Capitolul II.

În drum către şcoală, Socrate se opreşte în faţa unei tonete cu cărţi, din apropierea liceului. Librăria, căreia îi aparţine toneta, este locul din oraş pe care, cu siguranţă, profesorul îl vizitează cel mai des. Este, de altfel, şi bine aprovizionată, iar pe Socrate, aici, îl cunoaşte toată lumea. De cum intră şi salută, i se şi oferă informaţii: „Astăzi a apărut cutare carte”; „ne-a venit ceva de la editura… care ar putea să vă intereseze”; „în sfârşit, aveţi noroc: am găsit ceea ce ne-aţi rugat”… etc., etc.

Acum, aruncând o privire asupra cărţilor, alege un volum cu titlul Constelaţii, pe care, după ce îl răsfoieşte puţin, îl întinde vânzătoarei spre a i-l împacheta.

— Bună ziua, domnule profesor, spune cineva din spatele lui.

— Sărut mâna! răspunde, plăcut surprins, Socrate, descoperind-o pe Luminiţa.

— Versuri? îl întreabă profesoara, privind spre volum.

— Da! Ale unui fost elev! precizează Socrate.

Pe lângă ei, pe trotuar, trec chiar atunci, doi elevi: Dana şi Mihai, care salută respectuos.

— Tot discipolii dumneavoastră? întreabă Luminiţa, surâzând.

— Tot! Elevii mei de-acum un an. Le-am fost diriginte.

— Şi-acum?

— M-a rugat directoarea s-o iau de la capăt, cu clasa a IX-a…

— Mereu luăm câte ceva de la capăt! spune, gânditoare, Luminiţa.

— De-ar fi şi cu viaţa la fel!. se aud vorbele lui Socrate, rostite parcă numai pentru sine…, în timp ce porneşte, alături de noua lui colegă, spre intrarea liceului, aflată la mai puţin de două sute de metri…

În clasa a XI-a A, căreia îi este dirigintă, profesoara Luminiţa Cernea, în picioare, la catedră, cercetează nişte hârtii.

— Cine e Şerbescu Tudor? întreabă ea, privind peste clasă.

— Eu, răspunde, ridicându-se, băiatul cu figura meditativă, colegul de bancă al lui Doru.

— Credeam că fiecare dintre noi s-a născut cândva… undeva…, spune profesoara, în timp ce elevul o priveşte cu o uşoară nedumerire. Dacă-ţi aduci aminte, te rog să completezi fişa, adaugă ea, întinzându-i foaia de hârtie, pe care, în prima oră de dirigenţie, Tudor, ca şi ceilalţi colegi ai lui, fusese solicitat să-şi noteze datele personale reprezentative.

— Murgoci Doru! se aude, din nou, glasul profesoarei.

— Aici, răspunde colegul lui Tudor.

— Tu nu locuieşti nicăieri?

— Ba da, doamnă, la etajul X… Să fiu mai aproape de muze! adaugă băiatul, privind, pentru câteva clipe, în jurul său cu un aer de superioritate.

— Şi eu care credeam că le faci să vină ele după tine!. Îl ironizează profesoara, stârnind, în acelaşi timp, râsetele elevilor.

— Anca, tu n-ai completat datele despre mamă!. continuă Luminiţa.

Fata tresare… Pe faţa ei se aşterne, într-o clipă, o umbră adâncă de tristeţe. Clasa a amuţit. Luminiţa se uită lung peste elevi. Anca, în picioare, răspunde, cu durere în glas, fără să privească spre dirigintă:

— Mama… a murit!

E rândul profesoarei să tresară… După câteva clipe, îi face semn fetei să se aşeze… Apoi, cu mâini nesigure, caută, la întâmplare, printre celelalte hârtii…

Mergea cu capul în jos, lovindu-se, din când în când, de câte cineva pe stradă… Nu-şi putea ierta că făcuse o asemenea gafa. Tocmai ea! Şi cu cine? Cu fata lui Socrate!. Cum de nu se interesase?!. Cum de nu-i spusese nimeni nimic?!.

Împlinise cincisprezece ani când a murit tatăl ei, profesorul universitar de filosofie Alexandru Cernea… Fusese un om de excepţie… La cursurile lui veneau studenţi din fel de fel de facultăţi, bineînţeles fără să-i oblige nimeni. Amfiteatrele, sălile în care vorbea Alexandru Cernea erau asaltate cu ore înainte de a-şi fi făcut el apariţia pe culoar şi se umpleau, totdeauna, ochi… Era o plăcere să-l şi vezi, nu numai să-l asculţi: înalt, subţire, cu un păr bogat, castaniu, uşor ondulat, cu ochi verzi, lucitori – blânzi, de obicei, dar şi tăioşi, din când în când, cu lame ca de foc – cu pielea smeadă, pe un chip frumos, cu trăsături regulate – profesorul stârnea admiraţie şi, nu de puţine ori, suspine în inimi fragede, gata oricând să se arunce în vâltori de vis şi speranţă… Iar când vorbea, glasul lui baritonal, cald, pătrunzător, făcea să se oprească, parcă, toate respiraţiile…

