Capitolul IV.

Pe scenă, formaţia de muzică „Liceenii” interpretează ultima parte din „Marşul bobocilor”, compoziţie inedită creată de elevii din orchestră special pentru această festivitate. Mihai cântă la chitară, Ionică la baterie, Şerban la orgă electronică, iar Geta e solistă.

Laitmotivul melodiei este preluat de întreaga sală – elevi şi profesori… Spectacolul se încheie în ropot de aplauze.

Directoarea, însoţită de Doina Puşcariu, se apropie de Socrate şi Luminiţa, care se aflau undeva, lângă scenă.

— Am avut emoţii, dar a ieşit minunat! exclamă directoarea! Vă mulţumesc! Aţi făcut un lucru frumos – se adresează ea, mai departe, celor doi profesori.

— Şi unde mai pui că, de când cu melodia asta, mă simt şi eu „boboc” – spune Socrate, amuzat.

— Cam tomnatici „bobocii” noştri, domnule profesor! glumeşte directoarea.

În acest timp, Socrate vede în uşa sălii de festivităţi pe Alexandru, pe Ioana şi pe Andrei făcându-i semne.

Acesta le răspunde bucuros, apoi, întorcându-se spre directoare, o roagă să le permită celor trei „veterani” ai şcolii să participe şi ei la sărbătoarea dată în cinstea noii promoţii intrate în liceu.'

— Cu mare plăcere! răspunde directoarea. La urma urmei, nu-i minunat să ştii că n-ai fost uitat de foştii tăi elevi?

Directoarea şi Doina Puşcariu se îndreaptă spre un alt colţ al sălii.

Orchestra atacă o melodie ritmată. Elevii încep să danseze.

Luminiţa Cernea, rămasă, din nou, singură cu Socrate, îl „înţeapă” cu simpatie:

— Sunt sigură ca dumneavoastră şi ca „boboc” aţi fost tot precoce!

— De data asta n-aţi nimerit-o! Când eram ca ei nu ştiam nici măcar să dansez…

Luminiţa se amuză.

De ei se apropie Alexandru şi Ioana. Socrate îi recomandă:

— Ei sunt Ioana şi Alexandru, studenţi, foştii mei elevi, spune el cu mândrie. Ea e medicinistă, el, la Construcţii!

Tinerii se înclină în faţa Luminiţei.

— Ei, construieşti ceva? îl întreabă Socrate pe Alexandru.

— Deocamdată, proiecte!

— Suntem la… temelie! zâmbeşte Ioana.

— Vezi să nu te-nchidă-n ziduri ca Pe Ana lui Manole! glumeşte Socrate.

De ei se apropie acum Andrei, care-i fotografiază.

— Ce e, Andrei, tot cu „certificate pentru posteritate?” întreabă profesorul.

— Ce s-ar face viitorul fără prezent domnule profesor? Alexandru începe să danseze cu Ioana… După puţin timp, melodia ritmată se termină şi orchestra începe un tango. Mijlocul sălii rămâne, pentru câteva minute, liber. Apoi, din ce în ce mai multe perechi se prind în dans.

De undeva, dintr-o latură a sălii opusa faţa de Luminiţa şi Socrate, Isoscel, rămasă singură, urmăreşte cu alţi ochi decât până acum, legănarea armonioasă a elevilor ce se perindă prin faţa sa. „Zbânţuiala” de până atunci – cum o numea ea – nu-i plăcea, i se părea caraghioasă, fără alt rost în afară de acela de a fi prilej de descărcare a impulsurilor ce clocotesc în vinele anilor tineri. Văzând sutele de perechi de tineri fericiţi, pe chipul profesoarei se citeşte o caldă nostalgie, regretul pentru un timp care a fost cândva. Ochii i se umezesc, de parcă şi-ar evoca imagini ale trecutei ei tinereţi.

— Ei, aşa da! exclamă, cu emoţie, Isoscel…

Tangoul se termină. Profesoara se află mea sub impresia emoţiei pe care a trăit-o. Directoarea trece pe lângă ea, însoţită de Luminiţa…

— Mi-a plăcut cum au dansat copiii – spune Isoscel, cu glas gâtuit. Mi-au adus aminte… ehe… de anii când eram şi eu ca ei… Dansam…, cântam… Au trecut toate!.

— Nu ştiam că aveţi voce – spuse, plăcut surprinsă, directoarea.

— Trei ani am cântat la Operă!

— Chiar la Operă? întreabă Luminiţa.

