XIX

Busuioc, bogătoiul din Curtici, fecioru-său Iorgovan și Șofron, care tot mai stătea și acum la casa lui Busuioc, săriră toți trei în picioare când aflară că Simina s-a mutat la Socodor, ca să-i frământe pâine lui Martin și să poarte grijă de copiii lui.

Busuioc peste puțin se domoli.

Era, ce-i drept, foarte neastâmpărat, îi era și acum ca și când s-ar teme de o primejdie, dar nu putea să-și dea seama dacă se bucură ori se necăjește mai mult. Îi părea bine că ea s-a întors la Socodor: era lovită și simțea lovitura. Ar fi dat însă, mult ar fi dat s-o poată scoate din casa lui Martin. Și totuși, era bine așa! O vedea în gândul lui tăvălită, aruncată în uliți și întâia oară simți lămurit că dacă ar găsi-o așa cum o vedea în gândul lui, ar ridica-o, ar curăța-o și ș-ar încărca toată bogăția pe ea. Îi era rușine de această simțire, dar nu se mai ferea de ea.

El se plimba prin casă, când Șofron intră fără de veste și se opri în fața lui. O clipă ei stătură nemișcați și cuprinși amândoi de o pornire îndărătnică.

– Eu mă duc, grăi Șofron, la Socodor și mă întorc mâine ori poimâine să-mi iau banii. Ți-o spun de acum, pentru ca s-o știi.

Busuioc știa de ce se duce el la Socodor și dacă a umblat până acuma să-l ție cu minciuna la Curtici, acum ar fi fost în stare să-și pună toată trecerea, ca să-l oprească. Și putea Busuioc să facă multe.

N-avea decât să spună că l-a furat, c-a ridicat cuțitul asupra lui și să ceară să-l închidă și să-l judece.

– O să-i chem pe oameni, zise el, și o să-i strâmtorez. Șofron făcu un pas înainte și se uită lung și aspru la el.

– Să le lăsăm acestea, îi întâmpină. Eu sunt om prost și nu știu multe. Mi-am tras seama cu mine: nu mă împinge la păcat, că viața mea tot nu mai prețuiește nimic, dar d-ta ești om cu avere și cu copii. Mă tem eu de mine însumi: teme-te și d-ta!

Grăind acestea, el se întoarse și ieși, ca să nu și-l mai simtă aproape pe omul de la care îi venea ne¬norocirea.

Busuioc rămase timp îndelungat stând ca un stâlp de piatră la locul unde-l lăsase Șofron. Da, el avea stare și copii. Avea și un fecior, care poate că și el era gata să plece la Socodor.

Nu! Iorgovan încărca sacii din hambar, liniștit ca și când nimic n-ar fi știind despre Simina.

Era joi, și joile Busuioc își făcea socoteala la moară și trimitea făina adunată peste săptămână la Arad, ca să fie pe târgul de vineri acolo, și să cum¬pere ceea ce mai face trebuință pentru casă și moară. După ce încărcară sacii, Iorgovan se duse la moară. Moara lucra ca totdeauna și oamenii stăteau de vorbă.

Unul încărca sacii, altul descărca grăunțele, iar altul își avea grăunțe în coș și vreo trei-patru așteptau să le vină rândul. Ca la moară. Dar nu mai era Pupăză, ca să-i facă să râdă. Intrând în moară, într-un colț de la stânga era mescioara cu condica deschisă.

– A plecat Șofron? întrebă morarul, în vreme ce Iorgovan rânduia pe masă.

– Da! răspunse Iorgovan. – Se vede că tot nu se lasă de pădureanca. Iorgovan începu să tremure. El se așeză, luă pana și o întinse în călimară.

– O ticăloasă! grăi apoi și începu să facă soco¬teala, adunând numere cu glas tare. Făcea greșeli în adunare și morarul trebuia mereu să-l îndrepteze. Încheind socoteala, el se ridică, se mai învârti prin moară, apoi se opri în fața mașinii și rămase uitându-se la fuga neastâmpărată a roților.