În clipa în care Socrate auzise numele Luminiţei se gândise la el. Îi fusese student timp de patru ani, îi ascultase cursurile, conferinţele, îi citise cărţile şi articolele – nenumărate – pe care le tipărise, participase la seminariile lui, iar de câteva ori avusese fericirea să stea de vorbă mai îndeaproape cu acela pe care şi-l luase drept model intelectual şi chiar uman… N-o întrebase încă pe noua lui colegă dacă ea era fata PROFESORULUI… Se sfiise s-o facă – să nu creadă, cine ştie, că ar căuta, cumva, şi alte puncte de apropiere, în afara celor oferite de munca lor, comună, în liceu. N-ar fi vrut, în ruptul capului, ca Luminiţa să gândească, vreodată, în acest fel… Uite, şi cu Anca, era bine dacă se nimerea să fie în altă clasă… Aşa, cu Luminiţa dirigintă, va trebui, totuşi… Şi oamenii, uneori… Dând însă deoparte aceste reticenţe, Socrate simţea, de câtva timp, că i se strecurase în suflet un fel de bucurie tainică, o boare de primăvară, cu parfum liniştitor, ce foşnea mângâietoare peste elitele încordărilor din fiinţa sa şi prin adâncimi de răni cu cicatrice dureroase încă. Adormea, uneori, cu gândul la această bucurie, pentru ca în zori tot ei să-i spună, mai întâi, bună dimineaţa! In acele momente, luminile verzi, cu urzeală de aur în fiinţa lor, părăseau rama aflată pe masa lui de lucru şi se apropiau parcă de chipul său, încercând să-l mângâie, în fâlfâiri calde, cu firişoarele moi de abanos, orânduite pe două ţărmuri ale unui trup de migdală. „Nemaipomenită coincidenţă!” exclamase Socrate, pentru sine, bineînţeles, în clipa în care s-a întâlnit în oglindă cu ochii Luminiţei Cernea. „Nu se poate! Aceştia sunt ochii Ilenei… şi ai Ancăi! De unde până unde o asemenea…” Frământarea, începută atunci şi continuată zile de-a rândul, nu dusese la nici un alt rezultat, în afara bucuriei născute, din prima clipă, prin simpla constatare – că sunt! „Bine că sunt!” şi-a spus Socrate încă o dată şi… de fiecare dată când pipăia, cu luminile minţii, pereţii de întuneric şi de mister ai lumii din jur ori de-aiurea. În aceeaşi exclamaţie – „Bine că sunt!” – s-ar fi putut constitui şi adevărul simţirii Ancăi, conturat într-un orizont de existenţă, de asemenea, la capătul unei lungi frământări. Şi ea începuse să se bucure că, în afară de imaginea sa din oglindă, mai exista cineva pe lume care să-i aducă aminte de aceea care-i dăduse viaţă. Adormea şi ea, uneori, cu gândul la nişte ochi pe care îi văzuse sclipind tainic şi frumos nu numai din adâncul fiinţei sale.

— Să vină, neapărat, tatăl tău, fetiţo! Şi nu te mai holba la mine, că nu mă impresionezi, chiar dacă ai ochi frumoşi! Cu mama ta nu mă înţeleg, ea o să-ţi ia apărarea şi de data asta!.

Intrase, de două luni, la liceu. Din păcate, se nimerise ca diriginta clasei din care făcea parte să fie uscată la suflet şi rea de gură. Era profesoară de educaţie fizică. Grăbită mereu, cu fluierul în mână, nu stătea niciodată să judece faptele dincolo de ceea ce-i oferea prima aparenţă. De aceea era şi vcşnic nemulţumită, iar de elevii ei – cu deosebire! Luminiţa a simţit, din prima zi, că i s-a aşezat de-a curmezişul inimii. Şi, în aceste condiţii, oricâte eforturi făcea, nu putea să stăpânească resortul ce se desprindea mereu, încercând să arunce afară din fiinţa ei acea greutate, să scape de ea. Astfel că, la bruftuielile, cel mai adesea nemotivate, adresate tic profesoară clasei, Luminiţa era printre cei ce, de fiecare dată, riposta energic. Înţelegea că nu procedează bine, că nu se cuvenea, că, chiar dacă greşeşte profesoara, ea este elevă şi că, potrivit acestui statut, i se cere „să rămână în banca ei” şi atunci când…, ori să găsească altă cale, mai potrivită cu această poziţie, spre a rezolva lucrurile. Cu toate acestea, nu reuşea. Şi atunci, conflictul, odată declanşat, cu greu putea fi oprit…

Aşa se întâmplase, cu o lună în urmă, când, la ordinul profesoarei, potrivit căruia elevul „trebuie să lucreze, la sport, oricum, chiar dacă „nu poate”…”, mă rog, din motivele pe care le invocă, dar pe care ea, profesoara, le consideră „mofturi”, Luminiţa îşi permisese să-i spună că „ar trebui s-o intereseze mai mult fiinţa copiilor cu care lucrează şi pe care nu ştie, după cum se vede, decât să-i bruftuiască!” „Ieşirea” ei a fost considerată, desigur, obrăznicie şi, ca să pună lucrurile la punct, diriginta clasei a chemat-o pe mama inculpatei la şcoală. Venind la liceu, mama Luminiţei – medic pediatru, obişnuită să lucreze cu multă delicateţe cu copiii – a fost nevoită să trăiască un moment penibil de moralizare agresivă, în vremea căruia, în chip firesc, ea a avut curajul să-i dea dreptate fetei sale, chiar dacă nu era, după cerinţele întregi ale bunei-cuviinţe, decât în parte, de acord cu modul în care se purtase…

