XI

Seara era priveghie la casa lui Busuioc, iar la priveghie se cere voie bună și multă gălăgie.

Și era gălăgie la casa lui Busuioc.

Ținuse Busuioc să se știe că moare cu cinste cine a trăit în casa lui și să-i arate popii că poate el când vrea; casa era plină de oameni, popii erau gata să-l prohodească pe mort, iar de pomană, grija lui.

Însă nici popa nu stătuse cu mânile în sân.

Mortul nu era întins în casa cea mare, ci jos, într-una din odăile slugilor; Vica, stăpâna casei, ședea înfundată într-un iatac și nu voia să știe de nimic; groapa nu se săpa înlăuntrul morminților, ci tocmai la șanțul de împrejmuire; popii ziceau c-o să-i facă prohod, dar prohodul nu era decât o moliftă de iertăciune; iar bocitoare nu găsise Busuioc, căci femeile sunt fricoase. Oamenii jucau cărți, se băteau în palmă cu cârpa împletită, spuneau povești, râdeau din când în când; dar popa zisese că lucrul acesta nu poate s-aducă noroc, iar popa era popă; ei le făceau toate la porunceală și cu frică, uitându-se mereu la ușă și la ferești, ca să vadă dacă nu cumva se ivește ucigă-l-toaca, fie vreun strigoi, ca să le ceară socoteală pentru gălăgia ce o fac.

Nimeni însă mai mult decât Busuioc nu simțea că nu sunt a bine cele ce se petrec; era frânt și muiat, atât de mâhnit, încât Neacșu se uita cu milă la el și nu se îndoia în sufletul lui că Pupăză i-a fost frate.

Hotărându-se a intra la mort, pădureanul își scutură picioarele, își netezi părul și-și puse pălăria jos lângă ușă; dar el se opri, cuprins de sfială, în prag.

Era singul mortul; nimeni nu ședea la dânsul, nimeni nu-l bocea.

– Să-i deie Dumnezeu odihnă! grăi Neacșu, făcându-și cruce. Iartă-mă, Doamne! dacă-ți calc voința, adause apoi peste puțin și intră, luă un scaun și se așeză într-un colț al casei.

Nu putea el să vadă casa pustie: mortul acesta îi era, parcă, lui frate și cel mai apropiat om din lume.

Simina ședea pe un buștean de la capătul casei, dusă-n gânduri. Din când în când îi curgea câte-o lacrămă peste obraz; ea o lăsa să se usuce pe el.

Într-o casă era mortul, într-alta Busuioc, iar într-alta Vica, și Iorgovan nu era nicăieri.

Întorcându-se de la câmp, el a stat cât a stat, apoi s-a dus. Era vorba că s-a dus la moară, ca să vadă cum stau lucrurile acolo. Îl aștepta Simina, îl aștepta mereu să se întoarcă, și precum îl aștepta, inima i se strângea tot mai tare și pământul tot mai tare-i ardea sub picioare. Ce face el? Unde se află? De ce nu se mai întoarce? Nu cumva i s-a întâmplat ceva? Sfinte Doamne! Nu cumva i s-au urât zilele? Trebuia să-l vadă și să nu-l mai scape din preajma vederii sale.

Ea-și șterse lacrămile și se ridică.

Dar unde să plece și cum așa, fără de veste?

Bătrânul era la mort. Ea nu putea să intre la el, n-avea în ea destulă inimă să vadă acum un mort întins pe masă.

Șofron stetea-n ușa grajdului, răzemat de ușchior.

Ea se duse drept la el.

Șofron se cutremură când o văzu apropiindu-se de dânsul.

– Șofroane, îi zise ea, dacă ar fi să mă caute taica, spune-i că mă întorc în curând.

El o apucă de mână, o strânse și o ținu câtva, apoi întrebă:

– Unde vrei să te duci?

– Tu știi. De ce mă mai întrebi? De ce mă silești să ți-o spun?! răspunse ea înecată.

Șofron se uită lung la ea.

– Uite! zise el. Am fost obraznic cu tine, dar să nu mă crezi așa. Nu știu de ce, dar atât de bine îmi pare că ai venit acum la mine, încât grozav de bine îmi pare! Lasă, că mă duc eu și ți-l aduc. Știu eu ce-i asta, Simino! adăugă apoi depărtându-se. Simina își acoperi fața cu amândoauă mânile și intră înecată de plâns în grajd. Șofron în fugă se duse și în fugă se întoarse.