– Uite! zise el, eu nici acum nu pot înțelege cum i s-a întâmplat lui Pupăză nenorocirea aceea.

– Apoi că nici nu era aici, răspunse morarul, ci la mașina de treierat.

– Așa e, frate! strigă Iorgovan. Vorbesc și eu alandala. Aici nici n-ar fi cu putință una ca aceea.

– Mai ales! grăi morarul, care ținea să se știe cât e de strașnică moara lui. Începu dar să-i arate lui Iorgovan roțile cum se învârtesc, cum ar putea să-l apuce pe om, cum l-ar arunca una într-alta și cum i-ar sfărâma într-o clipă oasele.

– Doamne ferește! grăi Iorgovan și se depărtă. Avea grabă; trebuia să fie deseară la Arad. În Arad el trăise timp de șase ani; avea aici prie¬teni și cunoscuți pe care-i întâlnea tot la două-trei săptămâni și care-l așteptau cu oarecare dor, fiindcă le venea totdeauna cu plin.

El trase ca de obicei la gazda lui frățâne-său, lăsă pe argatul de la car să caute și de cai și se duse pe ici încolo, ca să se mai întâlnească cu lumea, să mai vadă, să mai audă, să mai stea de vorbă. Trecuseră luni de zile de când cu noaptea petre¬cută în birtul de la Curtici. I se urca sângele la cap când își aducea aminte de acea noapte și se ferea de oamenii cu care se obișnuise a-și petrece.

Nu voia să știe de petreceri: îi era scârbă de ele. Acum îi căuta parcă dinadins pe oamenii de viață; ceilalți îi păreau prea sarbezi. În cafeneaua din strada Domnească el întâlni pe proprietarul său, Virgiliu Bărgăuț, un om de vreo douăzeci și trei de ani, scurt și gros, neastâmpărat și cam rău îmbrăcat, unul dintre tinerii ușuratici care trăiesc pe apucate, câștigându-și pâinea ca scriitor, azi aici, mâine colo și poimâine nicăieri.

– Să mergem undeva, să facem ceva! ce stăm aici ca niște țapi umpluți cu câlți? îi zise Bărgăuț. – Unde să mergem? ce să facem? întrebă Iorgovan, deși știa prea bine ce înțelege Bărgăuț când zice că vrea să facă ceva.

– Ai fost vreodată la „Moara dracului„?

– Ce-i aceea? – Un birt cinstit, unde omul poate să facă ce vrea, fără ca lumea să-și caște gura la el. Se bea, se cântă, se joacă în cărți.

– Nu mă duc, răspunse Iorgovan. Și totuși – de ce să nu se ducă? de ce să nu-și petreacă? de dragul cui?! Om domol și așezat, Iorgovan nu înțelegea petre¬cerea altfel decât așa, ca el să privească pe când alții își petrec în socoteala lui. El însuși nu era băutor; un pahar, două de vin îl amețeau și-l făceau ursuz.

Îi plăcea însă să-i vadă pe alții bând până ce nu mai pot să se țină pe picioare.

El însuși nu cânta, nici nu juca. Cântecul și jocul îi păreau lucruri nepotrivite cu un om care ține la sine. Îi plăcea însă să vadă pe alții jucând. El însuși era foarte cuviincios și alegea atât în vorbe, cât și în bucate. Îi plăcea însă să vadă pe alții îmbătându-se. Acum ar fi voit să aibă gălăgie, joc și cântece, sticle sparte și vin vărsat pe jos, certuri și îmbrățișări, să vadă oameni ce se dau orbiș desfrâului.

Îi era însă rușine de ceea ce ar fi voit.

– Mai ai tu un rând de haine? îl întrebă el pe Bărgăuț într-un târziu.

– De ce?

– Să le îmbrac, răspunse Iorgovan. Așa cum sunt, mi-e greu să mă duc. Plugarului nu i se iartă ceea ce voi ăștialalți faceți în toate zilele.