X

La câmp, secerătorii culcau la mai-nainte lanul în brazde lungi, adunau brazdele, strângeau snopii, și Șofron clădea crucile.

Veni apoi și popa, să le puie la cale cu oamenii.

Iorgovan, care-n tot timpul fusese liniștit și oarecum aspru, începu să râdă dușmănește când află că popa o ia și pe Simina la Socodor.

Simina își ridică cu îndărătnicie capul.

Așa-i găsi vestea despre cele petrecute la moară.

Mașina l-a frânt pe Pupăză și l-a făcut... mare minune cum l-a făcut!

– Ei! și? întrebă Iorgovan.

Nu înțelegea el că atât numai nu poate să fie destul spre a-l scoate pe om din ale lui.

Când el plecă dimpreună cu popa, ca să vadă cu ochii săi, Simina făcu o mișcare ca și când ar fi voit să-l oprească. Îi era frică, singură nu știa de ce: nu voia să-l știe aproape de locul unde un om a murit cu moarte năprasnică, nu voia să-l știe văzând roatele care l-au strivit pe acel om, nici omul, nici locul, și parcă-l vedea mereu pe el în roate, și simțea că dacă ea însăși le-ar vedea, nu s-ar mai putea stăpâni, ci s-ar arunca orbiș în ele.

N-avea însă Simina de ce să se teamă.

Sosind la moară, el se uită la mort.

Era Pupăză, tot acel Pupăză pe care-l știa din copilărie, care-l purtase-n cârcă, pe care atât de adeseori îl necăjise și care pe el nu l-a necăjit niciodată.

El se întoarse spre mașină.

Chinga, roatele și dulapul erau pline de sânge: vedea că aici s-a petrecut lucrul. Dar nu înțelegea Iorgovan cum au putut roatele aceste să-l răsucească pe Pupăză încât să-i stoarcă viața din carne și din oase. Căci grozav de țeapăn îi părea lui intrată viața în carea și-n oasele omului.

Mașinistul îi arătă cum l-a apucat roata pe Pupăză, cum l-a aruncat în celelalte roate și cum i-au sfărâmat aceste oasele.

Acum Iorgovan înțelegea, vedea cu ochii; se întoarse iar spre mort, ca să-l vadă și-n aievea.

Era Pupăză și era mort; dar era mort și nu mai trăia; asta se-ntâmplă-n toate zilele; asta o pot toți oamenii!

El se mai uită o dată la roate, apoi se depărtă, dus ca să nu le mai vadă, și tot le vedea mereu stând tăcute, nemișcate, pline de sânge și ademenitoare în osiile lor de fier.

Simina se uita în calea lui.

Venea drept, cu capul sus, cu pasul ușor, iar ochii nu îi mai erau ascunși sub genele dese, ci se aruncau îndrăzneți în lume; acesta era feciorul lui Busuioc bogătoiul. Omul mândru și încrezut în el, care nu se sfiește niciodată.

– Eu nu pot pleca, grăi Simina. Nu pot eu să-l văd așa și să mă depărtez.

O lovise greu acest om, dar simțea că dac-ar călca-o în picioare, ea ar săruta călcâiul ce-o apasă.

Ea se uită și iar se uită la el, cum te uiți la omul pe care ai voi să-l siluiești a intra în voile tale.

– Iorgovane! – îi zise ea în cele din urmă încet – tu ai mințit aseară și minți și acum.

– Eu? îi răspunse el zâmbind. Am o deosebită slăbiciune de a minți, și dacă i-ar veni dracului poftă să mi se puie călare în spete, zău m-aș făli că eu l-am încălecat pe el. Pagubă numai, că dracul nu are poftă!

– Ba are dracu poftă, mare poftă! întâmpină ea. Știi tu că e vorba că eu plec mâne de aici?

– Știu, răspunse el.

Simina tăcu. O durea nepăsarea cu care el rosti această vorbă și-i venea să se depărteze iar de la dânsul.

– Iorgovane! îi zise apoi peste puțin cu amărăciune, dar liniștită ca totdeauna. Tu știi ce faci și-i fi având cuvintele tale, și nu te mai întreb ce s-a întâmplat de te-ai făcut cum ești. Nu crezi tu însă că lucrul ăsta trebuia să fie făcut altfel? nu simți tu că rușinea mea e mai mult decât toate.

– Așa mi-e pofta! îi răspunse el, râzându-i în față.

– Și dacă te-ai pomeni că eu nu voiesc să plec?! îi zise ea îndărătnic.

Iorgovan se uită speriat la dânsa.

– Și dacă taică-tău zice să pleci? o întrebă el.

– Nu zice!

– Dar vrea!

– Tocmai pentru că voiește, trebuie să fac după cum mă trage inima mea și mă povățuiește gândul meu, zise ea. E vorba de viața mea, Iorgovane, de norocul meu și nu voiesc să blestem pe nimeni; mai bine să mă căiesc toată viața.

– Rămâi, soro! grăi el râzând iar. Eu te-am adus și trebuie să te țiu. Tot omul să poarte beleaua pe care și-a luat-o din draga lui voie!

– Îîh! grăi Simina și se întoarse înscârbită de la dânsul.

Scârbă îi era Siminei, nu însă de el, ci de sine însăși; de el îi era groază.