— Ei, în cor! răspunde, cu modestie, Isoscel… Matematica după aceea am făcut-o…

— Înseamnă că ne-aţi putea…, reia directoarea.

— Dac-ar fi fost aşa, numai între noi… Altfel, nu cred că e potrivit… Râd copiii ăştia de mine!

— Ba, dimpotrivă – intervine Socrate – eu cred că elevii ar fi bucuroşi să vă cunoască… mă rog, şi altfel…

— Şi eu cred! întăreşte directoarea ideea.

Lui Isoscel îi lucesc ochii. Stă o clipă în cumpănă, apoi spune:

— Aş cânta o arie dintr-o operă. Tot nu se prea duc copiii…

Andrei, care tocmai îşi poza prietena într-un grup de elevi, este abordat de directoare:

— La ordin! răspunde băiatul.

— Andrei, doamna profesoară va cânta ceva – anunţ-o tu! spune directoarea, făcând semn orchestrei să nu înceapă o nouă melodie.

Andrei se urcă pe scenă, ia microfonul, îşi drege glasul şi anunţă ceremonios:

— Stimate boboace şi stimaţi boboci, urmează… surpriza serii!.

Toţi elevii s-au întors către scenă şi aşteaptă curioşi… Isoscel apare. Andrei îi întinde mâna – în aplauzele membrilor orchestrei – şi o conduce către pian.

După o clipă de uluială, sala întreagă izbucneşte în ropote de aplauze.

Andrei îi face lui Isoscel o fotografie. Faţa profesoarei este cu totul alta: pare un zâmbet speriat, inundat de lumină.

Doru, din sală, îi face semn Ancăi:

— Pst! Pst! Regina „bobocilor”!

— Hopa! Tu ai matricolă? punctează, ironic, elevul Georgescu, făcând semn cu cotul unui coleg.

— Să ştii că ne face un nou regulament de dans! răspunde în şoaptă acesta.

Emoţionată, Isoscel începe să cânte la pian, însoţind melodia cu o voce plină, caldă, cu vibraţii dramatice, impresionante…

În sală se declanşează rumoare.

Elevii, grupuri-grupuri, comentează în şoaptă:

— Ia uite ce chestie! exclamă Doru, pe jumătate cu admiraţie.

— Dom'le, e ea? se face că se şterge la ochi Georgescu, din clasa Iui Socrate…

Colegul de-alături potriveşte „şarful” cu pumnii făcuţi binoclu:

— Ea e, mă!

— Asta nu e Isoscel! îi şopteşte Ionică lui Mihai. E o cântăreaţă deghizată-n Isoscel!

Simţind rumoarea sălii, profesoara continuă să cânte, dar cu o uşoară crispare.

— Fraţilor, cântă! spune Doru, mimând uluiala totală.

— Ia tăceţi, măi, se-aude în şoaptă vocea Ancăi, de lângă el.

— Al naibii să fiu dacă nu Ie zice bine! afirmă Tudor.

Ioana şi Alexandru ascultă cu interes, într-un colţ al sălii:

— Extraordinar! exclamă Ioana, sincer impresionată. Cântă foarte frumos!. Şi eu care credeam că n-are pic de suflet!

— Femeile sunt totdeauna pline de surprize – răspunde Alexandru.

Sala e câştigată din ce în ce mai mult de vibraţia sinceră a interpretării. Acum toţi elevii ascultă, în tăcere deplină, impresionaţi de căldura pe care o degajă aria interpretată de Isoscel. E aria Polinei din „Dama de pică”, de Ceaikovski.

Parcă simţind comuniunea ce s-a născut între ea şi sală, profesoara cântă cu şi mai multă dăruire, emoţionându-se ea însăşi. Muzica e răscolitoare, iar cuvintele, simple, vorbesc despre un vis pierdut – tinereţea apusă: „Prietene dragi, cântaţi/Zglobii şi uşurele/Spre slava tinereţii ne-ncetat. /Dansaţi, /Dansaţi! /Şi eu am fost ca voi/în zorii vieţii mele. /Cântatul m-atrăgea/în ritmu-i fermecat. /Eram atât de fericită, /Dar, vai, din visul meu/N-a mai rămas nimic, /N-a mai rămas nimic, /Decât tristeţea, /Tristeţea, tristeţea!”…