De data aceasta, Luminiţa însăşi nu avusese puterea să rabde o ocară adusă clasei, de către dirigintă, în cea mai mare măsură, în mod gratuit…

— Să vină, neapărat, tatăl tău, fetiţo! îi strigase, ca urmare, profesoara.

Încremenind, la început, cu ochii mari deschişi şi pironiţi pe chipul acela încruntat şi zeflemitor de la catedră, Luminiţa a reuşit, după câteva zeci de secunde, să îngâne:

— Tatăl meu nu poate veni!

— Da' de ce nu poate, că doar n-o fi ministru? şi-a repezit, din nou, vorbele profesoara… Şi, chiar aşa de-ar fi…, a adăugat ea…

— Nu poate… fiindcă nu mai e! A murit! Acum o săptămână!… s-au auzit cuvintele Luminiţei, rostite rar, în tăcerea mormântală a clasei, cu ecou parcă dincolo de clipa aceea…

— Mda!. Îmi pare rău!. Stai jos!. se bâlbâi profesoara… Şi de ce nu mi-ai spus? se împieptoşă iarăşi, după câteva clipe.

— Clasa întreagă a fost prezentă la înmormântare! spuse, cu glas îndurerat, un coleg al Luminiţei.

— Clasa întreagă? se trezi, ţipând, diriginta… Cum v-aţi permis să mergeţi, cu toţii, fără mine?. Înţelegând însă imediat ceea ce spusese, şi-a luat, în grabă, fluierul de pe catedră şi catalogul şi-a ieşit din clasă… „Cum de nu m-am interesat?. Cum de nu mi-a spus nimeni nimic?!. Să ajung şi eu… Gândul, legat de întâmplarea cu Anca, o chinuia în continuare.

Când s-a petrecut nenorocirea cu tatăl său Luminiţei i s-a părut că lumea trebuie să se prăbuşească. Îi venea să strige, tot timpul, ca pe o aprigă revoltă a fiinţei sale, folosindu-se de cuvintele lui Coşbuc, ce-au obsedat-o vreme îndelungată: „Cum pier mişeii, dacă pier cei buni aşa?”

Într-adevăr, era bun, şi era capabil, şi era frumos, iar ea îl iubea atât de mult. Se simţea nemaipomenit de mândră şi de fericită că are un asemenea tată…

El însă a făcut o congestie cerebrală, la 42 de ani, şi-a murit. În viaţa fetei şi a mamei ei s-a produs o adevărată prăpastie. Încercările, din partea fiecăreia, de a construi punţi de nădejde şi de uitare peste acel hău de suferinţă n-au izbutit decât în mică măsură. Luminiţa a crescut, a terminat liceul şi facultatea, a devenit profesoară şi femeie, a intrat în învolburări de viaţă, cu lumini şi umbre, dar n-a încetat să se gândească, aproape zilnic, la tatăl său. Mai mult, deciziile-i proprii de viaţă, în multe împrejurări, au fost marcate de raportarea la o imagine care a exercitat, în continuare, o influenţă deosebită asupra fiinţei sale. Poate că din cauza aceasta nici nu se căsătorise până atunci. Când cunoştea pe cineva, un bărbat, ce stăruia în juru-i mai mult decât într-o întâlnire oarecare, atunci intervenea inevitabila comparaţie cu idealul, iar concluziile erau, aproape de fiecare dată, de neacceptat.

Pe obrajii Ancăi lacrimile curg în voie… Nu, nu era supărată pe Luminiţa. Îi părea doar rău că se întâmplase… La sfârşitul orei, Doru venise lângă ea, se aşezase în bancă, şi-i luase mâinile într-ale lui. I le ţinea strâns, fără să-i spună vreun cuvânt. Ceilalţi elevi se scurgeau pe lângă banca lor în tăcere… Tudor a fost ultimul.

— Să vă spun ceva, a zis, oprindu-se lângă ei, în timp ce privea, gânditor, în ochii Ancăi: „Fericirea fără înţelepciune c ca o desagă găurită”… Iar „Prima condiţie a fericirii se află în noi înşine!” – Balzac…

La ieşirea din şcoală, Anca le-a spus celor doi băieţi că merge singură spre casă… Acum privea, de pe canapea, spre fotografia mare, înrămată, de pe peretele din faţa mesei sale de lucru.

