XX

Popa Furtună era om iute ca piperul, dar nu se pripea niciodată.

Văzând-o pe Simina atât de pierită, el își făcea mustrări, căci, dac-ar fi fost el atunci când era vorba, Simina acum n-ar fi fost singură și părăsită de toți. El cu toate acestea simțea și acum că e mai bine așa. O știa pe soră-sa Vica, îl știa pe cumnatu-său Busuioc, îl știa pe nepotu-său Iorgovan și nu-și putea închipui un trai bun între dânșii fiind și pădureanca la mijloc.

De ce, n-a putut nici el s-o spună: simțea numai că nu poate să se împace cu gândul unei în¬soțiri ca aceasta. Acum însă Simina îl luase pe dinainte, îl scosese oarecum din sărite și el ar fi fost gata să se ducă la Busuioc și să-l silească a veni încă o dată să o pețească pe Simina.

– De ce n-ai voit tu să te măriți după Iorgovan? o întrebă el după ce sosiră acasă și mai stătură câtva timp cu preoteasa.

– Bine a făcut! grăi preoteasa.

– Eu n-am zis că nu voiesc, răspunse Simina, ci numai că ar fi bine să mai așteptăm. – Ei bine! vrei acum? o întrebă popa.

– Acum nu! zise ea, mai puțin decât orișicând.

– De ce nu?

– Nu pot! Preoteasa știa de ce n-a voit și nu voiește, de ce nu poate; o văzuse stând față în față cu Șofron.

– Ce mai la deal, la vale; zise ea. Să nu mai umblăm cu minciuna. Simina se mărită după Șofron. Popa se uită mirat la amândouă, iar Simina tresări.

– Ferească Dumnezeu! strigă ea. Taica, fie-iertatul, n-ar avea odihnă în mormânt dac-aș face una ca asta.

– Iar eu îți spun că ai să te măriți după Șofron! grăi preoteasa hotărât.

– Ferește-l, Doamne! zise iar Simina, și nu ne pedepsi. „Aici trebuie să fie ceva la mijloc, își zise popa. O să vedem!“ Iar preoteasa știa hotărât că așa are să fie, precum zice ea.

De asta se temea și Simina. Căci de ce n-a venit el la Socodor? Îi era frică și nu mai voia să se întâlnească cu dânsa, se ferea cum se ferește omul de toată primejdia. A zis el că-i pare bine dacă ea se mărită după Iorgovan, dar ea a văzut și lacrimile lui, a auzit și glasul lui, ea a înțeles de ce vorbește așa și a simțit ce gândește el. Nu putea el să uite lovitura pe care i-a dat-o, întocmai precum Iorgovan nu poate să uite vorbele pe care i le-a zis la despărțirea lor, nici s-ar astâmpăra toată viața lui dacă ar ști-o măritată după Șofron. Soarta ei era făcută: nu-i rămânea decât să umble singură pe cărările vieții. Sosind câteva zile în urmă la Socodor, Șofron o găsi la casa lui Martin.

Câtva timp stătură amândoi încremeniți, cum stai în fața potopului ce vine asupra ta. Tot drumul, cât a venit de la Curtici până la Socodor, el s-a gândit cum să-i spună de ce n-a venit mai-nainte și cum să-i ceară iertare. Acum, dacă i-ar fi pus cineva cuțitul la gât, el tot n-ar fi făcut nici una, nici alta. Nu putea, nu trebuia, n-avea de ce să le facă. De sine se înțelegea că n-a venit, pentru că nu s-a putut să vină. Altul era simțământul care îi stăpânea acum pe amândoi: vrei, nu vrei, n-ai încotro.

Erau stăpâniți unul de altul: ea simțea că trebuie să facă ceea ce zice el, și el, că trebuie să facă ceea ce zice dânsa. El îi întinse mâna lui cea aspră.

– Și mie-mi pare bine că te găsesc, îi zise. Uite! credeam că o să-mi pară rău, și-mi pare bine.

– Eu nu știu, răspunse ea. Ce mai face leica Vica, Busuioc, ce mai face Iorgovan?

– Sunt bine, zise el, toți sunt bine. Să-i țină Dumnezeu năravul, e foarte cuminte. Eu mă temeam c-o s-o apuce rău. Știi tu, atunci, noaptea.

– Și eu, Șofroane! Doi dintre copii, o fetiță de vreo trei și un băiat de cinci ani, stăteau lângă Simina și se uitau cu ochi mari la el.

– Ăștia sunt copiii?! grăi el. Uite! am uitat să le aduc câte ceva.

– O să le aduci altă dată, zise ea și începu să-i spună cum sunt copiii, ce fac, ce zic, în ce fel își petrec, ce mai e pe la casă, care este firea lui Martin, care îi sunt apucăturile, în sfârșit, multe și mărunte, cum e obiceiul femeilor. Apoi ea urmă a-și face treburile, ca și când ar fi tot singură ca mai-nainte, iară el se așeză pe un butoiaș din tindă și rămase umblând cu ochii după ea și vorbind mereu așa, singur.

– Nu te teme tu... O să vezi tu... Eu sunt om cu mintea întreagă. Știu eu ce se potrivește și ce nu se potrivește. Eu n-am să te supăr, Simino! strigă el într-un târziu. Ai slăbit tu ori numai îmi pare mie?

– Am slăbit, Șofroane! răspunse ea.

– Așa-i! ai slăbit! tare ai slăbit! „Rău a slăbit, urmă el iar pentru dânsul. Mă miram eu de ce-mi pare de tot altfel de cum fusese. Da! e mai frumoasă!“

– Tu, Simino! strigă iar. Și când ai slăbit?

