Capitolul V.

Ieşind din lift şi deschizând uşa apartamentului, Socrate aude soneria telefonului, acoperită de zgomotul pe care îl face bunica la bucătărie, tăind, probabil, ceva pe tocător.

Socrate se precipită şi ridică receptorul.

— Salut, unchiule! se aude vocea Mihaelei… Pe dumneata te căutam. Pe scurt, că sunt la un telefon public, al meu e stricat…

— Te ascult!

— Din ultimele convorbiri, rezultă că juna noastră e-ntoarsă pe dos! continuă Mihaela… Să nu mă-ntrebi de pricină, că o cunoşti!. Şi, totuşi, parc-ar mai fi ceva la mijloc. Dar nu ştiu ce!

— De note… ţi-a spus ceva?

— Nu! Dar bănuiesc că nu mai face slalom numai printre nouă şi zece!. Eu închid acum. Să ştii însă că rămân pe fază!.

Marcat de discuţia cu Mihaela, Socrate se-ndreaptă spre camera Ancăi. Deschizând, observă că fata nu se mai află aici.

— Buno! strigă, iritat, profesorul.

Din cauza zgomotului, bătrâna nu aude. Socrate intră în bucătărie:

— Unde e? întreabă el repezit.

— Au! Ce m-ai speriat! tresare bătrâna, rămânând cu tocătorul în mână.

— Anca unde e? repetă Socrate.

— A zis că se duce la o colegă…

Profesorul trage nervos cravata de la gât, cu gestul omului care pare să se sufoce. Îngândurat, se îndreaptă apoi spre camera sa.

În faţa „Teatrului Mic”, printre cei ce ies de la spectacol, Doru şi Tudor continuă o discuţie:

— Zău dacă personajul acela nu seamănă cu tine, spune Tudor, oprindu-se în faţa vitrinei cu fotografii.

— Şi eu care credeam că sunt unic! răspunde Doru.

— Da, unic, în haine de-mprumut!

— Cum adică?

— Nu l-ai văzut? Şi el a luat hainele altuia, crezând că-i stau mai bine…

— Insinuezi că…

— Nu insinuez, spun că: mâine-poimâine, o să te identifici cu personajul pe care-l joci: dur, sigur de tine, „nepăsător şi rece”! Şi, dac-ai fi măcar un „luceafăr”!.

— Uf! spune Doru, amuzat, lovindu-se cu palma peste frunte. Cine m-o fi pus să stau cu tine-n bancă! Şi să-ţi mai şi plătesc biletul la teatru!.

Isoscel urmăreşte, privind pe deasupra ochelarilor, exerciţiul pe care Tudor îl rezolvă la tablă.

— Ei, ai început s-o urneşti! exclamă profesoara. Sunt mulţumită. Uite, îţi dau un şapte!

Clasa vibrează: „Eşti mare, Tudore!” se aude, distinct, glasul cuiva…

— Cine continuă? întreabă Isoscel, uitându-se spre clasă… Observă că Anca priveşte absentă pe fereastră.

— Anca! o solicită ea.

Fata tresare.

— Continui tu?

Anca priveşte spre tablă şi parcă abia atunci descoperă ceea ce este scris pe ea.

— Cred că este inutil, doamnă profesoară, n-o să mă descurc!

Isoscel, contrariată de francheţea răspunsului, aflat la graniţa obrăzniciei, se repede, mirată:

— Cum vine asta? Tu să nu te descurci?!. Atunci, tema cum ai rezolvat-o?

— Vă rog să mă scuzaţi, nu mi-am făcut temele! răspunde fata, cu acelaşi aplomb care, în concepţia profesoarei, frizează obrăznicia.

Enervată, Isoscel se ridică de la catedră şi porneşte spre banca elevei… Clasa toată este în tensiune… Doru priveşte neliniştit spre Anca.

— Dar cum ne-a fost vorba? o întreabă energic profesoara. Mi-ai promis…

— Nu v-am promis nimic! o întrerupe, calm, Anca.