Glasul dramatic şi cald începe să-i tremure uşor, ochii i se umezesc, pentru ca, după câteva clipe, lacrimile să înceapă să-i curgă pe obraji… Isoscel cântă mai departe, plângând… Cu siguranţă că a uitat unde se află… Pagina de cântec este parcă o pagină din propria ei viaţă, o pagină caldă, precum durerea născută dintr-o rană rămasă vie, oricâte strădanii s-au consumat, în tot atâtea zadarnice forme, ca s-o îngroape… „N-a mai rămas nimic, /Decât tristeţea, /Tristeţea, tristeţea!”…

O dată cu stingerea ultimului acord, sala a izbucnit în aplauze frenetice. Strigăte de „Bravo!” se aud din toate părţile. Profesoara, trezită din acel vis de încântată suferinţă, priveşte puţin speriată în jur, ştergându-şi, fără nici o jenă, cu dosul palmei, lacrimile ce-i mai curg încă. Coboară de pe scenă, sprijinită de Andrei.

Dând cu ochii de directoare, rosteşte jenată:

— Vă rog să mă scuzaţi… N-am vrut… dar aşa e când răscoleşti…

— Aţi cântat foarte frumos. Ne-aţi emoţionat pe toţi. I-aţi auzit pe elevi ce încântaţi au fost? Vă felicit!

— Aveţi o voce caldă, cu un timbru plăcut, dramatic, doamnă profesoară – spune şi Luminiţa. Mi-a plăcut mult!.

— Mă scuzaţi! repetă Isoscel, grăbindu-se să iasă din sală, pentru că simţea iarăşi lacrimile mijindu-i printre gene.

Socrate porneşte în urma ei…

Între timp, veselia a pus, din nou, stăpânire pe întreaga sală… Anca şi Doru trec pe lângă Rodica, aflată în dans cu un alt partener. Este îmbrăcată uşor extravagant, iar o parte din păr îi este împletit în codiţe subţiri. Rodica sesizează interesul lui Doru şi îi face semn complice. Dar şi Anca observă şi-l pune la punct, în stilul ei direct:

— Dacă te interesează Rodica, în pauză!

— Dacă n-ai cicăli… n-ai fi tu!.

Socrate se întoarce lângă Luminiţa:

— I-am găsit un taxi lui Isoscel. Era foarte afectată – o informează el.

După câteva clipe, în care cei doi privesc amuzaţi spre tinerii cuprinşi în vârtejul dansului, Socrate se adresează Luminiţei, zâmbind:

— Ştii ceva? Mai c-aş face şi eu o „trăsnaie”, ca Isoscel.

— Dumneata, „trăsnăi”? întreabă profesoara, amuzată.

— Eu, de ce nu? Uite, m-aş duce la orchestră – declară el cu voită emfază – şi le-aş cere băieţilor să cânte ceva de Strauss. Apoi te-aş invita la dans şi, cu dumneata în braţe, pierdut în vârtejul valsului, cine ştie, poate că spaţiul şi timpul ar înceta să mai existe?!. Măcar pentru mine!., glumeşte el.

Luminiţa îl priveşte lung.

— Şi cine te opreşte s-o faci? îl incită tânăra profesoară.

Auzind răspunsul, Socrate îşi compune o figură serioasă, îşi încheie haina şi, când să facă plecăciunea de invitaţie la dans, Tudor, care nu observase intenţia profesorului, se apropie de ei:

— Doamnă profesoară, i se adresează el politicos, nu vă supăraţi, dansaţi cu mine?

Gestul lui Socrate rămâne suspendat… Luminiţa stă o clipă pe gânduri, întoarce privirea spre el, apoi îi răspunde lui Tudor:

— Dacă ţii tu neapărat…

— Vă mulţumesc! răspunde băiatul…

Socrate rămâne singur, stingher, în margine de sală. În spatele său, întâmplător, pe un perete se află un desen pe care scrie: „La ţintă!”, şi în mijlocul unui cerc: „nota zece”! Aşa cum stă, rezemat aproape de perete, nu se mai vede decât înscrisul: „La ţintă!” deasupra capului său…

Tudor dansează cam stângaci cu Luminiţa… Este cuprins, de fapt, de o teribilă emoţie. Nici nu-i vine să creadă că avusese curajul acestui gest, adică s-o invite la dans. La drept vorbind, era puţină obrăznicie în ce făcuse el. Profesoara putea foarte bine să-l refuze. Şi-apoi mai era acolo şi Socrate. Cum de nu se gândise?!. Extraordinar! Abia acum realiza gogomănia pe care o făcuse: fusese de-a dreptul nepoliticos cu profesorul său. El îşi pusese în gând să danseze cu diriginta, o pândise mai mult timp, stând mereu în preajmă şi, când a crezut că e momentul potrivit, se înfiinţase în faţa ci…

— Ce dansezi aşa, ca un băţ? îl întreabă Luminiţa, zâmbindu-i.

