XXII

Fă trei cruci și zi „Doamne-ajută!“ când treci pragul casei, fie ca să ieși, fie ca sa intri, căci lumea din întâmplări se alcătuiește, iar întâmplarea e noroc sau nenorocire și nimeni nu știe dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-și pune de gând. Nenorocirea îl ajunsese năprasnic pe Iorgovan; a dat în graba lui peste stâlp, s-a izbit de el, a spart lampa și a căzut aprins la pământ.

Cine e oare acela care s-ar încumeta să se laude că nu i s-ar fi putut întâmpla și lui una ca aceasta?!

Cine oare putea să nu fie cuprins de milă, când îl vedea plin de arsuri, tot trupul o rană?!

Satul întreg era adunat la casa lui Busuioc, când oamenii îl aduseră pe Iorgovan, și nimeni nu se mai gândea să alerge la focul ce ardea în marginea satului, mistuind și moara, și grâul din saci, și făina din coș, și condica cu socotelile morii.

– L-au frânt și pe el roțile ca pe Pupăză! zicea unul. Unii știau că e mort, alții, că mai trăiește, dar n-o s-o ducă pân-a doua zi, iar alții, că n-are decât pe ici, pe colo câte o arsură, care o să-i treacă în câteva zile. Când doctorul sosi la casă, se îndesuiră cu toții în urma lui și curtea lui Busuioc se umplu de lume. Când doctorul intră, Iorgovan zăcea nemișcat și amețit de usturime. Doctorul îl căută cu de-amănuntul, stătu apoi pe gânduri și dădu din umeri.

– E rău de tot, zise el, dar omul e tânăr și poate încă să scape. O să facem tot ceea ce va fi cu putință.

– Averea mea toată ți-o dau, strigă Busuioc, nu¬mai să-l mai văd încă mergând la birt! Iorgovan își ridică ochii spre el. – Nu mai vreau! grăi apoi încet. O să vezi tu că nu vreau. Peste puțin el apucă mâna doctorului, o strânse cu deznădăjduire și se uită lung și stăruitor în ochii lui.

– Aibi răbdare, îi zise doctorul, că scapi.

– Am răbdare, mă vezi că nu mă vaiet, îi răspunse Iorgovan. Și avea Iorgovan răbdare. Ceasuri întregi el zăcea nemișcat în culcușul lui, iar când se apropia cineva de dânsul, ochii lui râdeau. Liniște, multă liniște cerea doctorul, și liniștea îi intrase chiar și în suflet, căci omoară durerea trupească orișice simțire din om și rămâne ea singură stăpână pe el. Primind vestea despre nenorocirea ce-l ajunsese pe Iorgovan, Simina sări în picioare. „Nu-i adevărat! își zise ea. El minte și acum! Și-a făcut el însuși nenorocirea.“ Apucată de gândul acesta, ea alergă la Șofron.

– Du-te, zise el, că o să-i fie bine dacă te vede și te știe aproape. Simina își încleștă mâinile, rămase câtva timp cu ochii ațintiți la el, apoi își acoperi fața cu amândouă mâinile și suspină adânc și lung.

– Ce-i?! întrebă el apropiindu-se de dânsa.

– Șofroane! îi răspunse ea, luându-și iar firea ei așezată. Busuioc vrea, mi-a spus-o alaltăieri preoteasa, și eu nu mai pot, nu mai vreau, nu mă mai iartă firea șă-i zic ba. Îl iubesc, Șofroane, pe Iorgovan! Ce să mă fac dacă-l iubesc cum aș iubi pe co¬pilul meu, și, Doamne ferește, mi-e groază de gândul morții lui mai mult decât de al morții mele. Șofron se dădu puțin înapoi.

– Atunci nu te duce, zise el. Nu-l iubești tu pe el, cât te iubesc eu pe tine.

– O știu! strigă ea, asta e, c-o știu. Ca tine, Șofroane, nimeni nu poate, că tu ești om, iar eu sunt o muiere ticăloasă, care nu poate nimic.

