XXI

– Lasă-l, îi zise popa lui Busuioc, fă-te că nu vezi, n-auzi, nu bagi nimic de seamă. Se întoarce el de sine; nu e făcut Iorgovan să poată umbla pe calea ce-a apucat.

Așa a și făcut Busuioc.

Sâmbătă dup-amiazăzi, Iorgovan s-a întors acasă.

Îi era rușine de slugi și de vecini, ar fi vrut ca taică-său să-l certe și-i venea să se spânzure când ve¬dea că nici nu-l întreabă măcar unde-a stat, ce-a făcut, ba nici nu era supărat.

El îi dădu banii pentru sacii de făină pe care-i vânduse a doua zi și spuse ca l-a ținut neguțătorul de făină cu vorba de n-a putut pleca la timp.

Mințea Iorgovan. Nu numai că nu l-a ținut neguțătorul, dar banii nici că erau de la el, îi luase cu împrumut, căci prețul făinei îl cheltuise. Întâia oară în viață se împrumutase și el, cu puțin numai pentru un om ca dânsul, dar datoria îl apăsă cu atât mai vârtos, cu cât n-ar fi voit să afle cineva c-o are și trebuia neapărat s-o plătească vinerea viitoare.

De unde? Nu-i rămânea decât să-l înșele pe taică-său la socoteala morii. N-ar fi avut decât să ceară, și știa că Busuioc îi dădea bucuros orișicât, dar tot îi părea rău. De ce să-l mai mâhnească? Așa și-așa tot de la el ieșea. Acum, o dată în viața lui, la strâmtoare, putea s-o facă. Și joia viitoare el îl înșelă pe taică-său la socoteala morii.

Busuioc începu să tremure când văzu că fecioru-său iar vrea să plece tot el la Arad, dar el nu se sim¬țea destul de tare ca să-l oprească. Și nici n-avea de ce. Și-ar fi pus Iorgovan viața că se întoarce la timp, că nu mai stă de vorbă cu nimeni, că nu mai face toată viața lui datorii. Numai el știa câte amare de mustrări și-a făcut în timp de opt zile.

Și s-a și întors Iorgovan la timp și datorii n-a făcut. El însă iar și-a lepădat portul țărănesc, iar a petrecut toată noaptea, nu însă cu Bărgăuț, cu niște oameni, pe care nu-i mai văzuse în viața lui, și nu în oraș, ci peste Mureș, la Schela, unde nu-l știa nimeni. Ba a cântat Iorgovan și a jucat chiar și el. Și totuși el nu-și mai făcea mustrări atât de amare ca-n rândul trecut.

A petrecut, dar, la urma urmelor, cu cine? Cu niște oameni pe care nu-i mai văzuse și care n-o să-l mai vadă în viața lor pe el. Niște scârnăvenii! Ce-i păsa lui de ei?! Busuioc se liniști când văzu că feciorul îi vine la timp și nu mai e atât de umilit în el cum fusese săptămâna trecută.

Tot îi părea însă bine că s-a împăcat cu popa. Se temea că iar o să-i mai vină lui Iorgovan, și nu era pe lume om să-l țină în frâu afară de popa. Da! bucuros i-ar fi dat Busuioc acum lui Șofron și banii îndoiți, numai să nu se strice cu popa. Căci a cui era vina dacă se ticăloșea Iorgovan?

„A mea e vina, numai a mea!“ zicea Busuioc. Așa zicea și Iorgovan. Așa zicea, când îl înșela la socoteala morii, așa când își petrecea, așa când cânta, juca și făcea lucruri de care mai-nainte îi fusese scârbă. Din vinere în vinere el se dădea tot mai tare desfrâului.

De la o vreme nici nu-și mai lepăda portul țărănesc la petrecerile lui, în cele din urmă începu să umble la birtul din Curtici. Busuioc se trezi acum și fugi iar la popa.

– Însoară-l! zise popa. Fie cu orișicine, dar însoară-l.

– E oare ceva ce-aș face mai bucuros?! strigă Busuioc. Tu știi c-am voit, dar n-am putut, și vreau, dar nu pot.

– Ei, las-o pe mine! grăi popa. Tu n-ai vrut cum trebuie să voiești. Ați fost amândoi, și tu, și el, niște netrebnici: să vezi tu că vrea pădureanca dacă-i vorbești cum trebuie.

– Spune-mi ce să fac și fac tot! îi răspunse Busuioc.

– Pleacă-te.

– Mă plec! zise Busuioc.

– Dar pleacă-te pe toată viața ta!

– Pe toată viața mea!

– Să-ți aduci aminte de asta! grăi popa. Acum lasă-le pe mine. Și poate că popa Furtună ar fi și putut să scoată lucrurile la capăt bun dacă s-ar fi nimerit toate așa cum le știa el. Șofron se mutase la Socodor. Își cumpărase doi boi, un car și un plug, luase pământuri în parte și-și făcea arăturile de toamnă. Întâia oară în viața lui simțea și el câtă dulceață este în munca pe care o faci în ogorul tău.