„Dac-ar şti clipa de-acum ce chip va avea aceea ce-i urmează”, îşi spuse fata privind intens la imaginea ei şi a părinţilor… Abia intrase la şcoală… Îşi aducea aminte bine momentul în care se fotografiaseră… Şi numai după cinci luni, în primăvară, aripile nenorocirii fâlfâiseră peste liniştea şi fericirea casei lor… Mama Ancăi făcuse un cancer la sân. Fusese operată, dar operaţia nu rezolvase nimic…

Începuse vacanţa de primăvară… „Fetiţa mea, mâine dimineaţă vine tanti Anişoara şi te ia la bunici. Să fii cuminte, să nu-i superi pe mamaie şi pe tataie! O să vină şi tata după tine, peste câteva zile!”… „Dar tu?” „Eu rămân în Bucureşti! Nu mă simt prea bine. Trebuie să mă mai vadă nişte doctori. Poate vin şi eu cu tata… iar dacă nu vin, tu să ai grijă de el. Auzi, Ancuţa mea, să ai grijă de tata! Şi el te iubeşte mult, tot atât de mult ca şi mine!.”

Pentru Anca, acestea fuseseră ultimele vorbe ale mamei sale. Peste o săptămână, fetiţa le căuta ecoul între pereţii camerei în care fuseseră rostite. Le-a ascultat sosind din sufletul său – atunci, ca şi acum – răsuflare topită în strecurarea fierbinte de pe obraji… „„Prima condiţie a fericirii se află în noi înşine!”… Mda!. interesant băiat e Tudor!” îşi spuse Anca… Erau colegi… iată, în al treilea an, dar până în toamna aceasta nu-l prea băgase în seamă. Ştia doar că citeşte enorm: literatură, istorie, filosofie, cu deosebire, şi că se ţine, mai tot timpul, după Socrate, e un fel de umbră a lui – îi cere cărţi, îi pune fel de fel de întrebări, îl provoacă la discuţii. Notele lui însă au fost – şi în primii doi ani de şcoală, şi au rămas şi acum – modeste, cu excepţia istoriei şi filosofiei, la care a avut, totdeauna, zece. În toamna aceasta îl remarcase şi Luminiţa, la literatură. Folosea, din când în când, un vocabular extrem de nuanţat, iar capacitatea lui de a pătrunde înţelesurile unor opere şi de a descrie valorile specifice ale acestora surprinsese, de mai multe ori, întreaga clasă.

— Tu ştii că Tudor mai are trei fraţi mai mici decât el? Sunt patru băieţi, i-a spus Doru, la câteva zile de la începerea şcolii. Iar el, în fiecare vacanţă, lucrează! Şi în vara aceasta a lucrat tot timpul! Cică „spre a cunoaşte mai bine viaţa!” Că, de…, el e filosof!

— Şi nu se plânge niciodată! a murmurat Anca, aşa, ca pentru sine. Este mereu egal cu el însuşi: cu un zâmbet oarecare pe faţă, priveşte parcă totul de deasupra ori, mai exact, cu o anumită distanţă faţă de suflet…, ca să poată filtra mai întâi, creându-şi astfel, cine ştie, poate un sistem de autoapărare împotriva răului şi a urâtului ce năpădesc fiinţa atâtor clipe din existenţa noastră.

— Măi, să fie, nu mai am loc de „filosofi”! a exclamat Doru, atunci. Aşa-mi trebuie dacă mi-am ales ca prietenă pe fata lui Socrate, iar drept coleg de bancă – umbra lui!

„Fericirea fără înţelepciune e ca o desagă găurită!” rosteşte Anca, acum. Doru nu se afla lângă ea, s-o audă. Şi, chiar dacă s-ar afla, cu greu ar putea să-i asculte sufletul. El, din păcate, se opreşte, cel mai adesea, undeva, la epidermă. Dar Anca speră încă să-i deschidă ochii – aşa, să vadă cât de cât şi miezul lucrurilor. După cum speră ca ea însăşi să ajungă la alt sâmbure de adevăr al fiinţei lui – acela pe care ea îl bănuieşte… că există, pe care atât de mult doreşte să-l pună în lumină. Nu degeaba a promis şi-n faţa lui Socrate acest lucru. Atunci a făcut pe grozava, afişând siguranţă. N-o avea şi… nici n-a căpătat-o! Asta şi pentru că, într-un fel, Doru joacă teatru… Da, da, veşnic poartă cu el o mască, pe care o trage, la repezeală, peste chipul adevărat al unor intenţii, gânduri, simţiri. De acest lucru Anca c sigură, sigură… „Oare de ce procedează Doru astfel? Poate pentru că… „ Şi gândul Ancăi alunecă, din nou, la cugetările ascultate de la Tudor: „Cred că are dreptate Balzac – îşi spune ea. „Prima condiţie a fericirii se află în noi înşine!.”„

Pe scena teatrului de estradă un grup de balerine execută un frumos dans modem. Mişcările lor sunt graţioase şi trupurile lor la fel. Doru le urmăreşte cu interes… exagerat, după părerea Ancăi, având în vedere mai ales faptul că nu se află singur la spectacol…

Bunica a întredeschis încet uşa. Văzând-o plângând, s-a retras, ca de atâtea ori, îndurerată. Aproape că nu mai avea lacrimi să mai plângă… „Un râu întreg s-ar fi putut aduna – se gândea uneori femeia – din câte s-au scurs din ochii mei de când mi-au murit omul şi fata”…

Dar Anca s-a liniştit, s-a aşezat la masa de lucru şi-a început să-şi pregătească lecţiile pentru a doua zi.