— Vă rog să mă iertaţi… sunt atât de speriat…, bâlbâi băiatul.

— De ce?

— Cred c-am făcut o prostie… că nu se cuvenea… Vă mulţumesc mult c-aţi acceptat! Dacă mă refuzaţi…

— Ce era dacă te refuzam? Aş fi putut s-o fac, nu? Mai vezi tu vreo profesoară dansând cu elevii?!.

— Bine, dar dumneavoastră…

— Eu? Eu ce sunt? Nu-s profesoară?

— Da, dar sunteţi tânără… şi…

— Şi… (Luminiţa „se juca” cu el, îl iscodea să vadă, într-adevăr, ce gândeşte…)

— Ei, ştiţi dumneavoastră…, spuse băiatul cu obrajii în flăcări…

— Ce să ştiu? La ce te referi?

— Nu ştiţi că sunteţi… frumoasă?

— A, asta era? Deci ţie îţi place să dansezi numai cu lemei… frumoase?

— Doamnă dirigintă…, vreţi să mă omorâţi de tot?

— De ce? Văd că te-ai mai înviorat puţin… Asta am şi vrut… să-ţi scot băţul acela pe care-l înghiţiseşi… şi te făcuseşi „stâlp”!

Tudor şi diriginta trec acum, în dans, pe lângă Anca şi Doru…

— Te-ai prins? Lui Socrate îi place de mine, cum dansez! îi şopteşte Doru fetei.

— De unde ştii? întreabă ea, crezând că vorbeşte serios.

— Uite-l pe tuşă… Te ţine sub observaţie… Nu cumva fetiţa domniei sale s-o apuce pe căi greşite!.

— Dorule, te rog, să nu-l mai amestecăm pe tata în treburile noastre! spune Anca, cu tristeţe în glas.

— A, da! Uitasem… Că nu datorită lui n-ai mai plecat tu la munte.

— Ţi-am spus foarte clar: a fost decizia mea!

— Decizia ta dictată de tăticu'!

— Te-am rugat de-atâtea ori să nu-l mai jigneşti…

Drept răspuns, Doru se uită, din nou, cu insistenţă, spre Rodica, urmărind supleţea cu care aceasta dansează, întorcând, din când în când, capul spre el şi zâmbindu-i provocator…

Anca este evident jignită de atitudinea lui…

— Dorule, dacă e bravadă – e de prost gust! Iar dacă te interesează cu adevărat fata, eşti liber să faci ce vrei!., spune ea, hotărâtă.

Doru se opreşte din dans.

— Eşti geloasă? o întreabă el, ironic, arborând un aer de superioritate.

— Nu, indignată! Te-am mai rugat să renunţi la poză! Să fii ceea ce eşti! Ceea ce cred eu că eşti!. adaugă Anca îndurerată.

Doru fierbe… Anca ţintise drept în locul în care „armura” lui nu se „încheia” perfect…

Fiindcă nu era zi în care gândurile lui să nu se bată cap în cap… Şi totul pornea… de la totul!. Ar fi vrut să spună de la Anca, fiindcă ea… era totul pentru el… Dar cum să-i spună că nu va fi niciodată cum şi-l dorea ea? Nu va fi pentru că nu va putea! Mai întâi că nu spera nicicum să ajungă vreodată ca Socrate să-l primească aşa, pe porţile cele mari, în sufletul său. Şi, pe drept! Pentru sport, el trebuia să muncească foarte mult! în această situaţie, povestea cu ceea ce-i spunea el Ancăi… despre „culoarul” său nu era o vorbă goală. Ca să poată să lunece bine şi frumos, să alunece în sus pe acest culoar, îi trebuia muncă, nu jucărie. Iar el o făcea şi simţea că e în stare s-o facă şi în continuare bine, tot mai bine… Pentru altele însă – îi rămânea, din păcate, foarte puţin timp. Celelalte „culoare”, în acest caz, se îngustau tot mai mult, iar când el era scos de pe al lui, nimerind ori trebuind să intre pe un altul, simţea că nu prea încape, că se loveşte de pereţi, că tropăie, că hodorogeşte… Şi acest lucru nu putea să-i placă Ancăi, nici lui Socrate… Venea acasă obosit, sleit de la antrenamente… Ar fi dormit… „să se scufunde patul cu el”. Dar n-avea când, nu-şi putea permite. Punea mâna pe matematică, pe fizică, pe chimie, pe filosofie… Citea, lucra cu încăpăţânare, cu disperare uneori, însă, după o oră-două, totul în cap se învălmăşea, el nu mai pricepea nimic, ori pricepea mai greu, iar de aşezat, acolo, în „cutiuţe”, lucrurile se aşezau mai greu, şi, când trebuia să le scoată la lumină, nu le prea găsea, chipul lor nu era prea clar… ochii lui, întorşi înăuntru, bâjbâiau, tremurând pe poteci aproape străine, ezitând în alegere… În timp ce ochii profesorului şi mai ales ochii Ancăi… Îi incendiau fiinţa. Ei, în asemenea clipe, îi venea, ar fi fost în stare „să-şi ia lumea-n cap”! în asemenea momente, se desprindea resortul cel năstruşnic de dinăuntru, care-l îndemna să spună orice, numai adevărul despre gândul şi sufletul lui, nu! Atunci, în asemenea momente, împrejurări, „făcea pe grozavul” – cum îi spune Anca, acuza ndu-1. Recunoştea că fata avea dreptate, dar, oricât de mult şi-ar fi dorit, altă reacţie nu avea la îndemână, aşa că…