În Socodor nu-l știa nimeni pe Șofron, era om venit în curând, o știa însă pe pădureanca, și-l știau că se ține de dânsa, îi este rudă sau om din sat, știau că el umblă des la casa lui Martin, iară ea se duce adeseori de-i rânduiește prin casă și-i spală albitura și poartă grijă de el întocmai ca de Martin și de copiii lui. De aceea, lumea îi zicea lui Șofron – Șofron al pădurencii. Iorgovan își petrecea în birtul de la Curtici.

– Măi Iorgovane, grăi scriitorul, îți mai aduci tu aminte de pădureanca? Al dracului de frumoasă mai era. Iorgovan se uită lung la el.

– Îmi aduc, zise, grozav îmi aduc aminte. Măi! știi tu că fata aceea – aceea-i fată, măi! cum nu mai e alta pe lume.

– Ei, știi c-acum se ține cu Șofron?! urmă scriitorul. Al dracului e pădureanul acela! Iorgovan se ridică în picioare, se uită câtva timp țintă la el, apoi își trecu ochii peste masă căutând să găsească ceva vârtos și greu. Nu era decât sticla cu vin: el o apucă de gât, o ridică și o aruncă drept în capul scriitorului, care stătea uimit în fața lui.

– Se ține?! Simina se ține?! răcni el apoi și se aruncă turbat asupra nenorocitului, care se răsturnă cu fața plină de sânge la pământ. Săriră toți din toate părțile, ca să-i despartă.

Iorgovan era feciorul lui Busuioc bogătoiul și putea să spargă capul scriitorului, fără ca să i se mai întâmple și vreo altă nenorocire. Și aceasta îi era însă destulă.

Doi dintre oameni îl apucară și-l scoaseră cu puterea din birt, ca să-l ducă acasă, și peste puțin se adună lume multă, mai ales copii, în fața birtului, ca să afle ce s-a petrecut și să vadă ce se petrece mai departe. Văzând că oamenii se iau droaie după dânșii, Iorgovan își veni în fire, se opri în loc și privi împrejurul său.

– A fost destul, zise el, nu mi-o mai faceți și asta; lăsați-mă, că mă duc eu singur, oriunde ați voi să mă duceți.

– Acasă! grăi unul dintre dânșii.

– Chiar și acasă! îi răspunse Iorgovan. Acum, orișiunde ar fi mers mai bucuros decât acasă; dar trebuia să scape de ochii lumii și el plecă cu pași iuți înainte.

Mergând, el nu se uita nici la dreapta, nici la stânga, nici înapoi, îi vedea cu toate acestea pe oameni venind în urma sa, îi auzea întrebându-se asupra celor petrecute și ar fi voit ca prietenul lui să moară, pentru ca nimeni să nu afle de ce l-a lovit cu sticla în cap.

Sosit apoi acasă, el stătu neclintit față în față cu taică-său, în vreme ce oamenii veniți cu dânsul spuseră cele petrecute.

– Unde ai ajuns?! Ce-ai făcut, Iorgovane?! grăi Busuioc mâhnit până în adâncul inimii, după ce se văzu singur cu dânsul.

– Eu n-am făcut nimic, îi răspunse feciorul, tu le-ai făcut toate!

Grăind acestea, el se depărtă, ca să nu-l mai simtă aproape de sine pe taică-său și să poată înăbuși pornirea ce izbucnise fără de veste în el cu atâta putere, încât îi venea să-și ia lumea în cap, să se ducă departe-departe, până ce i se va pierde și urma. Busuioc alergă iar la popa.

– Acum, mai ales acum să-l lăsăm în pace, grăi popa, și dacă nu-și vine nici acum în fire, atunci e rău. Vorba e numai să punem lucrurile la cale și să facem ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Popa se duse dar la scriitorul, care zăcea bolnav, îl împăcă, și lucrurile se neteziră, iar Iorgovan rămase nesupărat de nimeni. El avea însă destulă supărare în el însuși. I se tulburase toată firea și în tulburarea lui nu mai găsea nicăieri odihnă.

Îl vedea mereu înaintea sa pe Șofron căutându-și molcom de treabă, îl vedea pe scriitorul răsturnându-se cu fața plină de sânge, se vedea pe sine lovind fără cruțare în Simina, bătându-și joc de norocul său, tăvălindu-se prin birturi, furând pe taică-său, și auzea neîncetat cuvintele:

„Șofron e om, Iorgovane!“ Da! Șofron era om! Dar una îl strivea pe Iorgovan mai presus de toate: încordarea dintre el și taică-său.

„Tu le-ai făcut toate!“ Aceste vorbe, spuse așa, în pripa mâniei, Iorgovan nu putea să și le ierte: trebuia să mai adauge ceva la ele, să le lămurească, să spună tot ceea ce avea pe inimă. „Mai avem o vorbă!“ își ziceau ei amândoi de câte ori ochii lor se întâlneau. Niciunul nu avea însă destulă virtute în el, ca să deschidă vorba.