– De mult!

– De ce? Ea se uită râzând la el.

– De amarul tău, Șofroane! răspunse ca așa cam în glumă. Nu știi tu cât m-am frământat eu de când mi-am dat seamă că rău am făcut de te-am rugat să te muți aici. El se uită strâmtorat la pământ.

– Așa-i! zise apoi. Mult a trebuit să te amărăști. Dar, vezi tu, acuma știu de ce n-am venit mai-nainte. Ce să fac eu aici? Știam că te afli la unchiu-tău. Acum, că te știu singură, m-a apucat deodată și-aș fi venit, Simino, chiar dac-ar fi trebuit să-mi las pe taica neîngropat. El se sculă apoi, se duse la dânsa, îi apucă mâna și se uită în fața ei.

– Rău ai slăbit, urmă apoi. Dar să nu crezi, Si¬mino, că mai umblu cu gândurile pe care le-am avut odată. Mă crezi tu, Simino?!

– Te cred, Șofroane! răspunse ea. Deodată însă o năpădiră lacrimile. El rămase strâmtorat înaintea ei.

– De ce plângi? o întrebă apoi, îi puse mâna pe umăr, îi scoase perii din față și se uită în ochii ei.

– Parcă n-aș avea de ce să plâng! Întreabă-mă de ce nu plâng, când nu plâng? Atât am plâns, Șofroane, încât mi s-a făcut obicei și deseori mă pomenesc că plâng fără de veste, așa, din senin, numai fiindcă îmi sunt dați ochii pe plâns.

– Așa-i! grăi Șofron. Asta vine de sine.

– Îl iau eu pe răspunderea mea! strigă popa Fur¬tună, care intră c-o falcă în cer și cu alta în pământ pe portiță, cu doi jandarmi în urma lui.

– Se poate, răspunse unul dintre jandarmi, dar noi avem poruncă să-l ducem. Șofron și Simina se speriară amândoi.

– Ce e, Șofroane? ce s-a întâmplat? întrebă popa răstit.

– Nu e nimic, răspunse Șofron întorcându-se spre Simina, nu-ți face spaimă degeaba. Eu am fost cătană împărătească; mie nu mi se face nedreptate. I-am tras odată căprarului o palmă de i-au sărit trei măsele din gură și a zăcut două săptămâni; m-a pus căpitanul în fier scurt, dar a zis că bine am făcut. Mă duc, dacă e vorba, până la împăratul. O să mă închidă, dar o să-mi dea banii.

– Ce fel de bani? întrebă popa. – Banii mei, nouă sute patruzeci de zloți de argint, răspunse Șofron, pe care i-am dat. Și acum mă poartă cu minciuna. – Ia haid’ să vedem, grăi popa, să vedem noi dacă ți-i dă sau nu.

– Nu-ți face inimă rea, Simino, zise Șofron, apoi plecă cu popa și cu jandarmii. Simina privi cuprinsă de spaimă în urma lor.

– Și asta tot eu am făcut-o! strigă ea deznădăjduită. Nu uită Busuioc, nu iartă! Dar Iorgovan?! urmă peste puțin, lui când o să-i vină rândul, el unde o să mă lovească?! Busuioc rămase ca trăsnit din senin când văzu că popa, fratele nevestei sale, se pune între el și Șofron. Dar el nu putea să rămână de rușine!

– Nu-i dau, pentru că nu-i dau! zise el când popa îl întrebă de ce nu-i dă lui Șofron banii. Să mi-i scoată cu judecată. O să-l învăț eu pe el a-mi pune cuțitul în piept.

– Iară eu îți spun și s-o știi, îi întâmpină Șofron, că n-am să umblu cu judecata: ori te înjunghii, ori îți dau foc. Odată tot o să ies eu din închisoare.

– O să ieși chiar astăzi! strigă popa, iar de bani, grija mea. Mi-i lași mie să-i scot de la el, și dacă ți-e de bani, ți-i număr mâine. O să vedem noi care pe care. Aici e alta la mijloc!

– O să vedem! strigă și Busuioc. Era-ndârjit de ar fi fost gata să-și pună toată averea. Seara însă, el așteptă ca fiu-său Iorgovan să se întoarcă de la Arad, cum se întorcea în toate vinerile când umbla la Arad. Dar se înnopta și Iorgovan nu mai venea. Vica, prepuielnică și fricoasă ca toate femeile, ca toate mumele, începu să-și facă fel de fel de închipuiri, mai că se va fi întârziat și-l vor fi apucat oamenii răi pe drum, mai că va fi făcut ceva și-l vor fi închis și pe el ca pe Șofron.

Argatul se-ntorsese cu carul. Zicea c-a plecat joi seara, dar de atunci nu l-a mai văzut. Știe numai că s-a dus unde s-a dus, cu unul Bărgăuț. A lăsat dar sacii acolo și s-a întors. Busuioc îl știa pe Bărgăuț.

– Nu e nimic! îi zise el Vichii. S-a ticăloșit, asta e. Are să se întoarcă, dar mai bine ar fi să rămână acolo. Și totuși, mult ar fi dat să poată pune pe cineva călare, ca să-l trimită la Arad, să-l caute și să-l aducă. El însuși nu putea să o facă. Era feciorul lui și nu-l putea da de rușine.

El se plimbă timp îndelungat neastâmpărat prin casă. Deodată apoi ieși deznădăjduit afară și porunci ca sluga să se pună călare, să meargă la Socodor și să-i spună popii că-l roagă să vină dis-de-dimineață la Curtici.

– Nu, zise apoi răzgândit, lasă că mă duc eu!