Uite, şi acum, o priveşte pe Anca abia stăpânindu-şi furia:

— Eu sunt Doru şi te salut! exclamă el, lăsând-o în mijlocul ringului şi îndreptându-se spre locul unde dansează Rodica…

Luminiţa, care trecea prin preajmă, observă scena şi se întristează.

— Du-te şi invit-o tu – îi spune ea lui Tudor, oprindu-se din dans. Îl caută, în acelaşi timp, cu ochii pe Socrate. Acesta, rămas în acelaşi loc, „la ţintă”, urmăreşte, încordat, incidentul, fără să poată mişca, deocamdată…

În primele secunde, stupefiată de gest, Anca se leagănă, în continuare, singură, în ritmul melodiei pe care orchestra o cântă mai departe. Nu-i vine să creadă că i s-a putut întâmpla aşa ceva.

Tudor soseşte lângă ea şi-o roagă să danseze cu el… Fata îl priveşte câteva clipe, îi zâmbeşte cu infinită tristeţe şi-i răspunde:

— Nu, Tudore! Mulţumesc! Nu mai dansez… Apoi se retrage, grăbită, printre perechile de tineri… Pe chipul lui Socrate s-a întipărit o mare durere…

Ajungând lângă Rodica, Doru îl bate pe umăr pe partenerul acesteia, spunându-i:

— Vezi că te cheamă diriginta.

Încântat apoi, ca de o glumă bună, începe să danseze.

— Te aşteptam de mult! Cum s-a făcut de-ai scăpat de domnişoara Socrate?

— S-o lăsăm în pace!

— Dar unde e, că n-o mai văd?!

— Cred c-a plecat acasă!

— Aha! S-a plictisit de tine şi te-a părăsit! De, ce să-ţi fac, dacă n-ai conversaţie elevată? învaţă şi tu nişte „texte” şi, la o adică, pac! Fă-o praf! Şi pe ea, şi pe filosof!

— Rodica, şi aşa mă doare capul! Te rog! Sunt sătul de „prelucrări”!

— Eu ţi-am spus: tu cu mine te potriveşti! Sau ai uitai „vara noastră fierbinte”?!.

Mai mică decât Doru cu un an, Rodica nu era nici o fată proastă şi nici urâtă. La şcoală învăţa chiar bine. Avea însă atât în înfăţişare, cât mai ales în comportarea ei – ceva provocator, ceva ce friza, uneori, vulgaritatea. Nu era distinsă şi pură ca Anca. Pe fata lui Socrate – când o săruta – Doru o simţea ca pe o soră… Şi totuşi, îi plăcea atât de mult!. Dacă ea l-ar fi lăsat în pace, dacă l-ar fi admis aşa cum era el – mai bolovănos, muncind pentru tenisul lui atât de mult, muncind şi pentru altele, atât cât putea şi cât îi mai rămânea timp, dacă… – ar fi fost în stare să i se întindă la picioare… aşa, ca un covor, iar ea să treacă uşor peste el şi să se simtă bine…

Dar Anca nu-l voia aşa, pentru că îl credea altfel! Anca şi-ar fi dorit să-l croiască ea, acum, după un tipar… ce lui îi era, în mare măsură, străin… Şi-atunci, era de-ajuns doar să înceapă cu „programul de educaţie”, cum îl numea el, în batjocură, că Doru şi simţea cum se tulbură apele în el…, iar „mişcarea” prin ape tulburi n-are niciodată sorţi de izbândă!.