Isoscel se sufocă de indignare:

— Ascultă, fetiţo, unde te trezeşti? Ai uitat de bună-cuviinţă? Ce gărgăuni îţi umblă prin cap? Pentru astăzi, ai trei! spune ea apăsat, întorcându-se la catedră. Deschide catalogul şi, de enervare, nu-şi găseşte stiloul. Mâinile îi tremură…

— Doamnă profesoară – i se adresează Anca, la fel de calm, că-mi daţi trei sau că-mi daţi zece, vă rog să mă credeţi că asta nu mă face să fiu nici mai bună, nici mai slabă la matematică!

Isoscel o priveşte înmărmurită, nevenindu-i să creadă că ceea ce aude şi i se întâmplă tocmai ei este adevărat…

Doru a înlemnit…

— Asta e impertinenţă!. izbucneşte Isoscel, trântind, m furie, catalogul de catedră, după care, adunându-şi lucrurile (poşeta, ochelarii…), iese din clasă indignată… Tocmai atunci se aude şi apelul soneriei, anunţând sfârşitul orei…

În urma profesoarei, elevii ajung pe culoar, comentând întâmplarea în fel şi chip.

Doru se apropie şi se aşază în bancă, lângă Anca.

— Ai înnebunit? o întreabă el cu disperare. Ce te-a apucat?

— Cum, nu eşti mulţumit?! răspunde fata cu îndurerată ironie. N-ai spus tu că nu-ţi plac „tocilarele”, „premiantele”, „elevele cuminţi”, „aflate în graţia profesorilor”?. Te pomeneşti că nici zulufii ăştia nu-ţi convin – continuă el arătându-şi „împletiturile” speciale din păr, gen Rodica. Şi nici faptul că am devenit obraznică?!.

Doru face ochii mari, înţelegând că întreaga atitudine a fetei n-a fost decât o frondă, ca să…

— Şi să ştii, adaugă fata, că aşa ceva poate să facă oricine! Nu e nici o scofală!. Şi cu asta – să piei, să nu te mai văd în faţa ochilor…, adaugă ea, ridicându-se şi îndreptându-se demnă spre uşă…

— Anca, Anca! o strigă Doru. Te rog să mă ierţi!

— Niciodată! soseşte, ca o ghilotină, răspunsul fetei, în timp ce din ochii ei pornesc spre el săgeţi ca de foc…

În cancelaria plină de profesori, intră, ca o furtună, Isoscel.

Socrate, la locul lui de la masă, scrie ceva.

Profesoara de matematică vine direct la el. E un pachet de nervi.

— Îţi mulţumesc – i se adresează ea, apostrofându-l de fapt – că am ajuns, acum, la bătrâneţe, de batjocura elevilor din cauza dumitale!

Socrate se ridică. E livid…

Luminiţa şi ceilalţi profesori întorc capul spre ei, intrigaţi de izbucnirea lui Isoscel.

— Nu înţeleg, doamnă profesoară! răspunde Socrate, parcă presimţind ceva.

— Fata dumitale…, fiindc-ai scăpat-o din mână…, a ajuns să mă înfrunte în faţa clasei…, spune Isoscel, gâtuită de supărare…

— Dar ce s-a întâmplat?

— M-a făcut de râs, nu înţelegi? Eu nu contez pentru ea ca profesoară!. Şi asta, după o viaţă de muncă… Ieşirea ei este dovada unei proaste educaţii!.

— Regret, doamnă…, spune Socrate, sincer afectat.

— Nu putem rezolva nimic cu regrete!. răspunde Isoscel, îndurerată. Faptele sunt fapte!. Uite – şi Buzescu, de care dumneata te ocupi cu-atâta grijă, află că de trei zile a fugit de-acasă!. Şi nici la şcoală nu mai vine!.

Vlăguită, profesoara se aşază pe scaun, izbucnind în plâns.