După vreo oră şi jumătate, a simţit, din nou, uşa deschizându-se:

— Maică, am făcut nişte prăjiturele, pot să-ţi aduc? a întrebat-o, cu glas de suflet, bătrâna.

— Da, buno, te rog! i-a răspuns Anca (aşa îi spuneau, de multe ori, şi ea, şi Socrate – buno, ca un fel de prescurtare de la bunico, dar mai ales pentru a cuprinde în cuvânt o dimensiune specială a acestei fiinţe, ce-şi părăsise casa, şi rostul, şi satul, în care se născuse şi trăise o mare parte din viaţă, spre a veni aici, la Bucureşti, ca să-şi ocrotească nepoata, rămasă, atât de timpuriu, fără mamă. Anca şi Socrate o iubeau foarte mult, iar ea îi considera ca pe doi copii ai ei – unul mai mare, altul mai mic)…

În timp ce mânca din prăjituri, Anca a început să se îmbrace. Îşi terminase lecţiile, iar acum se grăbea să plece la spectacol. Îi promisese lui Doru şi nu voia să dea înapoi, deşi, în acele momente, simţea, mai degrabă, nevoia să-şi pună perna în cap, să nu mai vadă nimic şi să se culce.

— Da' unde pleci, maică? Ai vreo treabă la ora asta? o întrebă, cu puţină mirare, bătrâna.

— La teatru, bunico! Dacă vine, între timp, tata, spune-i că nu întârzii… Sărut mâna! mai spuse fata, luând de pe farfurie încă o prăjitură şi plecând…

Cu gura uşor întredeschisă, Doru îngână melodia după care dansează balerinele, urmărind, în continuare, cu ochii mari, meandrele când mai dulci, când zvâcnite ale unor trupuri tinere şi frumoase, mângâiate de jocul luminilor multicolore. Anca îl priveşte cu coada ochiului şi zâmbeşte ironic. După câteva clipe, îi atinge uşor mâna, dar băiatul rămâne, mai departe, „transportat”. Puţin enervată, îi face un semn discret, şoptindu-i:

— Ai grijă să nu-ţi intre o muscă-n gură!.

Doru întoarce o secundă ochii spre ea, schiţează un zâmbet…, apoi se lasă, din nou, cucerit de… „spectacol”…

În aceeaşi zi, cu câteva ore mai devreme, Socrate şi elevii săi din clasa a IX-a A, cărora le era proaspăt diriginte, urmăreau şi ei un „spectacol”: într-una dintre cele mai mari uzine bucureştene, o presă enormă şi puternică strângea între buzele sale o bucată imensă de metal incandescent. Omul care supraveghea această prefacere – un muncitor, ce comanda întregul mecanism printr-un singur buton – avea un zâmbet pe faţă, izvorât din satisfacţia unei naşteri, a unei întruchipări la care asista. Copiii, strânşi în jurul profesorului, priveau curioşi şi cu sfială totodată. Ceea ce vedeau aici, ca şi alături, şi dincolo, ceea ce văzuseră până atunci, trecând printr-o suită de locuri de muncă, se constituia, realmente, într-un grandios spectacol al forţei umane asupra materiei…

Drumul de la uzină a fost continuat cu metroul până la Universitate şi, de aici, pe jos, la Biblioteca Centrală Universitară, din inima Capitalei. Într-o tăcere deplină, copiii păşesc cu grijă prin sala de lectură, preocupaţi să nu tulbure atmosfera de studiu ce domneşte aici. Ajungând în depozite, ochii lor uimiţi admiră, de data aceasta, imaginea rafturilor nesfârşite, încărcate de cărţi…

Primind cu bucurie propunerea dirigintelui de a face un popas în aula bibliotecii, elevii se grăbesc să se aşeze pe scaune, care pe unde apucă.

— Şi-acum, copii, se aude, cu o anume solemnitate parcă, vocea lui Socrate, după această întâlnire cu cei doi poli ai existenţei umane – materia şi spiritul – să ne întoarcem la ale noastre. Scoate din buzunar nişte hârtii împăturite. „Extemporalele” voastre! exclamă el, aşezându-se la masa aflată pe podiumul din mijlocul aulei.

În sală s-a făcut o linişte de mormânt. Profesorul răsfoieşte hârtiile. Ochii copiilor sunt concentraţi, cu toţii, într-un singur punct. Respiraţiile s-au unit parcă într-una singură. Socrate priveşte peste sală, de parcă ar vrea să radiografieze fiecare suflet.

— M-au bucurat mai ales răspunsurile spontane – continuă el – cele care vă reprezintă pe voi.

— Dar de unde ştiţi dacă ne reprezintă sau nu? întreabă Georgescu, folosind aplombul lui obişnuit (este elevul care, cu prilejul primei lor întâlniri, la întrebarea: „Dar pe mine ştiţi cum mă cheamă?” răspunsese, şmechereşte, „Socrate!”).

