III

În marea lui întristare, Andrei avea și doauă mari mângâieri.

Din clipa în care se avântase spre casa aprinsă, ca să scape pe Niță, el era alt om. Nu se mai sâmțea slab și moleșit. I se dezmorțise oarecum sângele, avea poftă de mâncare, dormea bine și era voios cu toată năpastea ce căzuse pe capul lui. Și, stând așa singur, nu o dată și-a făcut gândul că Dumnezeu a rânduit să steie la închisoare pentru ca nu cumva, umblând pe afară, să-l întoarcă boala.

În același timp Gheorghe, feciorul lui, se întorsese acasă cu bănișori frumoși, adunați para cu para, în timp de patru ani, cât a lipsit de acasă.

N-a întâlnit, ce e drept, pe nici unul dintre drumeții pe care-i rugase Andrei să-l caute. Aflase însă că prin gazete se scrie despre un oarecare Andrei din satul Bârsești, care i-a pus foc vecinului său Baciu. Știind apoi că acest Andrei nu poate să fie decât tată-său, a grăbit cu inima încleștată la frații și la muma lui.

Aflând cum și în ce fel s-au petrecut lucrurile, Gheorghe era nemângâiat și tare pornit asupra lui Baciu. Dacă nu i-ar fi fost de frățiorii și surioarele sale, ar fi fost în stare să ridice parul asupra lui.

— Lasă-l fătul meu — îi zise Andrei — că destulă răsplată îi este păcatul lui. Se vede că Dumnezeu le-a rânduit toate așa ca să te întorci și tu acasă. Noi rămânem tot cum am fost, oameni cumsecade, și să trecem prin fața casei lui ca și când nimic n-ar fi acolo unde o vedem. Dumnezeu să-i fie de bună pază, ca niciodată să nu mai avem nevoie de a-i sări într-ajutor.

Și în ceas bun a grăit Andrei.

Peste vreo doauă săptămâni el scăpă din temniță ca om cinstit și năpăstuit.

Ilie, pătimașul, omorâse într-o încăierare pe un sătean, fusese prins și, luat de scurt, făcuse și mărturisirea că tot el a pus și focul în niște câlți din podul casei lui Baciu.

Baciu de aici înainte nu mai avea odihnă, nici zi tignită, nici somn cu dulceață. Umbla cu ochii în pământ și nu mai cuteza să privească în fața altora. Jumătate din averea lui ar fi dat-o ca să-l împace pe Andrei și umbla mereu cu gândul ca să-și vândă casa și moșia și să plece din sat. E grozav gândul c-ai năpăstuit pe omul care ți-a făcut un mare bine, a sărit chiar în foc pentru tine, și de câte ori vedea plăgile de arsură pe fața lui Niță, Baciu se făcea galben ca ceara și gemea ca omul greu chinuit.

Iar Andrei era voios și harnic, își făcuse gardul la loc și lucra toată vara în rând cu zidarii și dulgherii, ca să ridice casă pentru feciorul său, care era logodit cu una din cele mai bune fete din sat și n-aștepta decât ca să fie gata casa pentru ca să facă și nunta.