– Nu vrea să vie, grăi el amărât.

Simina-și șterse lacrămile.

– Unde se află? întrebă ea.

– Aici la un loc.

– Unde?!

– Nu poți tu să te duci acolo.

– Unde?

– La birt, îi răspunse el turbat.

Simina se îndreptă, făcu o mișcare, ca și când ar voi să se întoarcă, apoi întrebă cu sfială:

– Îi este acesta un obicei?

Șofron nu era dintre oamenii care înțeleg și ceea ce nu li se spune, dar era om cu multă inimă și simțea când nu putea să înțeleagă.

„Da! da! îi este un obicei. Îi place să meargă la birt. Și dacă intră o dată, nu mai e chip să-l scoți“.

Acesta era răspunsul care-i dedea brânci.

– Nu-i adevărat! strigă el îndărătnic.

– Ce nu-i adevărat? îl întrebă ea mirată. – De un an, de când sunt aici, o singură dată l-am văzut și pe el la chef, și acu de a doaua oară!

– Haide! haide! zise ea plecând înainte. Haid’, ca să nu mă duc singură!

Șofron plecă cu pas hotărât în urma ei.

Iorgovan petrecea.

Într-o odaie retrasă de la birtul cel mare ședeau cinci inși împregiurul unei mese încărcate cu sticle și cu pahare de tot felul, unele pline, altele răsturnate. Iorgovan era singur pe o canapea din fund; la dreapta lui ședea Vasilică, scrietorul notarului, la stânga Șarica, o fată de aci din Curtici, pusă sus pe colțul mesei, între sticle și pahare. La ușa odăii cântau cinci țigani, iar Buczy Arpad, un prieten de școală a lui Iorgovan, juca în mijlocul odăii un ceardaș cu Borișca, o altă fată de aci din Curtici.

Iorgovan bătea mereu din palme, șuiera ceardașul și era vesel.

Un chelner veni să-i spuie la ureche c-a trimis taică-său sluga să-l cheme acasă.

– N-am vreme! răspunse el, și-și urmă a-și petrece. Am spus că n-am vreme.

Chelnerul ieși mulțumit de acest răspuns; dar peste puțin se ivi Șofron în ușă.

Iorgovan sări mânios în picioare, Șarica se dete jos de pe masă, iar Buczy dete o dată din pinteni și se opri în loc.

– Spune-i că nu mă duc! strigă Iorgovan. Să nu-mi strice cheful, că le dau dracului toate.

– Să-ți spun eu ție o vorbă, și rămâi cât îți place, grăi Șofron, apoi se duse la el și-i spuse încet că Simina e afară și vrea să-l vadă.

Iorgovan stete o clipă cam scos din sărite.

– Ei! strigă apoi, dând cu pumnul în masă. Foarte bine! Să vie și ea să petreacă cu noi. O aduc aici.

– Pe cine?! pe cine?! strigară ceilalți.

– O să vedeți voi, le răspunse el și ieși.

Simina se dete un pas înapoi când îl văzu apropiindu-se cu pas șovăitor de dânsa și parcă-i era rușine de a fi venit.

– Haid’, fă! îi zise el apucând-o cu brațul. Acum e acum! Acum ca niciodată!

Fata se simți cuprinsă de groază, dar nu încercă să i se pună împotrivă, ci rămase sfiită înaintea lui ca prepelița ce se vede apucată fără de veste.

Șofron simțea că nu e de vorbit cu Iorgovan. E însă mare lucru când omul se știe tare.

– Lasă fata! – grăi el apăsând vorbele – că e pagubă de doi oameni ca noi. Nu e fata asta de seama ta.

– Nu e de seama mea?! întrebă Iorgovan întorcându-se spre el. Cu așa?! Dar adecă ce cauți mereu lângă dânsa? Ce vrei, mă?! strigă apoi, punându-se drept în fața lui Șofron. Știi tu cine sunt eu?!

– Un ticălos ești, un om de nimic! răspunse Șofron.

– Șofroane! strigă Simina aruncându-se între amândoi. Haid’, Iorgovane! – urmă apoi stăruitor – haid’ să intrăm să petrecem. Nu-l vezi tu că nu știe ce zice?

