Capitolul I.

Nu mai ştia de când – cu siguranţă că puseră mulţi ani de atunci – senzaţia de oboseală se repeta automat. Profesorul o observa fără să se neliniştească însă. Era mai mult o stare de moleşeală a sufletului, ca la capătul unui drum lung, de dor. În vacantă, mai ales în cea mare, în cea mare, îi lipseau copiii. Deşi o avea pe Anca – acum o adevărată domnişoara, trecuse în clasa a XI-a – fără freamătul acela, specific, al claselor de elevi, al şcolii, se simţea parcă înconjurat de un gol, fără apărare. El era puternic în lumina atâtor ochi foarte tineri, ce dansau în juru-i cu făclii rupte din fulgerele unor gânduri înalte, cărora, ca dascăl, el le croise şi le ocrotise durabilă vatră.

De aceea simţise nevoia ca, măcar pentru câteva clipe, să se odihnească… Acum, la început de drum… Locul lui, la masa cea lungă din cancelarie, se afla cam pe la mijloc, cu faţa spre oglinda enormă de pe unul dintre pereţi. În spate străjuia o bibliotecă, din ale cărei rafturi şiruri de cărţi, orânduite ca la paradă, revărsau, în încăpere, prin cristalele ce le mângâiau chipul, o căldură tonică, liniştitoare.

La semnalul soneriei, se ridică şi el, prinzând într-o mână catalogul. Tocmai atunci a intrat pe uşă directoarea.

— Vă prezint pe noua noastră colegă, Luminiţa Cernea! spuse ea cu un zâmbet bun pe faţa-i încă tânără.

— Îmi pare bine, fetiţo! Baldovin! De matematică! se recomandă o profesoară mai în vârstă, îmbrăcată într-un taior gri închis, în timp ce-i întindea mâna. Dacă ai să-i auzi pe elevi vorbind despre Isoscel, să ştii că aceea eu sunt! Aşa mă alintă ei, drăguţii! Dumneata ce predai?

— Româna! răspunse noua profesoară, cu privirile aţintite spre oglindă… „Nu se poate, ochii aceştia i-am lăsat acasă'„ şopti pentru sine, cu plăcută spaimă, bărbatul de la mijlocul mesei, şi-şi întoarse privirile în apele aceleiaşi oglinzi…

— Dumnealui este profesorul de filosofie, Mihai Gavrilescu! îşi continuă directoarea prezentările.

— A, dumneavoastră sunteţi Socrate! exclamă Luminiţa zâmbind…

— Al doilea! răspunse profesorul, schiţând şi el un zâmbet.

— Mă bucur să vă cunosc…, continuă noua profesoară. Fiica dumneavoastră nu este elevă într-a XI-a A?

— Aţi şi aliat?!. întrebă Socrate, pe jumătate rătăcit în limpezimile calde ale celor două smaralde, peste care fâlfâiau, în răstimpuri mici, aripi blânde, cu evantaie negre, întoarse.

— O dirigintă trebuie să ştie… tot ce se poate şti şi… încă multe altele în plus!.

Mergeau alături pe coridor, cu cataloagele sub braţ, către clase… De cum urcară la etajul al doilea şi dădură colţul culoarului, apăru deodată şi începu să păşească între ei, ţinându-i de mână, o stânjeneală, pe care n-o chemase nimeni. Venise aşa, dintr-aiurea, gâtuind, în câteva secunde, şirul cuvintelor Luminiţei. Socrate nu rostise nici o vorbă, o asculta pe profesoară, privind-o din când în când, ca din întâmplare… Acum simţi nevoia să-i cerceteze, din nou, cu atenţie, ochii…

Închise cartea, din care-şi scosese, în dimineaţa aceea, câteva fişe. Îi trebuiau pentru un articol ce urma să-l scrie. Venea, uneori, în această bibliotecă, ce-i era familiară încă clin timpul facultăţii. Căuta, ca şi atunci când era student, o anumită masă, la care îi plăcea să lucreze. Când găsea liber, măcar un scaun din cele două, se bucura… La distanţă de nici un metru, atât cât era, de fapt, lăţimea mesei, pe peretele de care stătea lipită, se afla o oglindă mare. În micile pauze din timpul studiului, privind în oglindă, Sonate, cel de-atunci – foarte tânărul student şi mai apoi profesorul – avea, nu ştia de ce, senzaţia că pătrunde mai uşor în „intimitatea fenomenelor”. Curios lucru însă, o dată cu impresia de spaţiu dilatat, de dimensiuni alungite, de fiecare dată simţea că privirile, trimise departe, tot mai departe, ne întorceau grăbite spre înlăuntrul său, cercetând curioase, scormonind…

Închizând cartea, îşi sprijini privirile pe apropiatul orizont de argint, pe care constată, cu surprindere, că înfloriseră, între timp, două flăcări verzi, ce păreau să ardă, cu un început de surâs enigmatic, tocmai în jurul fiinţei sale…

— Nici n-ai observat când m-am aşezat lângă dumneata!.

Tânărul profesor privea chipul acela, împodobit cu „cei mai frumoşi ochi de pe lume”, cum avea să le spună de-atunci înainte, fără să poată articula măcar un singur cuvânt. După câteva zeci de secunde, a întins doar mâna ca spre a se convinge dacă fata se mai afla alături…, de vreme ce el o simţea, cu încântată mirare, înăuntru, în suflet, putând s-o deseneze liniuţă cu liniuţă şi s-o construiască, silabă cu silabă, toată, până la cel mai mic amănunt, de i-ar fi cerut cineva…

După şaptesprezece ani, flăcările acelea verzi mai luminează şi acum, dintr-o fotografie, masa de lucru a lui Socrate, deşi pământul, în care s-au scurs într-o primăvară, a rodit de zece ori de atunci… Anca era mică, nici nu terminase clasa întâi… A rămas să poarte sub soare luminile speranţei din ochii mamei sale. Atât a moştenit de la dânsa… Restul e bucăţică ruptă din Socrate!.

În nopţile de dinaintea fiecărui început de nou an şcolar, profesorul întârzie până aproape de zori la masa ocrotită de căldura „erelor mai frumoşi ochi de pe lume”… Dimineaţa întinde mâna, a mângâiere, peste locul de-alături, dând să rostească, aşa cum o făcea în anii cu soare întreg ai vieţii sale: „Hai, iubito, hai, trezeşte-te… astăzi începem din nou şcoala!”… Oglinda pustiului de-alături se clatină, se tulbură, şi-atunci Socrate aleargă, pentru recâştigarea echilibrului, la chipul adevărului din fiinţa sa. În acele clipe, şi-n ceasurile de mai târziu, senzaţia de oboseală se repetă automat… E mai mult o moleşeală a sufletului, ca la capătul unui drum lung, de dor…

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă profesoara, ce se oprise şi ea, văzându-l apropiindu-se de o fereastră…

— Nu, nimic! s-a grăbit să răspundă Socrate, trezit parcă dintr-o visare… Ochii dumitale…

— Ce e cu ochii mei?!.