– Pot eu! zise el, și nu te las. Dacă te iubesc și nu te vreau, e fiindcă văd că nu e bine nici pentru tine, nici pentru mine, iar nu pentru ca să te las să dai în nenorocirea pe care o văd, o simt, am trăit-o de atâtea ori stând de vorbă cu mine însumi. Viața ta e a ta, și mie de a lui prea puțin îmi pasă!

– Și ce vrei să-mi faci? îl întrebă ea îndărătnicită.

– Ce vreau? răspunse el.

M-am gândit eu și la asta. Mult mă gândesc eu și tot la tine mă gândesc. Am destul timp. Când port coarnele plugului și potrivesc brazda, ca să fie dreaptă și potrivită-n adâncime, n-am altă treabă decât să gândesc, fiindcă lucrul ăsta îl fac eu și prin întuneric, atât de bine îl știu, mi-l face mâna ea de ea, oarecum fără de știrea mea.

Apoi știu eu ce-i în mine și nu se poate în lumea asta s-o știi și tu, fără ca să ții la mine, măcar cum țin eu la Coarneșul meu, fiindcă e al meu, și trage bine și mă cunoaște, mă simte, Simino, de departe și, când mă duc să-l iau de la iarbă, se întoarce spre mine, își ridică ochii și mă așteaptă uitându-se în calea mea.

Și dacă nu vrea Coarneș un lucru, nu pot nici eu să-l fac cu toată inima. Tu fă ce vrei, dar știu că nu poți. Iar dacă poți, Simino, atunci e mai bine să fii dobitoc decât om. Simina rămase câtva timp pierdută și cu ochii la pământ înaintea lui, apoi începu sa plângă, îi apucă mâna și o sărută de mai multe ori.

– Nu pot, zise ea. Ce să fac dacă nu pot? Șofroane, nu mă părăsi.

– Niciodată, răspunse el, tu știi că niciodată n-o să te părăsesc. Și s-a dus Simina la Curtici, fiindcă nu mai putea să rămână. Busuioc era gata să-și dea toată averea ca să-și vadă încă o dată feciorul pus în picioare, dar nu i-a spus doctorului că a venit Simina, pădureanca, să-l vadă și să-l caute pe bolnav.

Ce știa doctorul?! Te pomenești c-ar fi zis că nu e bine s-o vadă, nici ca ea să-l caute. Când Simina intră în casă, Iorgovan zăcea pe spate, liniștit și nemișcat ca de obicei. Ea se apropie tremurând și fără de zgomot, apoi, când ochii lor se întâlniră, rămase neclintită în loc, sub farmecul ochilor lui mari.

– Vai, Doamne! Tu, Simino! Săracul de mine! șopti el; apoi își adună toate puterile, ridică amândouă brațele spre ea, o apucă de umeri, o aduse spre el și-i sărută gura, apoi un ochi, apoi celălalt, apoi o depărtă, ca să se poată uita drept în fața ei, și iar o sărută. Ea îi luă mâna și o dădu încetinel înapoi, se lăsă pe pat lângă dânsul, își puse capul lângă al lui și câtva timp rămaseră așa, tăcuți și nemișcați.

– Și Șofron ce mai face? întrebă el într-un târziu. Ea tresări, se ridică puțin, apoi se întoarse asupra lui, îi luă capul între mâni și-i sărută fruntea.

Cuprins de fiori, Iorgovan își strânse încă o dată toate puterile, ridică din nou brațele, ca să o cuprindă cu ele, apoi dădu un geamăt lung, brațele îi căzură înapoi și răsuflarea i se curmă. Simina se dădu îngrozită înapoi, se îndreptă, stătu câtva timp ca scoasă din fire, apoi se întoarse repede, se uită prin casă, se duse de deschise ușa și strigă tare, dar cu glasul așezat și deschis:

– O lumânare!