– Ticălos eu?! strigă Iorgovan voind s-o deie în lături. Stai să vedem!

– Iorgovane?! – urmă ea – vrei tu să te pui aici la ceartă cu el? Haid’, haid’, să intrăm.

– Care va să zică tu vrei să te duci cu el?! întrebă Șofron rece.

– Da! ea voiește! Răspunse Iorgovan și o apucă iar cu brațul, ca să o ducă.

– Șofroane! – grăi Simina plecând – tu vezi că trebuie.

Sosită apoi în pragul odăii retrase, fata se opri uitându-se la masa-ncărcată, la țigani, la cei doi tovarăși, se uită la Iorgovan și la cele doauă fete, apoi își trase cu vârful tegetelor peste frunte. O apucase parcă un fel de amețeală, se uita parcă de sus într-un mare adânc și adâncul o trăgea spre el: grozavă îi părea plăcerea desfrâului ce-i răsărea din păharele răsturnate, din fețele țiganilor și din părul încâlcit al celor doauă fete.

– Dacă ție nu-ți este scârbă de aceste, să rămânem – zise ea fricoasă – să rămânem și să petrecem.

Iorgovan se uita și el la masă, la cei doi tovarăși, se uita la Simina și la cele doauă fete, se uita la Șofron, care stetea ca un stâlp de peatră în dosul Siminei.

– Nu vreau! zise el muiat, apoi se întoarse și plecă șovăind mai departe.

Simina-l apucă de braț, ca să-l sprijinească, iar Șofron rămase-n urma lor, călcând pe vârful degetelor, ca să nu-i supere prin zgomotul pașilor săi.

Grozav se simțea de nenorocit, și totuși îi părea bine.

– Lasă-mă! grăi Iorgovan peste puțin, dându-se la o parte. Merg eu și singur.

– Dacă te supără, îi răspunse ea.

– Mă supără! grăi el, apoi se desfăcu, se mai duse câțiva pași și începu în cele din urmă să plângă.

Simina își acoperi iar fața cu amândouă mânile și se opri din drum, dar acum nu mai putea să plângă.

Iorgovan se opri și el, se uită câtva timp la ea, apoi deodată, se lăsă căzut înaintea ei, ca și când ar fi voit să sărute pământul de la picioarele ei.

Fata bătu îngrozită din palme și rămase o clipă cu mânile-ncleștate.

– Haid’ – grăi apoi plecându-se spre el – să-l ducem, să-l culcăm.

Iar Neacșu, ieșind într-un târziu de la mort, s-a uitat în toate părțile. Fata lui! unde era fata lui? ce s-a făcut fata lui?!

Când Simina și Șofron se apropiau cu Iorgovan, bătrânul stetea în portiță.

Ei se opriră.

– E taica – grăi Simina – du-te și-i spune să se uite prin curte, ca să nu ne vadă nimeni când intrăm cu el.

Și Neacșu stetea de pândă, în vreme ce sluga și Pădureanca îl furară pe feciorul lui Busuioc în grajd, ca să-l ascundă.

– Taică, grăi Simina după ce se văzu singură cu părintele ei. Tu vezi că mâne nu putem pleca de aici.

Neacșu dete din cap.

Nu mai putea el să-și vadă fata în casa aceasta, unde mortul e părăsit, stăpâna casei se pune în pizmă cu stăpânul și feciorul umblă rătăcit.

– Fata mea! grăi el cu blândeță. Tu știi că n-am vrut niciodată să calc voința ta, dar acum trebuie să fie cum zic eu.

– Nu pot, răspunse ea; nu că nu vreu; nu pot. Mi-e frică, taică, mi-e frică, mă tem c-o să mă blestem toată viața. Nu-l vezi tu unde a ajuns?!

Vedea Neacșu. Dar ce-i păsa lui de feciorul lui Busuioc, bogătoiul din Curtici?! avea el însuși o fată, una singură, ca puține în lume, și aceasta nu putea să rămâie aici.

– Haide! zise el hotărât, apucându-și o șuviță din părul cărunt, și blestemă părul acesta.

– Rămâi tu! – îi răspunse ea – că tu poți.

„Vine dacă mă vede pe mine plecând“, își zise el.

„Rămâne dacă vede că eu nu plec“, își zise ea. S-au înțeles toată viața lor: cum să nu se înțeleagă acum, când se află în culmea vieții?!