IV

Era mare bucurie la casa lui Andrei.

Mare e bucuria să ai un fecior voinic, cuminte și harnic, cel dintâi și mai mare dintre feciorii tăi, sprijinul tău la bătrânețe, și să-l vezi aducându-și nevastă bună la casa ridicată din hărnicia lui.

Era deodată și nuntă, și sfințirea casei. Ziua senină și frumoasă, Floarea rumenă și sprintenă, băieții și fetele cu sufletul plin de neastâmpăr, Andrei el însuși tot slab și supt la față, dar cu sângele cald și cu ochiul vioi. Lume multă, mâncări și băuturi cu belșug, lăutari, chiote, nuntă mare și veselă era în cele doauă case, la bătrâni și la tineri.

Andrei, cu toate aceste, era, ca totdeauna, voios, dar nu vesel, ci liniștit și chibzuit.

Prea multe erau necazurile prin care trecuse, prea mult se deprinsese cu gândul că viața e numai amar și necaz, dureri și greutate, și acum, când bunătățile-l năpădiseră, se temea ca nu cumva amăgiri să fie toate. Știa cum toate se pot perde de azi pe mâne și nu îndrăznea să se bucure din toată inima, pentru ca nu cumva, perzând mâne fericirea, să se simtă prea greu lovit. Era ca săracul care, găsind o comoară, nu îndrăznește să se atingă, nici să se bucure de ea, nici să zicăl: „A mea este! “

Stetea deci liniștit în mijlocul celorlalți și se bucura de bucuria lor, și nu o dată i se ivi în minte gândul: „Ferice de voi, care credeți că toate sunt adevărate și dăinuitoare! “

Iar Baciu, bogatul, auzea chiotele și cântecele și lăutarii din curtea vecină și ședea ascuns în casa lui cea noauă și nu voia nici să mănânce, nici să beie, nici să vadă pe nimeni, nici să știe de nimic.

În altă parte a casei ședea Ana cu băiatul cel cu fața plină de plăgi și plângea și nu mai știa ce să facă.

Într-un târziu, ea se ridică ținându-și capul sus, își șterse lacrămile și ieși afară ca să împartă porunci.

Înspre amurgul serii intră apoi la Baciu, gătită de sărbătoare și cu o tavă în mână.

Pe tavă era un cocoș fript, cel mai frumos dintre cocoșii ei, o plăcintă, o garafă cu vin și, înipăturate frumos, altițele ei de borangic cele cusute în fir și mătase.

Niță, băiatul, stetea și el în prag, cu o creangă de rosmarin în mâni.

— Să mergem — zise ea — să-i ducem cinste, că e timpul să se împartă cinstele.

Baciu se ridică în picioare ca deșteptat din somn și fața i se lumină.

— Da — grăi el ușurat — să mergem; în ceas bun să-ți fie venit gândul!

Mulțimea adunată în curtea lui Andrei rămase încremenită când Baciu intră pe poarta deschisă cu nevastă-sa și cu băiatul. Era parcă morții ar fi ieșit din mormintele lor, ca să ia și dânșii parte la bucuria obștească, și hora se opri în loc, lăutarii tăcură, chiotele și vorbele vesele amuțiră.

Andrei, care le vedea și auzea toate, se sculă din capul mesei, unde se afla, ca să vadă ce s-a întâmplat afară de s-a făcut liniște așa, deodată. El însă n-apucă să-și părăsească locul, când Baciu și Ana se iviră cu copilul lor în pragul casei.

Oamenii casei, nuntașii și cei în bun ceas sosiți rămaseră câtva timp muți și nemișcați ca stâncile de sub coastă.

Era pe întunecate.

— Aprindeți lumânările, grăi Andrei în cele din urmă; aduceți toate lumânările și le aprindeți, că e bună și mare ziua la care am ajuns!

Ochii lui se umplură de lacrămi, în vreme ce Baciu și Ana steteau cu ochii în pământ, iar băiatul privea voios și cu inima deschisă la meseni.

— Aici! urmă Andrei; aici, vecine, aici, vecină! Faceți loc! Aici în capul mesei! Voi să fiți nunii celei mai frumoase nunte. Vino, băiete, și învață cum om cu om se bucură!

Baciu și Ana s-au așezat în fruntea mesei, dar nimic n-au zis: fapta lor spunea prin ea însăși ceea ce în graiul omenesc nu se poate spune.

Abia târziu, în toiul nunții, s-au deschis inimile la căldura bucuriei obștești.