Rodica însă îl liniştea şi îl punea, totodată, pe jar… Ea era femeie! Doru… o făcuse femeie!

Se aflau la Constanţa, de aproape o săptămână – el şi cu Alexandru, fratele său. Părinţii le găsiseră o gazdă, pentru vreo cincisprezece zile, în timp ce ei plecaseră la „Felix”, unde aveau bilete de tratament. După vreo şase zile, a plecat şi Alexandru, fiindcă trebuia să meargă într-o tabără, ia Predeal. Astfel că, locuinţa fiind plătită pentru încă vreo opt zile, Doru a rămas singur la mare…

Atunci a apărut Rodica, chiar la câteva ore după plecarea lui Alexandru. Era nepoata gazdei şi venise să stea şi ea nici câtva timp…

S-au recunoscut imediat, se ştiau de la şcoală… În ziua aceea au şi plecat la plajă împreună, la Mamaia. Rodica venise singură, părinţii ei urmând să sosească abia peste două săptămâni, când luau concediu…

N-au venit toată ziua acasă. Au mâncat câte ceva la lui tetele de pe plajă şi-au rămas până seara, târziu…

Se înnopta. Nisipul era fierbinte şi briza mării – caldă, liniştitoare. Fusese o zi foarte frumoasă… Stătuseră alături, pe acelaşi cearşaf, înotaseră în voie în mare, hârjonindu-se i u valurile.

La un moment dat, în apă fiind – rămăseseră acum aproape singuri, doar la câteva sute de metri se mai observau nişte siluete – fata s-a apropiat de el, şi-a scos sutienul şi s-a lipit de pieptul lui Doru, sărutându-l, în acelaşi timp, pe buze. Băiatul a simţit parcă un fel de ameţeală, care s-a strecurat, pe loc, cu acorduri de cântec, în trupul lui…

— Prinde-mă, i-a spus apoi Rodica, desprinzându-se de el şi începând să înoate… Dacă mă prinzi, a şoptit ea, săltând capul deasupra unei horbote albe de pe fruntea unui val, poţi să faci ce vrei cu mine! Îţi promit!.

Doru simţea că ameţeşte de-a binelea! îndrăzneala fetei îl uluia, dar îl şi încânta, mai ales… „Ce-o fi găsit-o? se întreba, că doar n-am fost prieteni niciodată… Şi cred că ştie şi de Anca!”, se gândi el, în continuare, fulgerat de o grijă firească…

— Prinde-mă, hai, prinde-mă! Nu vrei? îl îmbia fata, care înota cu sutienul în mână, fără să-l mai fi pus la locul lui.

Doru, care era un foarte bun înotător – şi Rodica văzuse acest lucru până atunci – din câteva lungimi de braţ, zvâcnite la repezeală, a fost lângă ea, adunând-o în braţe. Fata i s-a prins cu amândouă mâinile de gât, iar cu picioarele i-a încolăcit trupul, pe la mijloc, ca o liană fierbinte.

Băiatul a prelungit sărutarea, secunde în şir, peste ţipătul scurt al fetei, care, părăsită, pe neaşteptate, de clocotul încordat ce-o stăpânise, i s-a lăsat moale şi uşoară în braţe, rugându-l s-o poarte aşa până la mal…

Întinsă pe cearşaful de plajă, Rodica zâmbea, fără să spună un cuvânt.

Doru nu ştia ce să zică… Era încurcat şi nici nu apucase să se dezmeticească. Totul se petrecuse atât de repede, iar el era într-adevăr uluit de gestul fetei…

— Aşa-i că… nici tu…? şopti Rodica, fără să-l privească.

— Da! răspunse Doru. Nici eu!.

— Atunci mă bucur, mă bucur foarte mult! repetă fata, întorcându-se pe-o parte şi privindu-l drept în ochi… Înseamnă c-o să mă iubeşti… măcar puţin… Şi-o să mă ţii minte!. Şi-acum sărută-mă, ce mai stai, sunt mireasa ta, nu? Sărută-mă!.

Au rămas până târziu… şi s-au iubit până ce-au obosit, acolo, pe plajă, în văzul şi în auzul mării, ce-şi tremura cântecul ei de veşnicie. S-au întors acasă, la Constanţa, pe jos, ţinându-se de mână. În gândurile şi în trupurile lor, care păşeau alături, înfloreau grădini de speranţe… O dată ajunse însă la ţărm, acestea se sfărâmau, ori se retrăgeau speriate, lăsând în urmă doar oftări de ecou…

A doua zi, şi a treia zi… şi tot aşa până într-a unsprezecea zi, când au sosit părinţii Rodicăi, lucrurile s-au petrecut la fel.