— E bine că sunt…, că sunt aşa…, răspunse profesorul, zâmbindu-i, înainte de a intra pe uşa unei clase…

În dimineaţa aceea o zărise în curtea şcolii, în careu. Se întrebase cine o fi… N-o mai văzuse până atunci… Auzise că în colectivul lor a venit o profesoară nouă, dar n-avusese prilejul s-o cunoască. Nici în dimineaţa aceea nu se arătase curios s-o vadă mai de aproape. De altfel, fusese înconjurat de noii lui elevi, din clasa a IX-a, cărora le devenise diriginte, prin hotărârea directoarei. („Lasă-i pe-ai dumitale, i-ai adus până în clasa a XI-a, au pornit-o bine pe cale, au trecut de un hop, treapta a II-a, acum gata, şi-au luat zborul… Ne întoarcem, din nou, la „boboci”… Te-aşteaptă… să le dai şi lor aripi!.” îi spusese ea, cu câteva zile înainte, când se fixaseră diriginţii claselor.) Foştii lui elevi, dintr-a X-a B, împrăştiaţi acum prin diferite colective, nu voiau să plece însă de lângă el.

Noi nu plecăm de-aici, să vedem ce-o să ne faceţi! exclamase Ionică, năzdrăvanul clasei, pentru care, în anul trecut, avusese de tras serios ca să-l scoată la liman… Era băiat bun, dar năstruşnic – pus tot timpul pe şotii. Lui Socrate îi era drag, aşa cum dragi îi erau şi Mihai, prietenul lui Ionică (erau amândoi dintr-un sat, stăteau la internatul liceului), pentru ambiţia sa de autodepăşire (din corigent ajunsese premiantul clasei, iar la concursul de treaptă luase media zece), şi Dana – şahista şcolii, şi Geta – vedeta de muzică uşoară, şi aproape toţi ceilalţi… La un moment dat, Dana începuse să plângă…

— Se poate, Dana, tocmai tu, tăria personificată, care a trecut prin atâtea competiţii, ieşind învingătoare?!. Hai, plecaţi de-aici, că mă faceţi de râs! Repede, la clasele voastre! le-a spus el apoi tuturor, cu severitate blândă şi ochi încălziţi, întorcându-le spatele… ca să nu-i poată vedea sufletul… Adevărul era că-i părea rău după ei, ar fi vrut să-i ducă până în clasa a XII-a… Însă şi perspectiva explorării unor noi teritorii se înscria între elementele ce constituiau adevărata sa pasiune. Aşa că… Îi mulţumi, în gând, directoarei pentru iniţiativa ce-o avusese.

Veniseră, apoi, proaspeţii, ca şi mai vechii absolvenţi, acum studenţi la diferite facultăţi; printre ei Alexandru şi Ioana – doi tineri frumoşi, care se iubeau frumos şi adevărat şi care trecuseră, spre a-şi apăra visul înalt ce creştea din fiinţele lor, printr-un potop de necazuri, până la urmă învingându-le. Şi, bineînţeles, de la o asemenea festivitate nu putea lipsi Andrei, colegul lor, fotoreporterul, cel cu „o fotografie – pentru veşnicie”, cum îi plăcea lui să spună… Cu toţii îl acaparaseră, astfel că, şi dacă ar fi vrut, n-ar fi avut cum să se apropie de noua sa colegă… Doar când directoarea, încheindu-şi cuvântul cu care deschisese serbarea, spunea:. vă urez tuturor izbânzi şi satisfacţii în acest nou an de învăţământ, în care ne vom uni eforturile şi sufletele.. Andrei îl surprinsese într-o fotografie privind… spre Luminiţa. După aceea, întors în sine, uitase de ea…

Anca însă aşteptase cu nerăbdare întâlnirea cu Doru. Prietenia lor începuse din clasa a X-a. Fuseseră, în toamnă, la un spectacol, pe un stadion. La sfârşit, s-au răspândit care-ncotro. În mulţimea aceea grăbită, ce ieşea de-a valma, Anca şi Doru s-au trezit alături. Erau colegi de clasă, se cunoşteau de mai bine de un an. Băiatul i-a propus să se plimbe printr-un parc din apropiere.

— Nu pot, mă aşteaptă bunica şi tata acasă! i-a răspuns Anca, dar vorbele ei au răsunat în aşa fel, încât era clar că primeşte invitaţia.

— Atunci e-n regulă! a spus Doru şi, prinzând-o de mână, ca din întâmplare, au luat-o spre stânga, în direcţia parcului. Se pornise să-i povestească ceva, grăbit, parcă spre a-i abate atenţia de la gestul făcut.

Degetele fetei au tresărit, apoi s-au zbătut uşor, vrând parcă să scape din încleştarea caldă, pentru ca, după câteva secunde, să se liniştească şi să se păstreze cuminţi în mâna băiatului. Întorcând privirea spre Anca, Doru i-a mulţumit cu un zâmbet al ochilor, pentru acceptare… Picioarele lor au căpătat, dintr-o dată, arcuri, proiectând cele două fiinţe în zvâcniri ritmice, armonioase, ca într-un dans fermecat… Zburau uşor pe deasupra pământului, peste oamenii care-i priveau uimiţi şi încântaţi, totodată, ascultându-le râsul nestăvilit – cântec de înălţare spre viaţă, de cucerire a minunilor ei…

— Ce frumoşi sunt copiii ăştia! îi şopteşte o bătrânică bărbatului cu părul ca neaua, aflat lângă ea, pe aceeaşi bancă. Ferice de mamele care i-au născut şi se bucură de ei!.

Bătrânul nu răspunde, deocamdată. Îi priveşte şi el cu plăcere.

— Într-adevăr, parcă sunt desprinşi dintr-o reclamă pentru frumuseţe şi sănătate, subliniază el, după ce Doru şi Anca trec prin faţa băncii, pe-o alee din parc. Uită-te la fată – adaugă bătrânul – subţire, s-o frângi între degete, dar cu forme rotunjite într-o armonie perfectă, iar părul acela blond e o minune… De ochi – ce să mai spun, i-ai văzut ochii?. Parcă sunt desenaţi…

— Dar şi băiatul, dragul de el – intervine, cu însufleţire, bătrânica priveşte-l cât e de înalt, de distins… Trebuie să fie sportiv… Şi-avea un chip plăcut…

La întoarcere spre casa Ancăi, au trecut pe lângă un magazin cu jucării. Au intrat înăuntru. Doru i-a cumpărat un răţoi mucalit, cu o şepcuţă roşie pe cap.

— Mă cheamă „Cârlionţ”, spuse băiatul, în timp ce ridica şapca răţoiului, în semn de salut. Mă primeşti la tine? Am să-ţi port noroc! mai adăugă, presând puţin jucăria, care scoase de două ori un sunet specific, ce putea să însemne: „Mac! Mac!”

Râzând, Anca îl primeşte şi-l strânge la piept. Apoi îl cercetează mai cu atenţie şi, fericită, sărută răţoiul pe „obraz”, ca şi pe cel ce i-l oferise…

În dimineaţa aceea, înainte de a pleca din camera sa, Anca s-a apropiat de „Cârlionţ”, i-a luat şepcuţa roşie şi i-a potrivit-o ştrengăreşte pe-o ureche…

— Aşa…, că doar eşti băiat mare, ai trecut în clasa a XI-a! Ce zici, va fi bine şi anul acesta? îl întrebă fata…

Răţoiul, privind-o zâmbitor, răspunse – îndemnat de degetele Ancăi: „Mac! Mac!”