Socrate ar vrea să spună ceva, dar renunţă. Ia catalogul şi iese din cancelarie, copleşit de tristeţe şi de ruşine.

În urma lui nu se aude decât plânsul înăbuşit al lui Isoscel.

Socrate e lângă fereastră. Priveşte absent, fără să vadă picăturile de ploaie ce se preling pe geamuri. Clasa e pustie.

Se aude soneria de intrare la ore, dar profesorul continuă să fie la fel de absent.

Un elev dă buzna în clasă (fuseseră cu toţii plecaţi la un laborator, în ora anterioară). În urma lui, mai apar câţiva. Îl văd pe Socrate la fereastră, cu spatele spre ei… Se opresc îngrijoraţi. Apoi, observând că dirigintele nu le dă nici o atenţie, se îndreaptă, în tăcere spre băncile lor. Socrate continuă să privească îngândurat pe fereastră…

Se aude zgomotul unui creion căzând pe parchet.

Ca trezit dintr-un vis, dirigintele întoarce capul… Elevii, aşezaţi la locurile lor, îl privesc parcă fără să respire…

Ieşind din şcoală, Anca se îndreaptă spre Socrate, care o aşteaptă, nemişcat, lângă maşină. Când o vede, se aşază la volan. Fata deschide portiera şi intră. Profesorul porneşte maşina, fără să spună un cuvânt. Anca îl cercetează cu coada ochiului. Figura lui este impenetrabilă…

— Tată…, încearcă fata.

— Acum nu discutăm nimic! spune Socrate pe un ton ce nu admite replică…

În faţa blocului, cei doi îl zăresc pe Buzescu.

— Bună ziua, domnule profesor, spune elevul, schiţând gestul de a se apropia.

Anca, dându-şi seama că ar fi inoportună, o ia înainte, intrând în curte.

— Vă rog să mă iertaţi – rosteşte elevul – am venit să vă spun că-mi pare foarte rău… că, din cauza mea… dumneavoastră aveţi neplăceri…

— Tu nu eşti vinovat pentru asta, Buzescule! Vina ta este că ai fugit de-acasă şi că nu mai vii la şcoală!.

Băiatul îşi pleacă ochii…

— M-am întors acasă! De mâine vin şi la şcoală! răspunde bucuros elevul.

— Atunci e bine!.

Băiatul ar dori să mai spună ceva:

— Domnule profesor…, continuă el, stânjenit, ştiţi… şi tatei îi pare rău… Ar vrea să vă explice, adaugă, punând capul în pământ.

Profesorul îl prinde uşor de bărbie, obligându-l să i se uite în ochi:

— Buzescule, noi am mai vorbit despre aşa ceva: îţi reamintesc că trebuie să avem tăria să trecem curaţi prin toate câte ni le scoate viaţa în cale! Hai, du-te! îl îndeamnă Socrate. Du-te acasă şi, de mâine, să te văd la liceu!.

Anca se plimbă, frământată, prin camera ei. Uşa se deschide încet şi apare capul bunicii:

— Ce faci, maică? o întreabă, îngrijorată, bătrâna.

— Mă plimb! răspunde fata, nervoasă.

Bunica se supără şi iese trântind uşa…

Într-o altă cameră, la biroul său, Socrate scrie ceva… Se aud ciocănituri în uşă… Anca intră şi se apropie sfioasă… Ochii îi cad pe hârtia profesorului… Încremeneşte…

— Cum, tată, vrei să pleci de la şcoală? întreabă ea, după câteva clipe, îngrozită.

— Da, plec! Trebuie să plec! M-ai făcut de râs!. Şi-acum, te rog să mă laşi singur!.