Mătuşa fetei a înţeles ce se întâmplă cu ea şi-a slobozit, către sufletu-i aprins, sfat de grijă şi de îngrijorare.

— Tuşă Mărie – i-a răspuns fata, cu gândurile noian de valuri în furtună – el e fericirea şi pedeapsa mea! Îl iubesc de mult – nici n-am apucat măcar să-i spun asta – iar el o iubeşte pe alta!. Am vrut să-mi încep viaţa aşa… Cine ştie, poate că nici el nu mă va uita!.

În toată perioada aceea, Doru i-a scris, totuşi, în flecare zi, Ancăi. Şi scrisorile lui erau duioase, şi calde, şi adevărate… Sufletul lui tot pe ea o iubea…

Când o vedea pe Rodica însă, după ce s-a întors la Bucureşti, starea aceea de ameţeală, de beţie a fiinţei îl încerca din nou. Fata ştia acest lucru, cu aşa ceva îl avea în stăpânirea ei, deşi nu se mai întâlniseră ca atunci, la mare, niciodată. Îl provoca însă, de câte ori avea prilejul, pentru că nu putea suporta cu gând uşor prezenţa lui lângă Anca… Aşa procedase şi în seara aceasta, contând pe reacţiile „nestăpânite” – cum le numea ea – ale lui Doru, şi uite că reuşise…

Anca plânge în hohote, în camera ei, întinsă pe un divan. E îmbrăcată aşa cum a venit de la „balul bobocilor”…

— Am crezut că te-ai făcut mare, Anca – îi spune Socrate, întristat. Intrase şi se aşezase pe canapea lângă fată. Te-am lăsat să judeci totul cu capul şi cu sufletul tău… Şi uite că am greşit…, adaugă el.

— Tată, te rog să nu te-amesteci! Pot şi singură să-mi rezolv problemele, izbucneşte Anca, printre suspine.

— Ai şi demonstrat-o! Ce să-ţi spun?!

— Ce ştii dumneata?

Cuvintele fetei îl izbesc drept în suflet pe Socrate. Se ridică… Este descumpănit… „Cum, ce ştiu? Cum, ce ştiu?” ar vrea să întrebe… „Chiar, ce ştiu eu?!” îi răspunde, parcă, un oftat din suflet…

Face câţiva paşi prin odaie şi ochii i se opresc pe fotografia de pe perete, din faţa mesei de lucru a Ancăi. Se apropie de fată, întinde mâna şi-o mângâie cu căldură… Anca, sprijinindu-şi capul pe piciorul lui Socrate, plânge şi mai tare… Profesorul ar vrea să mai spună ceva, dar îşi înghite cuvintele într-un oftat. Anca ridică ochii şi priveşte şi ea spre aceeaşi fotografie. Socrate iese din cameră parcă îmbătrânit dintr-o dată. În urma lui se aude plânsul înfundat al fetei…

Cum deschide uşa, dă cu ochii de bătrână, care îl priveşte cu încordare, de parcă ar vrea să ghicească ce s-a petrecut în cameră. Socrate trece însă pe lângă ea, murmurând un „Noapte bună”, lăsând-o astfel să-şi macine singură nedumeririle. Intră în camera sa, închizând energic uşa.

Bunica, descumpănită, priveşte când spre uşa fetei, când spre aceea a lui Socrate…

La o masă, Anca îşi frământă mâinile, neliniştită… Uşa se deschide şi în Cabinetul de limba şi literatura română intră Luminiţa, cu câteva cărţi sub braţ. Se aşază, la masă, în faţa fetei…

— Am vrut să stăm puţin de vorbă, de aceea te-am invitat aici… Fără să vreau am asistat la o scenă neplăcută, spune profesoara, în continuare, oarecum încurcată…

— Bănuiam c-o să mă chemaţi, răspunde fata, oficial, rece.

— Anca, ce e cu Doru?

— Cu Doru? Nu e nimic… A fost!.

Profesoarei îi înfloreşte un zâmbet în colţul buzelor… Îi plăcea siguranţa cu care răspundea fata, deşi ştia bine că, deocamdată, nu face decât pe grozava.

— Anca, uită-te în ochii mei! o îndeamnă Luminiţa.

Fata îşi dezlipeşte cu greu privirea de pe orizontul opac al mesei şi, săltând, în sfârşit, capul, înfruntă cu hotărâre ochii care o cercetează iscoditori.