— Ei, bravo!. Şi-acum: Salut! mai adăugă ea, scoţându-şi de pe cap o şapcă imaginară şi ieşind repede din cameră, tocmai când Socrate îi atrăgea atenţia că trebuie să se grăbească, spre a nu întârzia…

Pe drum, în timp ce aşteptau la un stop apariţia culorii verzi, Anca l-a zărit, din maşină, pe Doru, care tocmai traversa strada. A observat-o şi băiatul şi, când ochii lor s-au întâlnit, fiecare a schiţat gestul ridicării de pe cap a şepcii imaginare, gest ce căpătase valoare de simbol pentru luminile, identice, din sufletele lor, pentru consens în aspiraţii sau decizii… Socrate, preocupat de maşină, de circulaţie, nici nu-i observase.

Intrând în sala clasei a XI-a A, Anca se opreşte lângă banca a doua de pe rândul din mijloc, se aşază şi pune ghiozdanul pe locul de-alături. O colegă vrea să stea lângă ea, dar Anca îi face semn că „e ocupat!”…

— Ţi-am păstrat loc. Vino aici! îl invită Anca pe Doru, care tocmai intra pe uşa clasei.

— Mă duc mai în spate, răspunde băiatul, îţi explic în recreaţie…, şi, trecând pe lângă ea, se opreşte la ultima bancă, pe rândul de lângă fereastră.

— E liber, Tudore? se adresă el unui coleg, cu o figură meditativă.

— E liber, dar să ştii că mie tenisul nu-mi place! îi răspunde băiatul.

— Fii liniştit, nici mie filosofia! Dar, ce să-i faci, trebuie să convieţuim!.

După ce-i cuprinde într-o singură privire pe noii săi elevi din clasa a IX-a A, Socrate coboară de la catedră şi începe să se plimbe printre bănci…

— Pe tine cum te cheamă, întreabă el, oprindu-se în faţa unui copil.

— Popovici Alexandru! răspunde acesta, ridicându-se.

— Dar pe tine?

— Apostolescu Mihaela!

— Tu? întreabă profesorul pe o altă fată…

— Stanciu Camelia!

— La ce scoală ai învăţat?

— La 195!.

Se realizează astfel un „catalog”, la întâmplare, nu cum procedează, în mod obişnuit, profesorii-diriginţi la prima lor întâlnire cu clasele ce le-au fost date în grijă.

— Dar pe mine ştiţi cum mă cheamă? întreabă el, după câteva clipe, cu un zâmbet pe faţă.

— Socrate! răspunde Georgescu, un elev din prima bancă, de lângă fereastră, zâmbind şi el, dar cu oarecare infatuare, către colegii săi…

Câţiva elevi izbucnesc în râs, apoi, peste clasă, se aşterne tăcere. Copiii sunt stânjeniţi; băiatul de la fereastră îl priveşte însă parcă triumfător pe Socrate…

— Da, aşa-mi zic elevii! spune profesorul, cu obraz luminat. Dar Socrate, cel adevărat, ştii cine a fost?

— Un mare scriitor italian! răspunde băiatul, fără să clipească.

Elevii izbucnesc, din nou, în râs…

— Ce ne facem? Uite, colegii tăi nu par să fie de acord.

Pe faţa lui Georgescu se desenează un mare semn de mirare.

Socrate înaintează printre bănci, oprindu-se, de data aceasta, în faţa altui elev, cu părul cam lung, dar „lins”, pe lângă urechi.

— Dacă nu ţi se pare prea lung, poţi să nu te tunzi! îi spune el, în timp ce-l mângâie pe cap.

— Vă rog să mă iertaţi, domnule profesor, răspunse băiatul, mă tund după-amiază!

— Eu am lăsat la aprecierea ta…, adăugă Socrate, cu fină ironie.

Mai face câţiva paşi prin clasă. Apoi, pe neaşteptate, porunceşte:

— Şi acum, scoateţi o foaie de hârtie. Dăm un extemporal!

— Extemporal la… dirigenţie! exclamă un elev…

— Tema, continuă Socrate, ca şi când n-ar fi înregistrat nedumerirea, „Cum aş vrea să fie dirigintele meu…”

O elevă „silitoare”, din prima bancă, întreabă:

— Ne semnăm, domnule profesor?

— Sau le dăm… anonime? adaugă Georgescu.

— Cum vreţi voi! răspunde Socrate.

Elevii se apucă de scris. Profesorul-diriginte îi cercetează meditativ… Unul dintre băieţi mestecă de zor un gogoloi de gumă, privindu-şi dirigintele cu un aer flegmatic. Socrate îl observă. Se apropie de el şi-i spune, aproape în şoaptă:

— Dacă te-ajută să gândeşti mai bine, să ştii că pe mine nu mă deranjează!

Băiatul scoate repede guma din gură şi-o îndeasă într-un buzunar.

Se aud creioanele, stilourile, pixurile fâşâind pe hârtie. Socrate, în picioare, la catedră, priveşte peste clasă…

După puţin timp, izbucneşte soneria. Profesorul strânge testele… Ia apoi catalogul şi se îndreaptă spre ieşire.

— Data viitoare – spune el, oprindu-se şi întorcând capul spre clasă – îmi daţi voi mie „extemporal”, pe tema „Cum doresc eu să fie elevii mei…”

În urma lui, după ieşirea din sală, se stârneşte zarva specifică recreaţiei. Printre vorbele ce se-ntretaie şi râsetele care le ţin hangul, se aude glasul lui Georgescu:

— L-am băgat în cofa! afirmă el cu figură de cel puţin campion mondial…

— Ei, mai învaţă şi Socrate câte ceva de la tine, îl ironizează eleva din prima bancă. Şi ai semnat?

— Ce, eram fraier? răspunde băiatul. Să-şi pună la contribuţie „doxa”, dacă vrea să mă ghicească, dar nu cred că e-n stare.

Venind dinspre capătul culoarului, Isoscel se strecoară printre elevii ieşiţi în recreaţie. Când ajunge în faţa clasei lui Socrate, îl zăreşte pe băiatul cu părul mai lung şi „lins”. Se apropie de el şi-l întreabă:

— Puişor (acesta era apelativul caracteristic din limbajul profesoarei), ce-i cu părul ăsta? Tu nu ştii că aici e şcoală?

— Ştie, da' o ţine numai pentru el! sare cu gura Georgescu.

Copiii, strânşi în jurul lor, râd.

— Obraznicule! îl apostrofează Isoscel. Cine e dirigintele vostru?

— Domnul de filosofie! răspunde o fată.

— Mda! exclamă profesoara şi porneşte spre cancelarie.

După câteva secunde, din apropiere, se deschide şi uşa clasei a XI-a A. Luminiţa Cernea, noua profesoară a liceului, iese urmată de elevii săi…

Doru se apropie de Anca şi-o prinde, discret, de mână.

— Îmi pare rău – îi şopteşte el dar prefer tradiţia: tu – în faţă, în banca premianţilor, iar eu – cu o perspectivă mai largă… asupra vieţii!

— Şi mie îmi pare rău! Anul acesta preferam să fii „premiant” – îi spuse fata, zâmbind cu înţeles.

— Eu, oriunde, sunt alături de tine! îi răspunde el, cu acelaşi zâmbet.

Cei doi se apropie de un grup de elevi care fac haz, privind cum Ionică, fostul discipol al lui Socrate – acum aflat în clasa a XI-a B, a cărei profesoară-dirigintă e Isoscel – o imită pe aceasta, după prima ei oră de dirigenţie.