Profesorul se gândeşte o clipă…

— Tu ţi-ai semnat „extemporalul”? îl întreabă el apoi, privindu-l ţintă.

— Nu! răspunde elevul.

— Să încercăm atunci să-l identificăm! spune Socrate.

Copiii, toţi, sunt foarte curioşi… Dirigintele răsfoieşte hârtiile, citind, pentru sine, de ici, de colo, câte ceva. După câteva zeci de secunde, alege una dintre ele…

— Iată – zice el – la întrebarea: „Cum aş dori să fie dirigintele meu”, tu răspunzi: „În primul rând, aş vrea să fie un om de caracter!”… Ei, ce spui, am nimerit?

— Da! răspunde elevul, foarte surprins.

— Bun! Bravo! exclamă Socrate, râzând. Adică, „bravo” mie, nu?! De acord?

Elevii se amuză.

— Şi-acum să vedem: ce înţelegi tu prin caracter?

Georgescu înghite, de câteva ori, în sec, încercând să explice:

— Adică…, de exemplu…, să fie înţelegător faţă de problemele noastre…, să nu ne reclame la doamna directoare pentru orice…

Câţiva elevi încep să râdă…

— Mda! spune Socrate… Vezi, Georgescule – continuă el tu ai folosit noţiunea asta aşa, din teribilism…, ca să impresionezi, cum ai mai încercat şi altă dată…

Elevul îşi coboară privirea…

— Acum ai înţeles de ce am putut să identific „extemporalul” tău?… Şi chiar mi-ai dat o idee – adaugă profesorul: să discutăm, în ora următoare, despre caracter! Ce zici, te pregăteşti?

— Sigur, domnule profesor, răspunde Georgescu.

— Bine! Atunci e bine! Şi voi să vă pregătiţi! Cu toţii! completează dirigintele, privind spre ceilalţi. Orice temă propusă pentru dezbatere se constituie în problemă a fiecăruia dintre voi! Ţineţi minte acest lucru, fiindcă n-o să-l mai repet!.

Desprinzând o altă pagină, Socrate citeşte o afirmaţie pe care el însuşi o subliniase cu roşu: „În nici un caz să nu fie ca Isoscel!” întorcând pagina, citeşte şi semnătura: Popescu Valeriu. Ridică ochii de pe „extemporal”.

— Cine e Popescu Valeriu? întreabă, privind, din nou, peste sală.

— Eu! răspunde, ridicându-se, un băiat pirpiriu, cu ochelari.

— Tu o cunoşti pe… doamna profesoară?

— Eu n-o cunosc! Fratele meu, care este într-a douăşpea, o cunoaşte!.

— E bine – spune Socrate apăsat – ca atunci când afirmi ceva s-o faci în baza părerilor tale! Ne-am înţeles?

— De ce, domnule profesor? ripostează elevul, doar toată lumea ştie că…

— Nu mă interesează ce cred alţii că ştiu… După părerea mea, persoana în cauză este o profesoară severă, dar dreaptă. Iar dacă unii nu o au la inimă, asta e… din cauza exigenţei sale… Iată, eu asta ştiu şi asta spun!

Elevul rămâne descumpănit… Se aşază… Mai mulţi copii îl întreabă în şoaptă:

— Despre cine e vorba? Despre cine e vorba?

— Isoscel! Isoscel!

— Mă iertaţi, domnule profesor, intervine Maria, o elevă care, în clasă, stă în prima bancă şi pe care Socrate a numit-o responsabila colectivului, ne-aţi promis c-o să ne răspundeţi la o întrebare, adică: „Ce fel de elevi vă doriţi?”

— Ce fel de elevi îmi doresc eu? spune Socrate, coborând de pe podium şi apropiindu-se de ei… Voi ştiţi cine a fost Fidias?

Câţiva elevi ridică mâna, printre care şi Georgescu.

— Vrei să-ţi iei revanşa? îi zice Socrate, privindu-l. Hai, spune!

— Contemporanul lui Socrate! răspunde elevul cu siguranţă. Secolul V, înaintea erei noastre… Grecia antică. Numai că el a fost sculptor…

— Bravo, Georgescule! îi spune Socrate, cu simpatie.

Pe faţa băiatului înfloreşte o lumină. Colegii îl privesc şi ei cu căldură, impresionaţi de răspunsul lui documentat, precis… Se vede treaba că i-a servit ironia dirigintelui, din ora anterioară.

— Ştiţi cum spunea Fidias că procedează, ca să dea viaţă statuilor sale? continuă profesorul.

Copiii sunt numai ochi şi urechi…

— Simplu: că dă deoparte marmura de prisos!. Aşadar, să scoatem la lumină tot ce e frumos în noi!. Şi, în acelaşi timp, să ne înnobilăm cu tot ceea ce are lumea mai bun! Sigur, e cam general spus… Dar cine poate să dea o definiţie a perfecţiunii?!.

— Aoleu, chiar elevi perfecţi?! exclamă fata, zâmbind.

— Ei, măcar pe-aproape!. glumeşte Socrate.

— Dar balul, când o să fie? întreabă elevul cu părul „lins”.