Anca se întoarce şi se duce în camera ei. Se aruncă pe pat, izbucnind în hohote de plâns…

Soneria telefonului începe să ţârâie… Anca parcă nici n-aude… Plânge mai departe, nestăpânit… Telefonul continuă să sune. Aproape absentă, fata ridică, mecanic, receptorul. Deodată, chipul i se-ncrâncenează…

— Anca! Sunt eu, Doru! se aude în telefon…

Fata ascultă, fără să spună nimic; apoi aşază încet receptorul în furcă, de parcă ar pune punct definitiv…

Se apropie de masa ei de lucru şi scoate de-acolo scrisorile primite de la Doru… Le priveşte o clipă. Apoi începe să le rupă, una câte una, aruncând bucăţile de hârtie la coş…

După câteva momente de gândire, caută, agitată, pe birou, trei-patru caiete. Se duce cu ele în camera lui Socrate… Acesta se afla la birou, cu capul sprijinit în palmă.

— Tată – îi spune fata – aş vrea să discutăm ceva!

— Anca, deocamdată, nu avem ce discuta! Vreau să rămân singur…

Zdrobită sufleteşte, fata se întoarce în camera ei. Se-ndreaptă spre telefon şi formează un număr:

— Alo, Mihaela? spune Anca.

— A, tu erai, apelpisito?!

— Trebuie neapărat să ne vedem!

— Da' ce s-a întâmplat, dom'le?

— Nu ştiu ce să mă fac! exclamă Anca. E ceva în legătură cu tata!

— Domnule profesor, te rog să-mi faci o favoare personală – spune directoarea: rămâi! Şcoala are nevoie de un profesor şi de un om ca dumneata!

— Vă mulţumesc, doamnă directoare, dar înţelegeţi şi dumneavoastră că nu pot!

— Dragul meu, până la urmă, dacă stai bine să te gândeşti, nu e decât o chestie de orgoliu rănit!.

— Poate aveţi dreptate!. Poate greşesc eu… Nu pot însă altfel!. Se pare că, undeva, am greşit la extemporalul meu de viaţă!

— Şi ce-ai să faci? Unde te duci?

— Intru într-o redacţie!. Şi-n afară de asta, cred că este convenabil şi pentru dumneavoastră, mi-aţi spus doar că doriţi să fie linişte-n liceu… Sărut mâna!.

Acum, Socrate păşeşte încet, istovit, de-a lungul coridorului. Parcă a îmbătrânit dintr-o dată…

E o linişte deplină, apăsătoare…

Pe măsură ce înaintează însă, trecând prin faţa sălilor de clasă, de unde răzbate zumzetul viu al copiilor, viaţa şcolii capătă pentru el din ce în ce mai multă pregnanţă…

Profesorul zâmbeşte trist, ca unei amintiri. Intră în Cabinetul de filosofie al liceului…

Anca urcă, în mare agitaţie, scările ce duc la apartamentul Luminiţei. Ajungând pe palier, cercetează, în fugă, inscripţiile de pe uşi, apoi apasă pe o sonerie.

Apare Luminiţa:

— Ce e cu tine, Anca? Ce s-a întâmplat? o întreabă, neliniştită.

— Uitaţi-vă! spune fata, scoţând din servietă caietul cu temele… Am minţit! Totdeauna am învăţat, mi-am făcut temele… şi la matematică… şi la fizică, în fiecare zi…

— Vino înăuntru! o invită Luminiţa.

— Am vrut să-i dau o lecţie…

— Ce lecţie?

— Lui Doru!. Vă spun eu… Dar acum tata e supărat rău… L-am făcut de râs. Vrea să plece de la şcoală, din cauza mea!.

Luminiţa se îngrijorează:

— Aşteaptă-mă puţin – spune ea. Mergem împreună!

În recreaţie, foştii elevi ai lui Socrate – Ionică, Dana, Mihai şi Geta – şuşotesc, neliniştiţi, lângă o fereastră de pe coridor:

— O fi adevărat? întreabă Dana.

— Da, tu! Vorbeşte tot liceul! răspunde Geta.

— Trebuie să facem ceva! e de părere Ionică.

— Da' ce putem face noi? intervine Mihai.

— Să vorbim cu dânsul şi să-i spunem că… aşa ceva nu se poate! exclamă Dana.