Băieţii şi fetele îl încurajează… Ionică ia ochelarii unui coleg; şi-i potriveşte pe vârful nasului şi se preface că strigă „catalogul”. Dă câteva „pagini”…

— Popescu Ionică, strigă, piţigăindu-şi vocea.

— Prezent, doamnă dirigintă, răspunde tot el, cu voce schimbată, dându-şi ochelarii deoparte.

— Ia pofteşte mătăluţă la catedră! îl cheamă „Isoscel”, cu un gest caracteristic ei.

Ionică, imitând-o pe profesoară, îşi pune, din nou, ochelarii pe vârful nasului şi-l priveşte analitic pe „elev”. Acesta a îngheţat…

— Da' matricola de ce nu e prinsă bine, puişor?

Ionică se uită speriat spre braţul cu matricola:

— A terminat mama aţa, doamnă dirigintă – răspunde el spăsit.

Isoscel îl priveşte crunt pe deasupra ochelarilor şi-l apostrofează cu degetul.

Copiii râd în hohote.

În acest timp, de grup s-a apropiat directoarea şcolii, care trecea pe culoar… Hazul încetează pe loc…

Dând cu ochii de directoare, Ionică încremeneşte de-adevăratelea… Apoi, bâlbâindu-se, încearcă o justificare:

— Doamnă directoare,… ştiţi, le explicam… cum mă certa pe mine bunica, bunica de la Mizil, când eram mic!

Ajungând puţin mai târziu în cancelarie – între timp trecuse pentru câteva minute pe la Cabinetul de filosofie – Socrate se apropie de un dulap special, în care aşază catalogul, la locul rezervat clasei sale; în treacăt, priveşte spre Luminiţa, aflată acum lângă fereastră. Răsfoia o carte…

Gândurile profesorului sunt tulburate de Isoscel:

— Ascultă, Mihai – i se adresează, venind direct de la uşă spre el – ştii cât ţin la dumneata. Dar ţi-am mai spus: confunzi filosofia cu viaţa!. Cu ăştia mici, de-a IX-a, trebuie neapărat să dăm milităria jos din pod!

Socrate o învăluie într-o privire caldă, zâmbindu-i îngăduitor.

— Nu ştiu cum o fi fost la şcoala de unde vii dumneata – continuă Isoscel, întorcându-se spre Luminiţa – dar să ştii de la mine, dacă nu pui şaua pe ei de la început, ţi se urcă-n cap. Elevii trebuie să respecte regulamentele.

— Eu am alt principiu – îi răspunde tânăra profesoară: dacă elevii îşi respectă profesorii, respectă şi regulamentele!

Socrate, ca şi alţi colegi de cancelarie, priveşte plăcut surprins.

„Ochii aceia” – se trezeşte, din nou, gândindu-se – „parcă ar fi fraţi buni cu…” „… Eu semăn cu tata, el avea asemenea ochi…, i-a spus într-o zi Ileana, după ce s-au cunoscut atunci, la bibliotecă. Păcat că s-a prăpădit de mult. Mi-ar fi făcut plăcere să-l cunoşti… Era un om deosebit… Şi, păcat că nu mai am nici o soră, nici un frate, pe nimeni, afară de mama… Ea trăieşte doar pentru mine…”

Bătrâna rămăsese să trăiască, după nici opt ani de la această mărturisire, numai pentru nepoata ei, pentru Anca…, fiindcă Ileana… După moartea acesteia, bunica Ancăi şi-a părăsit satul în care trăise o viaţă şi s-a mutat în casa lui Sociale, la Bucureşti…

Şi totuşi, ochii aceia, care clipeau cu luminile lor de smarald din adâncul sufletului lui Socrate, îl cercetau acum de pe treptele liceului…

— Cum vi s-a părut prima zi de şcoală?

— Pentru mine e totdeauna cea mai grea – răspunde Luminiţa.

— Reacomodarea, după vacanţă?

— Nu! Dar prima zi mi-aduce aminte de copilărie. I*arc-aş vrea să fiu şi eu în bancă. Şi trebuie să mă trag de urechi… ca să mă aşez la catedră.

— În prima zi de şcoală, mărturiseşte Socrate, eu mi-aduc totdeauna aminte că, într-a şasea, m-a dat dirigintele afară clin clasă… M-a văzut umflat – precizează el, arătând spre obraz – şi mi-a spus ritos: „Bomboanele-n recreaţie, băieţică!” Şi mi-a arătat uşa. De fapt, mie îmi creştea prima măsea de minte!

— Mda! Precoce, ca orice „filosof”! remarcă Luminiţa, zâmbind.

— Ei, şi dac-aţi şti – surâde Socrate – că ultima abia acum mă-ncearcă!.

— Mi-a plăcut Anca – spune profesoara, în momentul în care au ajuns la poartă. Cred că o să ne-nţelegem bine, mai adaugă ea, înainte de a pleca… Mai ales că…

— Mai ales că…? întreabă, interesat, Socrate.

— Să lăsăm… pe altă dată! Pentru prima zi…

Urmărind-o câteva clipe cu privirea, filosoful se roteşte, pe dinăuntru, în jurul aceluiaşi teritoriu… ce constituie, pentru el – şi se pare că nu numai – surpriza zilei şi sursa atâtor semne de întrebare…

O căuta, în acest timp, cu ochii, pe Anca, printre elevii care ieşeau din liceu, pe poarta rezervată lor. După câteva secunde, o zări. Era însoţită de un băiat.

— Să-mi dai neapărat telefon! îi spune Anca acestuia, când ajung în poarta şcolii. Să ştii că aştept!

În acest moment, de acelaşi băiat s-a apropiat o altă fată. Luându-l cu dezinvoltură de braţ, îl întreabă:

— Dorule, când eşti liber? Am să-ţi spun ceva…

Anca, văzând-o, se crispează.

— Vă deranjez? întreabă nou-venita, cu ostentaţie.

— Da! îi răspunde, răspicat, Anca… Dar tocmai atunci îl zăreşte pe Socrate; îi face semn cu mâna şi aleargă spre maşină, fără să se mai uite la cei doi…

— Cine era junele? o întreabă Socrate.

Fata, care privea absentă prin parbriz, tresare.

— Doru! răspunde ea, după câteva secunde. Ţi-am povestit despre el…

— Ce mi-ai povestit? Şi când?

— Ei, tată, nu ştii, acum un an… povestea cu tenisul… E doar campionul şcolii!. În vara asta a luat şi concursul pe Bucureşti! exclamă ea, mai departe, cu aprindere.