— A, „balul bobocilor”? În curând! răspunde Socrate. Chiar voiam să vă spun: o să pregătim şi un mic program artistic. Aşa că… cine crede că e talentat, că ştie să cânte, să recite, să danseze, mă rog…, să vină joi, în sala de festivităţi, la ora treisprezece! Eu voi fi acolo. M-a însărcinat directoarea să răspund de spectacol. Vă aştept!.

În clasa a XI-a B, Isoscel, cu un gest categoric, declară sentenţios:

— Deci ne-am înţeles, puişorilor, la programul artistic pentru „balul bobocilor” nu participă decât cine are notă bună la matematică!

— Iată o relaţie perfectă! remarcă, ironic, Tudor către Doru.

— Aşa că tu, Mitroi, şi tu, Buzescule, continuă Isoscel, Iară să-l audă, pofta-n cui!

În această clipă, Geta îi dă cu cotul lui Ionică:

— Ai scăpat! îi şopteşte ea.

— Taci din gură, nu cobi! răspunde băiatul, trăgând cu ochiul la Isoscel, să nu-l vadă. Dar, parcă citindu-i gândurile, profesoara îndreaptă privirea spre el, aţintindu-l:

— A, uitasem! Nici tu, Ionică puişor! Că şase încă nu-i o carte de vizită!

— Doamnă profesoară – sare Ionică, ridicându-se – dar cu sunt în formaţia şcolii, nu ştiţi? Cânt la baterie!

— Aşa e, doamnă – intervine Mihai – fără Ionică nu se poate! Efectiv nu se poate!

— Daa?! întreabă, cu mirată ironie, Isoscel. Bine! Bine! Fie!. Dar să ştii, dragule – continuă ea, cu un zâmbet acoperit de gheaţă – că nu scapi! O să am mare grijă de tine: te voi asculta în fiecare oră!.

Ionică înghite cu greu aceste „calde” promisiuni, ce i se aşază în gât precum nişte noduri ţepoase.

— Doamnă dirigintă – se ridică acum Dana, care stă în prima bancă ne-am gândit să vă rugăm… să organizăm şi noi o excursie…

— Şi nişte vizite! intervine Geta.

— La fabrica de ciocolată! mormăie Ionică, stârnind râsul colegilor din jur.

—… că şi anu' trecut – continuă Dana – am avut activităţi frumoase… cu domnul profesor de filosofie…

Isoscel are o uşoară crispare…

— Veţi fi făcut voi, dar până una-alta, mai avem de învăţat – răspunde ea, luând catalogul şi îndreptându-se spre uşă, fiindcă în clipele acelea soneria anunţa sfârşitul orei.

Buzescu, un băiat al cărui chip e marcat de o nelinişte interioară, porneşte în urma profesoarei…

— Doamnă dirigintă, i se adresează el respectuos, vă rog toarte mult, vreau să recit şi eu ceva la spectacolul acela…

— Puişor – răspunde inflexibil Isoscel – mie nu-mi place să repet: când spun nu, rămâne nu!

Faţa băiatului se întunecă şi mai tare. Ochii i se încălzesc, ca la o comandă, iar buzele îi capătă un uşor tremur. Ar ti dorit, parcă, să mai spună ceva, dar profesoara i-a întors spatele, plecând spre cancelarie.

— Adriane – i se adresează Tudor, apropiindu-se de el şi bătându-l prieteneşte pe umăr (era şi mai înalt ca acesta) curaj, băiatule! Nu se termină lumea cu „poruncile” lui Isoscel! Şi-apoi, cine te obligă să le respecţi neapărat? Dacă vrei să reciţi, fă-o, flăcăule!.

Buzescu priveşte lung în urma lui Tudor care, acum, se îndepărtează pe culoar…

În sala de festivităţi a liceului, în apropiere de scenă, formaţia de muzică a şcolii, în care Mihai cântă la chitară, Ionică este mai mare peste baterie, iar Geta e stăpâna microfonului, repetă „Marşul bobocilor”, un şlagăr antrenant şi inspirat – imagine sonoră şi plastică, chip de sunet şi cuvânt ce surprinde avânturile anilor de cântec ai adolescenţei.

În partea opusă a sălii, Socrate şi Luminiţa ascultă o recitare a Rodicăi – fata care, în prima zi de şcoală, venise lângă Doru, în poarta liceului, şi-l luase de braţ, cu dezinvoltură, în prezenţa Ancăi. Cu afectare, intonaţie şi apăsări total nepotrivite, eleva, împopoţonată cu tot felul de funde în păr, striveşte parcă fiecare cuvânt dintr-o strofa a poeziei „Dorinţa”, de Mihai Eminescu:

Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt Singuratece izvoare, Blânda batere de vânt!.

Socrate nu mai poate răbda şi intervine:

— Rodica, aceste versuri trebuie spuse simplu, simplu, înţelegi, fără nici un fel de accent teatral, fără apăsări… E doar Eminescu!.

— Domnule profesor, sare fata, ofensată, pe acelaşi ton de afectare, dar cu poezia aceasta mă prezint la Institut! Dau la teatru! Mă pregătesc de mult!