Lui Busuioc îi era silă, iar fecioru-său se temea ca nu cumva să se întâmple un lucru de care s-ar în¬grozi un întreg colț de țară. Joi după-amiazăzi, cinci zile după cele petrecute la birt, Iorgovan îl întrebă pe taică-său dacă se duce el ori nu la Arad.

– O să mergem vinerea viitoare, îi răspunse bătrânul strâmtorat.

„De ce?!“ ar fi voit Iorgovan să întrebe, el însă se întoarse îndărătnic în călcâi, ieși din casă și plecă drept spre birt, așa, din pornire îndărătnică, fără ca să-și mai dea seama despre ceea ce face. Voia să-l doară pe taică-său! Intrând în birt, el simți că toți se feresc de el. Ceru vin, așteptă însă timp îndelungat și nimeni nu-i aduse. El începu să bată în masă.

– Vine! îi răspunse unul dintre băieți, dar trecu iar timp la mijloc și nimeni nu veni. El începu să bată din nou în masă, văzând apoi că acum nici nu-i mai răspunde nimeni, se ridică mânios și se duse în partea cealaltă a birtului, unde-l văzuse pe băiat. Acesta stătea nedumirit într-un colț.

– Ce-i?! grăi Iorgovan mânios. Băiatul dădu strâmtorat din umeri, iar cei patru oameni, care erau la una dintre mesele despre uliță, rămaseră privind cu încordare când la unul, când la altul. – Busuioc a lăsat vorbă să nu-i mai dăm, grăi băiatul întorcându-se spre ei. Iorgovan începu să râdă.

– Aici, zise el, nu poruncește Busuioc, poruncesc eu. Tu mă știi că nu mă pricep la glumă. Adă vinul! Grăind acestea, el se întoarse iar în partea retrasă a birtului și se așeză din nou la locul lui.

– D-voastre vedeți că n-am încotro, le zise băiatul celor patru oameni și se duse de-i dădu vinul. Râzând apoi așa în el, Iorgovan își bău încetul cu încetul cele câteva pahare de vin, mai stătu cât mai stătu fără de nicio treabă, apoi plăti și, pe-nserate, o luă drept spre moară, ca să-și încheie socotelile.

Ca totdeauna erau și acum oameni la moară și câțiva dintre dânșii stăteau de vorbă cu morarul la lumina unei lămpi, ce era atârnată într-un cui deasupra mescioarei din colț.

Ei se sculară când Iorgovan intră. Iorgovan le zise bună seara, se așeză cam posomo¬rât la masă, apoi luă condica și pana, ca să facă socoteala. Nu era beat, vedeau însă cu toții că e cam amețit.

– Nu e stricat nimic la moară? îl întrebă el pe morar.

– Nimic, răspunse acesta.

– Ia să vedem, grăi Iorgovan ridicându-se. Taica zice că n-o să ducem făina pe mâine la târg. Mă duc însă eu singur și, dacă e ceva de trebuință, e bine să știu. În moară erau trei lămpi, una deasupra coșului, alta în fața locomobilei unde lucra morarul, iar a treia, cea atârnată deasupra mescioarei. În partea dreaptă a morii, unde se aflau roțile cele primejdioase, era de tot întuneric.

Văzând că Iorgovan pleacă spre această parte, morarul luă lampa din perete și plecă cu ea în urma lui, ca să-i lumineze. Iorgovan cercetă cu de-amănuntul roți, șuruburi și chingi, atingându-le mereu cu condeiul pe care-l avea în mână; la roți însă el lăsă condeiul să cadă fără de veste, apoi zise că e bine și se întoarse iar la condica de pe masă. Morarul atârnă iar lampa de cuiul ei. Iorgovan începu să caute pe masă.

– Condeiul, zise el. Așa-i! L-am uitat. Morarul grăbi să-l caute.

– Lasă, că-mi aduc aminte unde l-am scăpat, îi zise Iorgovan și se întoarse iar spre partea întunecată a morii. Morarul sări din nou la lampa din cui, o luă și plecă cu ea în urma lui. Iorgovan se opri strâmtorat din drum. La asta nu se gândise.

– Adă lampa! grăi el cu glasul înăbușit și tremurând în tot trupul. Luând însă lampa de la morar, el o apucă așa, că tinicheaua strălucitoare rămase întoarsă spre fața lui și nu numai că nu-i arunca lumina în cale, dar îi mai lua și vederile cu strălucirea ei. Câtva timp se făcu liniște, încât nu se mai auzea decât învârtirea roților neobosite, bătaia coșului și pașii lui Iorgovan care înainta oblu spre unul dintre stâlpii de la dreapta locomobilei.

Deodată scoase un răcnet de se cutremură toată moara, hârburile de sticlă căzură sfărâmate peste fierăria locomobilei și moara se umplu de lumină. Grăbind să dea ajutor, oamenii-l găsiră pe Iorgovan sub stâlp, învăluit în flăcările care într-o clipă cuprinseră hainele de pe el.