— Mda! spune Socrate, mormăind. Nu ştiam că te dai chiar aşa în vânt după sport… „Vasăzică Anca s-a făcut domnişoară! desluşi Socrate şoapta unui gând… Acum să te văd, stimate domnule profesor, că la sfaturi…, pentru alţii, eşti tare! Nimic de zis!” „Hm! Nu mă tem! ar fi vrut el să-i răspundă acelui gând insinuant. Anca este o fată bună! Iar între noi există o rară legătură de suflet… I-am acordat toată încrederea mea. Şi niciodată nu m-a dezamăgit!”… „Aşa e, Anca e o fată bună, minunată chiar, dar nu se ştie niciodată ce-ţi poate oferi viaţa, cum ar putea fi ea în stare să-ţi răsucească zilele, să ic-aducă la sufocare… Ce, n-ai mai văzut? Tu însuţi te-ai întâlnit cu atâtea „cazuri”! La multe ai dezlegat noduri ce parcau că aşa vor pieri!” „Păi, vezi, aşa cum am ajutat pe alţii… dacă va fi cazul… Aşa-i că nu va fi, Ileano?”… „Ancuţa noastră e un copil bun! Şi sper să ajungă un om de ispravă! Să ai grijă de ea, Mihai! Tu eşti un mare profesor. Să nu uiţi să rămâi şi un tată adevărat! Va avea multă nevoie de tine, mai ales când se va face mare! S-o ajuţi, Mihai! De-acum înainte, tu îi vei fi şi mamă, şi tată! Să nu uiţi, Mihai! Îmi promiţi?.”

Spusese aceste cuvinte apelând la ultimele ei puteri. Lacrimile se rostogoleau – şiraguri fierbinţi – pe obrajii de ceară. Numai ochii se păstraseră încă frumoşi – „cei mai frumoşi ochi de pe lume”. Se mistuiau în ei flăcări de durere, şi flăcări de speranţa, şi flăcări de dor – toate pâlpâind, într-un dans numai de ele ştiut, cu ţipăt înăbuşit de umbre şi de frânte luciri, în jurul chipului lui Socrate… Au rămas aşa, deschişi, ca spre a-l cerceta mai departe, în nemurire…

Frânt de durere şi de hohote de plâns, bărbatul nu îndrăznea să întunece, cu acoperişul pleoapelor, calde încă, miracolul acelor lumini… Când a făcut-o totuşi, mângâindu-le îndelung, cu sărutul buzelor şi al unitelor lacrimi, ce însemnau în clipele acelei treceri hotar de rouă fierbinte între viaţă şi moarte, profesorul le-a mutat strălucirea, şi frumuseţea, şi veşnicia în sufletul său… „Aşa-i că nu va fi, Ileano?. Nu va fi cazul…”

În dimineaţa aceea o privea, din camera lui, prin uşa întredeschisă. Anca se cerceta în oglindă… Îşi mai potrivea, din când în când, câte o cută la uniformă, ori îşi aranja o buclă în părul frumos ondulat…

— Ce faci, maică? l-a surprins bunica, în timp ce-i aducea o batistă proaspăt călcată.

— Mă uit şi eu la fata noastră! i-a răspuns profesorul, în şoaptă. Se pare că s-a făcut domnişoară!.

Bătrâna a plecat spre bucătărie, cu ochii năpădiţi de lacrimi.

— Tata, te rog să opreşti puţin la cofetărie! spuse Anca, trezindu-l din gândurile sale.

— Ce să facem la cofetărie? Doar nu vrei să mâncăm prăjituri înainte de masă! Şi-apoi, nu ne lasă ea, bunica, aşa…, fără să ne îndulcească…

— Ai uitat? Când am plecat azi-dimineaţă la şcoală, Roxănel, vecina noastră, care era la fereastră, mi-a urat succes! îi cumpăr un carton cu prăjituri!

— De acord, opresc, dar dacă nu mai porneşte?

— Cine?

— Dacia”! Nu ştii că e „figurantă”? spune Socrate râzând.

— Dacă m-apropii eu de cheia de contact, porneşte imediat, de frică! răspunde, la fel, Anca. N-ai văzut azi-dimineaţă?

Remarca Ancăi era chiar adevărată. Într-adevăr, de dimineaţă, tocmai când se grăbea să plece, ca să nu întârzie cumva, maşina „n-a vrut” să pornească. A încercat Socrate o dată, de două ori, de trei ori…, nimic! Enervat, a coborât şi-a făcut semn unui taximetrist să oprească. În timpul acesta, Anca a învârtit şi ea cheia de contact, aşa cum a văzut că făcuse tatăl ei. Şi, surpriză: motorul a pornit!.

Înainte de a intra în apartamentul lor, Anca a sunat la uşa vecină. După câteva secunde, deschide o fetiţă de patru-cinci ani, care coboară de pe un scăunel, folosit ca să ajungă la încuietoare.

— Roxănel, spune Anca, ţi-am adus nişte prăjituri.

— Muţumec! răspunde peltic fetiţa, primind pacheţelul.

— Mămica n-a venit?

— Nu!

— Bine! Acum închide uşa la loc, mergi în bucătărie şi mănâncă prăjiturile. Şi să fii cuminte!

— Da! răspunde fetiţa, cu un zâmbet frumos pe faţă…

— Haideţi odată, că de când v-aştept! S-a răcit mămăliguţa! Repede, spălarea pe mâini şi la masă! îi întâmpină bunica, în hol, pe Socrate şi pe Anca… E o femeie trecută cu puţin de şaizeci de ani, îmbrăcată, pe jumătate, ţărăneşte.

— Bunico, ai făcut ce mi-ai promis? o întreabă fata, în timp ce o sărută pe obraz…

— Lasă că ai să vezi… Hai, du-te şi te spală pe mâini! răspunde bătrâna, îndreptându-se spre bucătărie…

— Ce impresie v-a făcut noua dirigintă? întreabă Socrate, în timpul mesei, pe neaşteptate.

— Mmmm!. E nemaipomenită… plăcinta, bunico! exclamă Anca, mâncând cu poftă. Ce-i pui dumneata de iese aşa de parfumată? Mie nu-mi reuşeşte niciodată ca matale!

— O să-ţi reuşească şi ţie, mai ai destul timp, răspunde bunica… Deocamdată eşti mică!

— Cum „mică”? în curând împlinesc şaptesprezece ani!

— Tot mică eşti! Mare scofală, şaptesprezece ani!

— Parcă spuneai că dumneata, la şaptesprezece ani, te-ai căsătorit!.

— Atunci lumea era mai fără cap… şi nici nu învăţa atât de multă carte… Ce era să facă? Se-nsurau, se măritau…

Deşi foarte atent la schimbul de replici, Socrate abia acum ridică ochii spre Anca, în aşteptarea răspunsului la întrebarea pusă de el.

— E foarte elegantă! răspunde fata.

— Nu asta mă interesează!

— Cred că ştie ceva carte, după tot felul de „trimiteri14 pe care le-a făcut, aşa, ca „printre altele”, şi pare să fie de treabă!

— Mda! E foarte edificator tot ce mi-ai spus… Dacă mai adăugai că-i place şi plăcinta cu brânză, îmi făceam o imagine completă.

Anca râde cu poftă…

— Zău, tată – spune ea – de ce vreţi voi ca omul să fie aşa, tot timpul, „deştept”? Ce, voiai o evaluare ca-n manuale? Tip de temperament, trăsături de caracter, capacitate profesională… inclusiv numărul de la pantofi?.

— V-a plăcut sau nu? i-o taie Socrate, ciufulind-o amuzat…

— Băieţii sunt topiţi…

— Ce vorbeşti?

— Acum, pe bune, tată… Ne-a făcut o impresie grozavă, pare inteligentă, sensibilă… şi-ai să râzi – are şi haz!

— Parcă spuneai că şi tenismanul tău „are haz”!

— Ce ai, domnule, cu el? întreabă fata, vădit afectată.