— Of! Şi Anca asta, cu „deşteptul” ăla de Doru al ei, care face tot timpul pe vedeta – spune Mihai.

— Mie nu mi-a plăcut niciodată băiatul ăsta! zice Dana.

— De ce? E un tip foarte interesant! se aude glasul Getei.

— Ce vorbeşti? Ia auziţi-o, fraţilor! sare Ionică… Vasăzică „e un tip foarte interesant”!.

— Este! revine Geta… Dar acum e vorba despre Socrate! Haideţi!

Mihaela şi Doru coboară, în fugă, treptele de la intrarea principală a Facultăţii de Drept…

— Ştie toată şcoala! exclamă Doru, cu îngrijorare. Şi înţelegi? Totul e din cauza mea! M-am purtat prosteşte! Anca a zis că nu mă iartă niciodată!. Te rog să mă ajuţi, Mihaela. Să vorbeşti tu cu ea!.

Mihaela îi promite că „va sta de vorbă”, dar, aşa cum o cunoaşte ea pe Anca, speranţele „iertării” sunt minime. Mai precis, nu există.

— Asta când spune o vorbă, aşa rămâne, să ştii! E în stare să sufere oricât, fiindcă m-am convins că ţine la tine… Dar mă tem că, de iertat, n-o să te ierte! încheie Mihaela.

— Ei, s-a mai supărat ea şi altă dată! spune Doru, încrezător şi superficial.

— S-o „mai fi supărat”, dar atunci nu era amestecat Socrate în „jocul” vostru de ţânci fără cap… „Bulgărele”, la început cât pumnul, văd că a devenit acum „munte”!.

— Poate, totuşi…

— Hai, urcă repede în maşină! Trebuie să-i luăm pe Ioana şi pe Alexandru. După ce mi-ai dat telefon, i-am sunat şi pe ei. Au zis că merg negreşit…

Socrate se plimbă printre rândurile de mese din cabinet. Priveşte de parcă şi-ar lua la revedere de la fiecare copil… „Pe tine cum te cheamă?” „Popescu Alexandru!” „Dar pe tine?” „Apostolescu Mihaela!” „Tu?” „Stanciu Cornelia!” „La ce scoală ai învăţat?” „La 195!” „Dar pe mine ştiţi cum mă cheamă?” „Socrate! „ „Da, aşa îmi spun elevii!. Socrate!” „Dar Socrate, cel adevărat, ştii cine a fost?” „Un mare scriitor italian!”… în sufletul şi în mintea profesorului răsună râsul tonic al copiilor…

Se apropie de birou… Se aşază pe scaun şi scoate dintr-un sertar câteva cărţi. Le bagă în servietă. Apoi, desfăcând un plic, începe să privească o suită de fotografii, înfăţişându-l alături de elevii lui – de ieri şi de astăzi… Le cercetează îndelung, cu nostalgie, aşezându-le, până la urmă, în aceeaşi servietă…

— Dar vă rog să mă-nţelegeţi, nu m-am gândit nici o clipă c-o să ajungă aici… să plece de la noi!. E un om de valoare… Are, sigur, păcatele lui, dar ar fi o pierdere pentru liceu… Trebuie să-l convingem! mai spune Isoscel, cu lacrimi în ochi.

— Îmi pare rău… Am stat de vorbă cu el… l-am rugat, spune directoarea, dar…

Chipul lui Isoscel se-ntunecă.

Luminiţa şi Anca se strecoară grăbite printre pietonii de pe o arteră aglomerată din Bucureşti. Se ţin de mână. Aproape aleargă… Din când în când se privesc. Feţele lor, îmbujorate de efortul alergării, se luminează de câte o undă de zâmbet, care încearcă să spele umbrele încordate ale îngrijorării…

Pe o alee retrasă, din parcul de lângă liceu, Isoscel se aşază pe o bancă… E singură…, e tristă şi parcă fără rost, cum n-a fost niciodată.