Socrate oftează, neputincios, în timp ce se uită spre Luminiţa.

— Mă rog, continuă, să vedem! răspunde el.

Eleva îşi ia avânt şi trece la următoarea strofa, rostogolind rar, dar cu îndârjire fiecare cuvânt, în aşa fel încât să se audă parcă fiecare sunet:

Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri!.

Exasperat, Socrate conchide:

— Rodica, nu merge, nu merge, înţelegi? Şi, cred că ar fi bine să te mai gândeşti şi la ce vrei să faci cu examenul acela! în orice caz, aşa n-ai nici o şansă, în afară de aceea de a te face de râs! îmi pare rău, dar nu pot să te mint!

Fata, enervată, întoarce spatele, fâlfâindu-şi fundele din păr, şi părăseşte scena. Socrate zâmbeşte semnificativ, privind în urma ei.

— Ca să vezi! exclamă Luminiţa.

— Ei, dacă toţi câţi visează să devină actori ar şi deveni…

— N-ar mai fi cine să dreagă ciubotele, vorba lui Creangă.

— Rău e că cineva o încurajează – şi pe ea, şi pe alţii, de aceeaşi „valoare” – luând banii părinţilor de pomană!.

— Cine urmează? întreabă Luminiţa.

— Eu,… Buzescu Adrian, din clasa a XI-a B.

— E elevul lui Isoscel, precizează Socrate.

— Domnule profesor, intervine Tudor, apărând timid, din culise, vă rog să mă iertaţi, doar o clipă…, v-am adus cartea…

— Bine, Tudore, las-o acolo! spune Socrate, arătându-i un scaun. Băiatul aşază cartea pe locul indicat, dar parcă ar mai vrea să spună ceva.

— Ei, ce mai e? îl întreabă profesorul.

— Mi-aţi promis şi Estetica lui Hegel…

— Îmi iau promisiunea înapoi. Nu ţi-o mai dau. E prea grea pentru tine! Lasă că-ţi găsesc eu altceva. Apoi, întorcându-se spre Buzescu:

— Ia să vedem ce ştii?!

— Pot să recit o poezie? spune băiatul.

— Poftim! îl îndeamnă Socrate.

— Ştiţi…, e o poezie pe care am scris-o eu…, îndrăzneşte el să mărturisească.

— Ce vorbeşti?! Foarte bine! Să te-auzim!

Buzescu începe să recite cu un glas cald, vibrând de emoţie şi parcă de o adâncă suferinţă:

Faldurile gri, de ceaţă, Tremură pe străzi pustii Peste ramuri fără viaţă, Peste paşii mei târzii…

Norii stau gata să cadă De pe poliţe de cer…

Eu măsor aceeaşi stradă Tot mai singur, mai stingher!.

Luminiţa şi Socrate l-au ascultat cu atenţie.

— Buzescule, spune profesorul, se simt nişte influenţe, dar nu e rău! Nu e rău deloc! De ce n-ai venit până acum la cercul nostru?

— Ştiţi…, eu…, se bâlbâie băiatul, pe faţa căruia a înflorit o bucurie simplă, frumoasă…

— Mi-a plăcut şi cum a recitat! intervine Luminiţa. Dar poezia mi se pare prea tristă pentru „balul bobocilor”. Nu se potriveşte cu atmosfera de tinereţe, de exuberanţă.

— N-ai ceva care să… „rimeze” mai bine? îl întreabă Socrate.

— Nu,… nu prea! răspunde trist Buzescu.

— Îţi place Topârceanu?

Chipul băiatului se luminează.

— Da! se aude glasul lui.

— Ei, ce zici, reciţi „Rapsodii de toamnă”?

— O-nvăţ! Am avut-o în manualul de-a VIII-a!

— Bine! Să te văd! Uite, scriu aici… Ne vedem poimâine!…

În timpul acesta, de elevul de serviciu, aflat pe holul de la intrarea în liceu, se apropie un bărbat între două vârste: are un chip distins şi e îmbrăcat într-un costum elegant.

— Doamna profesoară Luminiţa Cernea este în şcoală? îl întreabă el pe elev.

— Da, e-n sala de festivităţi! E ocupată! răspunde băiatul.

— Poţi să-i duci un bilet?

— Sigur că da!

Bărbatul între două vârste scoate stiloul din buzunar şi scrie câteva cuvinte pe-o hârtie, pe care-o desprinde dintr-un carneţel.

O pune apoi într-un plic şi i-l înmânează elevului.

— Aşteptaţi vreun răspuns?

— Nu, îi dai plicul şi-atât! îţi mulţumesc!.

În vreme ce pe scenă o fată spune un monolog, în sală apare elevul de serviciu, cu plicul în mână.

— Mă iertaţi – zice el – a căutat-o cineva pe doamna profesoară. V-a scris un bilet – adaugă, adresându-se Luminiţei.

Aceasta ia plicul, scoate biletul şi-l citeşte. Expresia feţei i se schimbă.

— S-a întâmplat ceva? O veste neplăcută? o întreabă Socrate.

— Nu, nimic important! răspunde profesoara, căutând să pară cât mai firească.

Socrate o priveşte lung…