— Eu nu mă dau chiar aşa în vânt după sport! răspunde ambiguu Socrate. Apoi, schimbând tonul, adaugă, tatonând de fapt: Ce-ai găsit tu interesant la el?

— Nu ştiu, nu ştiu cum să-ţi explic! Dar, zău, are ceva… E altfel decât ceilalţi băieţi! Şi-am să-ţi dovedesc că n-ai dreptate, să ştii, spune ea ridicându-se. Mulţumesc pentru masă, bunico, adaugă Anca, sărutând-o în fugă şi plecând spre camera sa.

Socrate priveşte gânditor în urma fetei…

— Of! exclamă bătrâna, greu şi cu fetele astea! Da' şi tu, măi Mihai, ia-o mai cu binişorul! Oi fi tu ditamai profesorul, gândeşte-te însă şi la sufletul ei. Eu nu zic să nu fii cu ochii în patru…, numai că fata trebuie să te simtă mereu aproape de ea. Altfel…

— Ai şi dumneata dreptate, bunico!. Să ştii că, de data asta, chiar m-ai făcut praf cu plăcintele! spune Socrate, abătând, în mod voit, discuţia…

— Mâine vă fac clătite cu dulceaţă – îl anunţă, bucuroasă, bătrâna…

— Foarte bine! îţi mulţumesc, buno! Mă duc la mine, că am treabă!

— Bine, maică, bine, şi eu am!

Când l-a simţit trecând prin faţa uşii, Anca a deschis şi-a apărut în prag.

— Tată, tu n-ai observat nimic la Luminiţa? îl întreabă ca cu un aer de serioasă preocupare.

— Ba da! răspunde Socrate, ca şi când n-ar da nici o importanţă faptului.

— Şi…

— Şi… Înseamnă că avem deja un element comun cu noua ta dirigintă şi cu noua mea colegă!.

— Şi?

— Şi!. Atât!.

În camera sa, încărcată, peste tot, de cărţi, Socrate se aşază pe un fotoliu, alături de care se afla servieta cu care fusese în ziua aceea la liceu. O deschide şi scoate testele elevilor din clasa a IX-a A. Începe să le citească.

La un moment dat, preocupat de un gând, pune hârtiile deoparte şi formează un număr de telefon.

— Salut, Mihaela! Te-am deranjat? spune profesorul.

— Nici vorbă, unchiule, toceam!

— Chiar aşa, din prima zi de facultate?

— Ei, ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!

— Mihaela, vreau să te rog ceva – continuă Socrate, după o scurtă pauză. Se gândea dacă e bine ceea ce face.

— În legătură cu Anca? întreabă fata, nemaiaşteptând.

— Ai ghicit!

— Mă laşi să ghicesc mai departe? E vorba de-un băiat, nu-i aşa? Era şi timpul!. Clasa a XI-a – după treaptă şi înainte de „bac” şi de facultate – e vremea cea mai bună pentru visuri, pentru poezia inimii…

— Ce vorbeşti?!. Ia uită-te, domnule!.

— Mă ironizezi, de parcă n-ai şti şi dumneata, de parcă n-ai fi observat la atâtea generaţii care „ţi-au trecut prin mână şi prin suflet”…, m-am exprimat corect? Parcă aşa îţi place să spui!

— Văd că de când ai intrat la facultate te grozăveşti de nu te mai acoperă plapuma!

— Aşa am fost mereu, dar pe mine dumneata, unchiule, m-ai observat mai puţin…

— Şi totuşi, am încredere în tine…, dovadă că…

— E-n regulă! Zi-i!

— Nu vreau să-i impun Ancăi gustul meu. Te-aş ruga să stai puţin de vorbă cu ea… Să vezi ce se întâmplă…

— Bine, las' pe mine! Când mă edific, te caut eu! Pa! Te sărut!

— La revedere! Cele bune alor tăi!

Socrate s-a aşezat, din nou, în fotoliu. Testele elevilor lui rămân încă deoparte… „Dacă Anca va socoti că o suspectez? Depinde de tactul Mihaelei, de felul în care va şti ea să discute.” „Hm! îşi spuse, în acelaşi timp, Mihaela, marele Socrate începe să fie pus pe jar: frumoasa mea verişoară s-a îndrăgostit! De cine oare? Să nu încapă pe mâna vreunui şmecher, s-o răsucească aşa încât să nu mai vadă drumul… Imposibil! Anca e fată deşteaptă şi cu personalitate – vorba filosofului – „de nu încape sub plapumă”!. Şi-apoi nu se poate să nu despice ea firul… până va putea să se convingă cu propriii ochi de calitatea esenţei! E doar fata lui Socrate!.” „La urma urmei, ce ştiu eu despre Mihaela? se întreabă, cu oarecare mirare, profesorul. Că e fata surorii mele, că e un copil bun – a învăţat bine, a intrat cu o medie mare la facultate, la Drept – şi că e cam zurlie… Păi, tocmai aici e problema…, dacă…”

În camera ei, Anca citeşte, întinsă pe canapea. La casetofon se aude o melodie de muzică ritmată. Deodată, fata lasă cartea şi se uită la ceas. Se apropie de telefon. Ridică receptorul, dar se răzgândeşte şi-l pune la loc. Schimbă caseta. Se aşază, din nou, pe canapea, încercând să citească mai departe. Nu se poate concentra însă, ceva o sâcâie… Se duce în faţa oglinzii şi se priveşte lung, făcând câteva grimase: când „poză” de fată serioasă, când zâmbind „seducător”, râzând ori încruntându-se.

Se întoarce apoi brusc, ridică receptorul telefonului şi formează un număr…

Socrate, în camera sa, îşi saltă ochii de pe hârtii şi ascultă sunetele pe care le face telefonul aflat în derivaţie. Dă ochelarii deoparte şi rămâne gânditor…

— Alo, bună ziua! Cu Doru, vă rog, dacă nu deranjez. Sunt colega lui, Anca!

— Bună, Anca! răspunde Doru, după câteva secunde.

— Ce făceai?

— Ascultam o bandă trăsnet cu formaţia „Alfa V”… Mi-a dat-o Rodica…

— Rodica Munteanu, de la noi din clasă? întreabă Anca, mirată, neştiind-o pe colega sa preocupată de muzică.

— Nu!. răspunde Doru cu oarecare ezitare, regretând că şi-a dat drumul la gură, dar, în fine, acum tot a pornit-o… E fata cu care ai fost tu… numai „lapte şi miere”, azi la prânz – adaugă el ironic.

— Aha, spune Anca, simulând indiferenţa, fandosita aia?!. Şi, în clipele-acelea, peste obrazul fetei s-a rostogolit o pală de umbră… Ai luat bilete? întreabă, cu energia obişnuită din vocea ei.

— Să ştii că nu mai putem merge la cinema! răspunde Doru cu regret. Am primit telefon. Mă cheamă antrenorul…

— Şi de ce nu m-ai sunat?

— Tocmai voiam să te sun. Dacă vrei, vino şi tu la club!

— Nu, mulţumesc! Azi n-am chef de tenis! răspunde cu răceală. Salut.