Prin faţa ei trec doi tineri râzând. Băiatul o ţine protector pe după umeri pe fată. Chipurile lor sunt scăldate în lumină de fericire şi tinereţe… Isoscel îi priveşte lung, având parcă revelaţia vieţii ei lipsite de bucurii. Lacrimi încep să-i curgă pe obraji…

Gânditor, Socrate coboară încet pe treptele liceului… Anca, roşie la faţă, aleargă în întâmpinarea lui:

— Tată, spune fata cu disperare în ochi, trebuie să-ţi explic!.

— Ancuţo, eu am, totuşi, încredere în tine! răspunde profesorul, întinzând braţul stâng şi aducându-i capul lângă pieptul, său.

Privirea îi alunecă spre Luminiţa, care se află în spatele fetei.

— Am vrut să plec! Am vrut, dar nu pot! spune Socrate. Ce să fac? Ăsta sunt! Nu mă pot schimba!.

— O clipă m-am speriat, să ştii! îi răspunde Luminiţa. M-a cuprins teama, când am văzut-o pe Anca atât de disperată…

— Te rog să mă ierţi, tată! exclamă Anca, îmbrăţişându-l.

Cei trei pornesc împreună spre poartă. Luminiţa scoate din poşetă batista, ca să mângâie ochii înrouraţi ai Ancăi. E ca şi cum şi-ar mângâia propriii ei ochi… Un bileţel cade pe asfaltul aleii. Socrate se apleacă şi-l ridică.

— E lozul din Cişmigiu?

— Nu mai e secret! spune Luminiţa, râzând.

Socrate deschide biletul:

— Necâştigător”!. citeşte el amuzat…

Elevii din clasa profesorului dau năvală spre ei… Apar, venind în fugă, şi alţi copii, din alte clase, din cercul lui…

— E adevărat, domnule profesor? întreabă îngrijorată Maria.

— Plecaţi de la noi? intervine, cu reproş parcă, Mihai. Vibraţia din glasurile lor trădează sentimentele curate ale copiilor.

Socrate zâmbeşte, dar n-are timp să răspundă, pentru că în faţa liceului opreşte, în scrâşnet de frâne, „Oltcitul” condus de Mihaela. Din el se revarsă cinci-şase tineri, printre care Alexandru şi Ioana. Cu toţii îl înconjoară pe profesor.

— Cum să plecaţi? zice Alexandru.

— Domnule profesor, am făcut şi programul întâlnirii… de peste zece ani! spune Ioana, zâmbind…

— Da' de unde-aţi scos-o voi că plec? întreabă Socrate, ca şi când atunci ar fi auzit despre acest lucru pentru prima oară…

Un moment, rămân toţi muţi de uimire. Apoi, spontan, încep să scandeze:

— Hip-hip-ura! Hip-hip-ura!.

De Anca se apropie cu timiditate Tudor:

— Hai să-ţi mai spun ceva: „Nu este adevărată fericirea care n-a trecut prin suferinţă!” – Shakespeare.

Anca îi zâmbeşte, înveselită:

— Am şi eu una pentru colecţia ta de… înţelepciuni: „Omul este singurul făuritor al fericirii sale” – Socrate.

— Care dintre ei? se amuză Tudor.

— Rămâne să ghiceşti tu!.

Deodată, Ioana, privind în jur, întreabă, nedumerită:

— Da' Andrei unde e?

— Aoleu! L-am uitat în portbagaj! spune Mihaela, repezindu-se spre maşină, de unde se aud bubuituri…

Andrei apare cu aparatul de gât. Văzând că toată lumea e radioasă, îl potriveşte la ochi şi declanşează, exclamând, după obiceiul lui:

— O fotografie – pentru veşnicie!. a cărei inimă o constituie chipul lui Socrate şi cel al Luminiţei; între ei se află Anca, pe fundalul viu al elevilor de azi şi de ieri ai profesorului…

SFÂRŞIT