m-ai bătut, Doamne!“ zise el într-un târziu, apoi intră oarecum ușurat în grajd și începu să-și caute de treburi.

El însă nu mai putea să facă nimic.

Nenorocirea-l ajunsese năpraznic: dra fărmecat și nu altă. El ieși iar în curte, dar în zadar, căci nu putea să vadă nimic din cele ce se petreceau în casă, și nu-i rămânea decât să aștepte și să dorească, și atât de tare îi era dorul, încât îi părea că el trebuie s-o ajungă, s-o ieie și s-o aducă.

Și cine știe dacă nu cumva chiar dusă de dorul lui, Simina ieși în cele din urmă din casă și se uită peste curtea în care nu mai rămăsese nici unul din tovarășii ei de drum.

Șofron o dorise pentru ca să n-o mai știe aproape de Iorgovan, dar nu voia nici să o vadă, nici să deie față cu dânsa: văzuse destul, prea destul. El grăbi dar să-i spună că ceilalți s-au pus la odihnă în șura cea mare, ce se afla pe aria din dosul grajdurilor, iară Simina șezuse tot drumul pe sucmanul lui și acum îi era greu de dânsul.

Ea nu mai întrebă dar nimic, ci se duse încotro socotea că-i va afla, spre portița de la capătul dinspre case al grajdurilor.

Acum Șofron răsufla mai ușurat, dar el tot nu putea să se depărteze. Era-n amurgul serii: încetul cu încetul se însera de tot; în cele din urmă răsări și luna, și el stetea mereu la ușa grajdului, și câtă vreme vedea lumină în case, îi era peste putință să-și părăsească locul.

El trebuia să vadă când iese Iorgovan, dar ar trebui să iasă, și să știe unde se duce.

Și precum stetea așa, gândurile îl mânau mereu nainte și nu-l îngăduiau să se oprească la ziua în care se afla.

Putea el să împedece pe Iorgovan de a se întâlni cu Simina?

Trebuie să-l poată?! De câte ori și-i gândea pe dânșii singuri împreună, simțea că-și iese din fire și că trebuie să fie moarte de om. Și, totuși, Iorgovan era feciorul lui Busuioc, și în casă, el, sluga lui Busuioc, nu putea să-l urmărească, iar Simina îi spusese c-a stat trei luni de zile în casa lui Busuioc, și dacă a stat o dată, mai putea să steie. Apoi, dacă Iorgovan voia să fie singur cu dânsa, putea să-l trimită pe el undeva.

„Trebuie să i-o spun!“ grăi Șofron hotărât.

El auzi cheia în broasca de la ușa casei. Busuioc își încuia, ca în toate sările, ușile de la casă mai-nainte de a se culca.

Acum se putea pune și el la odihnă.

Nu se putea.

Stătuse toată seara în fața casei și-i văzuse pe toți care au intrat ori au ieșit; cu toate aceste, acum, când văzu ușa încuiată, îl izbi gândul: „Dar dacă Simina ar fi și ea în casă?!“

Trebuia s-o vadă el cu ochii lui, ori lua un tăciune și-i dădea foc casei.

În șură era liniște. Oamenii-și făcuseră culcușuri de fân și durmeau toți, afară de trei, care steteau de vorbă împregiurul unui foc de la gura șurii. Între aceștia era și Neacșu. Nu era om bătrân tatăl Siminei; însă vara toată suferise de friguri, și boalele se întovărășesc și multe se adună unde s-a pus o dată una: el n-avea poftă de mâncare, tușea cam des și nu putea să doarmă. Iar omul care se simte o dată slăbănog mereu la boala lui se gândește: Neacșu vorbea cu ceilalți de holeră și le spunea că se teme de ea, fire-ar să n-o fi zis în ceas rău.

Tată unei fete frumoase, Neacșu era obicinuit cu oamenii duși cu gândul la însurătoare, și-i fusese destul să schimbe o vorbă cu Șofron, pentru ca să-l știe unde bate. Îi spusese Șofron în de amănunt ce are și ce nu are, ce poate și ce nu poate, își dăduse toată silința să se puie bine cu dânsul, și nici nu nimerise rău. Dar tocmai de aceea Neacșu ar fi voit să fie culcat când îl văzu pe Șofron; dac-ar fi fost un om ca toți oamenii, treacă, ducă-se; nu era însă și-i venea greu să-l vadă că degeaba vine, degeaba se duce.

Șofron simți și el că bătrânului nu-i prea pare bine de dânsul, și după ce se încredință că Simina nu este în casă, se porni pe ducă. Dar una e s-o vrei, și alta e s-o faci. Venind, el stricase vorba oamenilor, care mai steteră cât mai steteră, apoi începură să caște și în cele din urmă se duseră și ei să se culce.

Șofron rămase singur cu Neacșu și acum nu se mai putea depărta.

Steteau tăcuți la foc, se uitau din când în când unul la altul și, cum steteau așa, ei se înțelegeau unul pe altul.

– Rău am ajuns, nene Neacșule, grăi Șofron într-un târziu; eu, om în anii mei! N-ași fi crezut niciodată că se poate una ca asta.

– Știu! îi răspunse Neacșu, dus pe gânduri.

Mai departe ce să vorbească?! Așa era cum zicea Șofron, și așa era cum zicea Neacșu; steteră dar cât mai steteră, apoi Șofron se ridică și plecă fără să zică măcar o „Noapte bună!“, iară Neacșu luă câteva surcele și le aruncă una după alta în foc.

În vremea aceasta Busuioc se plimba prin casă uitându-se din când în când la Filip, feciorul lui mezin, un băiat de vreo optsprezece ani, care ședea la masă cu peana asupra hârtiei.

– Scrie! grăi părintele, în sfârșit: „Cumnate dragă!“

– Dar de ce să nu-i scriu eu din partea mea? întrebă băiatul.

– Scrie așa cum îți zic eu! – grăi tatăl așezat – că tot vine mai bine. „Mâne încep secerișul – urmă el apoi dictând – și mi-au adus oameni de la pădure, cincizeci și doi, câți îmi trebuie. Tu știi însă că e opreală din partea stăpânirii; te rog dar să pui caii și să vii cât mai neîntârziat la mine, ca să ne sfătuim ce trebuie să fac. Nu cumva să întârzii, căci am mare trebuință de tine“. Atât! zise el după aceea, apoi își scoase pecetea din saltarul mesei, dete cu ea în perna cu vopseală și o puse sub scrisoare.