După ce pune receptorul în furcă, înciudată, reia lectura. Privirea îi alunecă însă dincolo de paginile cărţii. Întâlneşte, pe peretele din faţa mesei de lucru, fotografia mare, înrămată, în care ea, la vârsta de şase ani – abia intrase la şcoală râde fericită, ţinându-şi, pe după gât, părinţii. Se apropie şi se uită îndelung la imaginea mamei sale… „Doamne, doamne – murmură sufletul ei – ce mare păcat! Ce nenorocire!” Dar, deodată, în faţă îi apare Luminiţa… Când a văzut-o în dimineaţa aceea, în careu, s-a bucurat, mai întâi, ca toţi colegii ei, de altfel: aveau, ca dirigintă şi ca profesoară de limba şi literatura română, o femeie tânără, frumoasă şi distinsă. Fetele au început, bineînţeles, să-i analizeze, cu de-amănuntul, îmbrăcămintea, trăgând, până la urmă, concluzia – votată în unanimitate – că, ce mai, e „OK”!

În acelaşi timp, băieţii se amestecau, care mai de care, în vorbă, în speranţa de a fi remarcaţi. I-a plăcut că Doru, în această împrejurare, deşi „aproape cel mai înalt din clasă şi, sigur, cel mai arătos” – cum îi plăcea să se autoprezinte – „a stat în banca lui”, „nu s-a dat mare”!.

Anca o simţise bine – Luminiţa Cernea venise în întâmpinarea noilor săi elevi cu suflet deschis şi cu zâmbet cald. Voia, neapărat, să le facă, de la început, o impresie bună. Şi le-a făcut!

Văzând-o mai deoparte, Luminiţa s-a apropiat de ea. A întrebat-o cum se numeşte. Fata i-a răspuns. Dar, în aceeaşi clipă, elevă şi profesoară au amuţit. S-au privit, cercetător, una pe cealaltă, timp de aproape un minut.

— Eşti frumoasă, domnişoară, a exclamat, în sfârşit, profesoara, întinzând mâna şi mângâindu-i obrazul. Şi ai nişte ochi…, a adăugat ea, după care s-a întors grăbită şi a revenit în faţa clasei, cerându-le elevilor să se aşeze ordonat, pe două rânduri.

Anca simţea nevoia să-i răspundă cu aceleaşi vorbe, dar, desigur, acest lucru nu s-ar fi cuvenit. Ceva tot ar fi vrut să-i spună însă, mai degrabă s-o întrebe, da, s-o întrebe: de unde a luat ea, profesoara, ochii Ancăi şi ai mamei ei, care, de mult, nu mai este?!. Voia s-o întrebe, fiindcă era cum nu se poate mai mirată de această coincidenţă… „Tată, tu n-ai observat nimic la Luminiţa?” „Ba da!” „Şi?” „Şi… Înseamnă că avem deja un element comun cu noua ta dirigintă şi cu noua mea colegă!.” „Şi?” „Şi!. Atât!.”

Se aude din nou telefonul. Anca nu răspunde. Telefonul continuă să sune…

Socrate, din camera lui, ar vrea să se ridice, dar ceva parcă îi spune că nu pe el îl caută. „S-ar putea să fie Mihaela! Cu atât mai mult!” – îşi spuse, deşi, dacă ar fi fost ea, Socrate s-ar fi arătat tare curios să afle cum abordează nepoata sa „problema14… Dar acest lucru nu şi-l putea permite, cum să asculte el convorbirea fetelor?!

În sfârşit, Anca se decide şi ridică receptorul cu un gest brusc. În aparat se aude o voce bărbătească:

— Alo, duduia Anca?

— Da! răspunde fata, contrariată.

— Mă scuzaţi că vă deranjez, dar voiam să aflu care mai este viaţa dumneavoastră?!.

— Da' cine e la telefon? întreabă Anca energic.

De la celălalt capăt al firului izbucneşte râsul nestăvilit al Mihaelei.

— Aşa-i că te-am păcălit? spuse ea.

— Mihaela, tu erai? întreabă Anca, destinzându-se, în momentul în care şi-a recunoscut verişoara. A, fir-ar să fie – continuă ea – mâine mă duc la O. R. L.-ist!

— De ce? întreabă Mihaela, nedumerită.

— Păi, să-mi repar urechea… muzicală.

Cele două verişoare izbucnesc, din nou, în râs.

— Ţi-am dat un telefon – reia Mihaela – să te felicit cu ocazia începerii noului an şcolar!. Şi, în continuare, începe să fredoneze primele acorduri ale unei cunoscute melodii din filmul Liceenii: „Ani de liceu/Cu emoţii la română/Scumpii ani de liceu/Când la mate dai de greu…”

Chipul Ancăi se luminează treptat. Începe şi ea să cânte o dată cu Mihaela.

— Da' pe tine când te mai vede omul, dom'le? Că te-ai dat dispărută de tot! se aude, din nou, vocea Mihaelei, care întrerupe melodia.

— Oricând, dar acum, nu! răspunde categoric Anca.

— Dar ce e acum? Arde?

— Arde!.

— Bine, atunci, când ai să simţi îndemnul inimii şi n-o să mai fii în… stare de incendiu, mă suni tu! S-a făcut?

— OK! Te pup! Pa!

„Bietul de tine, ciuleşti urechea ca un şcolar, care aşteaptă să-i sufle cineva cuvântul salvator” – se insinuează, în viaţa lui Socrate, acelaşi gând, aflat de santinelă… „Şi n-ar fi bine să ştiu ce-au discutat? Nu e normal să aflu… cum stăm?!” „Eu nu-nţeleg de ce te nelinişteşti atâta. Ce s-a întâmplat? E ceva care arde? A luat foc ceva?” „Ba bine că nu: inima Ancăi! Nu vezi? Nu e clar? Şi, dacă a ei arde în flăcările albastre, rupte din soarele în lumina şi căldura căruia înmuguresc şi dau rod primăveri de visuri înalte şi pure, a mea se perpeleşte, ca plătica, pe jar, când pe faţă, când pe dos.” „Da' stai, omule, că, la urma urmei…” „Nici o „urma urmei”! Mie nu-mi place băiatul acela şi gata!” „Şi, pentru ce, mă rog? Că doar te pretinzi filosof… Orice afirmaţie trebuie să aibă la bază argumente!. Ei, le ai?” „Pe unele – da! Pe altele le presimt! De pildă: e un tip mediocru! „ „Mă faci să râd; nu cumva vrei să-mi spui că lumea asta trăieşte numai de pe urma geniilor?!” „Într-un fel, da! Fără genii paşii lumii ar fi fost veşnic împiedicaţi, drumul ei poate că n-ar fi trecut de copilărie…” „Nu te contrazic!” „Nici nu poţi!” „Dar, să ne întoarcem la… Nici măcar nu ai dreptate când spui că e mediocru: la tenis văd că e pe culme… şi tot urcă, sper că e de-abia începutul!” „O fi, la tenis! Eu, pentru Anca, vreau mult mai mult!” „Iarăşi nu pricep: Ţi-a cerut-o de nevastă? Aşteaptă consimţământul tău să se căsătorească mâine? E – pur şi simplu o experienţă de viaţă! Pojar! O să treacă!” „Şi, dacă nu trece? Sau – cine ştie cum va trece!.” „Mai lasă-mă, domnule, că devii caraghios!.”

— Tată, plec să mă plimb puţin! Îmi dai voie? Vin repede, nu întârzii!

— Acum, dacă tot ai hotărât aşa, trebuie să fiu de acord! răspunde Socrate, încercând să zâmbească.

— Îţi mulţumesc! La revedere!

„Ei, ai văzut? „Tată, plec să mă plimb puţin! îmi dai voie?” Adică: întâi „plec” şi pe urmă „îmi dai voie”… Ca şi când, dacă nu i-aş fi dat, nu mai pleca!” „Şi ce-ai fi vrut? E doar prima zi de şcoală; afară e toamnă, e frumos; ea, în curând, va împlini şaptesprezece ani… Să fi stat cu tine, să te-ajute să corectezi… extemporalele la dirigenţie?”…

Anca aproape aleargă pe aleea unui parc. Ajunge la gardul înalt de sârmă al unui teren de tenis.

Doru joacă concentrat, având ca partener un bărbat între două vârste, antrenorul lui.

Fata le face semn cu mâna. Doru îi răspunde şi-apoi, cu o mişcare abilă, plasează, cu forţă, o minge imparabilă în terenul advers.

— Bravo, flăcău! îi strigă antrenorul. Pe ziua de azi, gata! Să fii mai atent la acroşă!.

Doru aleargă spre Anca şi îşi aşază mâinile pe sârma gardului, în dreptul palmelor fetei. După câteva zeci de secunde, încep amândoi să şi le plimbe în sus şi în jos, unul de-o parte, altul de cealaltă, ca într-un gest tandru, de mângâiere, până ce izbucnesc, deodată, într-un râs ce răsună precum şopotul unui izvor de munte.

— Ştiam c-ai să vii! exclamă băiatul… Te rog să mă aştepţi puţin, să mă schimb! Sosesc imediat!.

Vorbele lui Doru au făcut-o să tresară. „Ştiam c-ai să vii!” Această afirmaţie putea fi sinonimă cu: „Sunt sigur de tine, de sufletul tău!” Bine şi, în definitiv, nu aceasta este realitatea? îşi continuă Anca monologul. Ce e rău în faptul că nu ţii neapărat să ascunzi un adevăr al fiinţei tale? Ajuns aici, gândul fetei se pomeni faţă în faţă cu cel puţin doua probleme. Mai întâi, acel adevăr, neapărat de nimic, contând doar pe tăriile lui, poate, oricând, să devină vulnerabil. În al doilea rând, ca să poată trăi liber, să nu se sufoce, el, acel adevăr, are nevoie să se afle pe aceeaşi treaptă cu altul – geamăn ca natură, şi aspiraţie, şi rezistenţă – să poată constitui, în orice moment, indiferent de „intemperii”, un întreg, ca emisferele de pe „Poarta sărutului”. Şi, totuşi, revoltă sufletul Ancăi, de unde ideea că trebuie să iubeşti în funcţie de cât te iubeşte celălalt? Ce, suntem la târg? Îmi dai atât, îţi dau atât? Omul, independent de toate realităţii din jur – acestea puteau fi şi ale lumii întregi, trage Anca o concluzie, pe care o aşază drept temelie spre limpezirea fiinţei sale – iubeşte cât poate şi cum poate el, în ciuda oricăror pretenţii şi aşteptări.

Şi-atunci – o trase de mânecă o altă idee – întrebare ce facem, dăm buzna peste lume cu ceea ce este al nostru mai în numele faptului că avem ceva al nostru, că simţim în noi crescând grădini de flori? Nu e păcat, oare, să rupi acele flori spre a le aşeza în glastra unei fiinţe fără nici o fereastră? Ori să năzuieşti să aşezi, cu grijă, sămânţă în pământ pustiu?!. Oglinda de dinăuntru începu, din nou, să se tulbure… Anca ştia bine că toate aceste lucruri le-ar putea discuta cu tatăl ei… De mult se obişnuise să nu-şi mai spună; „despre asta (însemnând despre una, despre alta, despre orice) am să stau de vorbă cu mama mea”… Uneori, o mai întreba câte ceva pe bunica. Răspunsurile bătrânei erau bune şi cumpănite… Fiinţa Ancăi, însă, se încredea, fără limite, doar în puterile lui Socrate. Da, cu el ar fi putut foarte bine să discute asemenea lucruri. Numai că asta ar însemna – simţi fata că se impune relevarea unei convingeri (ce ş1-0 lac usc pe loc, dar hotărî că nu trebuie să se îndoiască de justeţea ei) – să accepte să se sprijine, de la început, P (r) nişte cârje. Nu, asta nu! Va fi în stare să-şi rezolve singura problemele! La urma urmei, dacă tatăl ei n-ar fi fost profesor, şi încă de filosofie?. Hm! I se păru caraghios ceea ce spunea. Pentru asemenea trăiri şi decizii, de bun-simţ, nu-ţi trebuie nici o filosofie, în afară de aceea a adevărului de viaţă!. Altfel, ce s-ar fi făcut biata omenire?.

Şi iarăşi ajunse la adevăruri… Simţi, pentru câteva clipe, cum se clatină, încă o dată, orizontul de lumină din gândurile sale… Îşi propuse s-o ia încetişor, pas cu pas. Deocamdată, ca trebuie să…

Doru ţopăie pe bordura de ciment a lacului din parc, în ritmul unei melodii.

— Parcă-mi vine să zburd! exclamă el.

— Vezi să nu cazi! îi strigă Anca, îngrijorată.

— Îţi dai seama, ne-aşteaptă un an de vacanţă! spune băiatul, declamator.

— Ce vacanţă, de unde-ai mai scos-o şi p-asta?

— A XI-a e un an de „relache”, domnişoară „Socrate”!

— Cum „relache”? Pe mine m-aşteaptă anatomia, fizica, chimia… Am de pe-acum inima cât un purice…

— Şi, bineînţeles, te-aşteaptă şi Isoscel, şi româna, şi geografia, şi U. T. L. M.-ul!. Tu ai vrea să fii premiantă şi la sport. Cum ar zice taică-tău: „homo universalis”!

— Ei, nu chiar aşa ceva… dar măcar un „homo sapiens” mi-ar plăcea! Chiar şi pentru alţii!

Doru continuă să se zbânţuie pe bordură, fără să ia în seamă ironia Ancăi.

— În ce mă priveşte, un sprint zdravăn într-a XII-a… şi… gata! Că, dac-o ţii tot într-o fugă, de unde suflu pe ultima sută? Totul e să-ţi dozezi efortul!

— Ştii că-mi placi? Dar tu nu te antrenezi mereu? îl pune în încurcătură Anca, asta şi spre a-i demonstra că, de multe ori, spune altceva decât gândeşte şi face.

— Bineînţeles că da! exclamă Doru, cu seriozitate. Am glumit! -. Trebuie să recunoşti însă că e un an superb: nu tu treaptă, nu tu „bac”, nu tu admitere! Timp berechet! Eu unul n-am să învăţ decât la ceea ce-mi trebuie mai departe!.

— Practicism îngust şi periculos! răspunde Anca, mimând totală seriozitate…

— Ei, fiecare cu filosofia lui! Şi, în plus, înainte de a ne certa – cum mai aveam noi obiceiul – fii atentă la mine, am o idee…

Anca se opreşte, curioasă. Doru se apropie de ea şi, privind-o ţintă în ochi, face gestul fotografului:

— Unu, doi, trei! Zâmbiţi, vă rog!. Şi, în timpul acesta, buzele sale se apropie de cele ale fetei, sorbindu-le zâmbetul şi respiraţia…