— Vă sunt dirigintă de puţină vreme. Încă n-am putut stabili cu voi o legătură sufletească mai apropiată. Totuşi, spune-mi, tu ai încredere în mine? o întreabă profesoara.

— Da! răspunde fata, cu siguranţă în glas.

— Atunci e bine! Îţi mulţumesc!. Şi-acum, continuă ea, în numele acestei încrederi (iartă-mă că te întreb, te rog, totuşi, să-mi răspunzi, dacă poţi), ai să-ţi faci vreun reproş în legătură cu Doru?

— Multe! Poate totul! răspunde Anca, cu întristare. N-am făcut nimic ca să-l schimb. Sau „n-am făcut nimic” potrivit în acest sens…

Profesoara o priveşte cu căldură:

— Bine, Anca! Sigur, n-aş vrea acum să-ţi dau sfaturi… În general, când e vorba de inimă – sfaturile, din partea altora, cad, de obicei, alături, nu se prea potrivesc. Totuşi, te-aş ruga să ţii minte ceva, dacă vrei, bineînţeles: să ştii că totul trebuie să treacă prin controlul minţii! Aici… nuanţele au un rol extraordinar: din ele, până la urmă, se orânduieşte ceva ce se cheamă echilibru… O lumină prea puternică, agasantă, obsesivă poate să distrugă, într-o anume împrejurare, sentimentul, adică viaţa, şi… lumină fără viaţă… Înseamnă calvar! După cum şi tumultul din simţire, rostogolit, fără să aibă deasupră-i măcar o rază de lună, ajunge, precis, la prăpastie!. Cam asta ar fi… în general spus… În ceea ce te priveşte, tu singură vei cântări ceea ce merită şi ce nu! Şi, făcându-ţi o confesiune, aş vrea să-ţi spun că… şi eu am încredere în tine! Multă încredere!.

Chipul fetei, la început crispat, se luminează.

Luminiţa se ridică. Eleva îi urmează gestul, dar nu se grăbeşte să plece…

— Doamnă dirigintă, începe timid fata, vă rog să nu vă supăraţi, vreau să vă întreb şi eu ceva.

— Te ascult, Anca.

— Tata v-a spus să staţi de vorbă cu mine?

Profesoara ezită o clipă… Apoi îi răspunde cu francheţe:

— Da, dar mai de mult, nu acum!

— Vă mulţumesc! răspunde fata bucuroasă, privind spre chipul dirigintei cu o caldă iubire… Doamnă profesoară, continuă, după câteva secunde, încurcată,… ar mai fi ceva…

— Spune, Ancuţo! o încurajează Luminiţa, învăluind-o şi ea cu sentimente asemănătoare…

— De mult aş fi vrut… Ştiţi…, când dumneavoastră vă uitaţi la mine – şi când o faceţi frumos, ca acum, de pildă, dar şi când sunteţi supărată eu am senzaţia, fizică aproape, că mă priveşte mama mea… Ea avea exact ochii şi privirea dumneavoastră…

— Pe care ţi i-a lăsat ţie moştenire! spune, emoţionată, diriginta, întinzând mâna şi mângâind capul fetiţei, pe care-l rezemase, tandru, de pieptul ei…

— De când v-am văzut astă-toamnă, în careu, mă tot întreb, obsedată de acest fapt, cum se poate aşa ceva, cum de s-a nimerit o asemenea coincidenţă?!. L-am întrebat şi pe tata, chiar atunci, în prima zi de şcoală… ce crede…

— Şi dânsul ce ţi-a răspuns?

— Înseamnă că avem deja un element comun cu noua ta dirigintă şi cu noua mea colegă!”… Aşa a zis!. Dar, intrând în camera lui, l-am auzit, şoptindu-şi doar ca pentru sine: „Bine că sunt! Că sunt aşa!”… Aceste cuvinte m-au impresionat atât de mult, pentru că, nu ştiu cum să vă spun, dar chiar în aceleaşi clipe… eu, privind la fotografia mamei mele, auzeam vibrând în mine un adevăr ce-ar fi putut îmbrăca aceeaşi haină, adevăr la care, simţindu-l în suflet, m-am întors de multe ori, dându-i acelaşi nume: „Bine că ochii mamei mai clipesc nu numai din adâncurile de amintire ale fiinţei mele, ci şi de undeva, de aproape, cercetându-mă, uneori, poate cu drag…” Iertaţi-mă, a continuat fata, printre suspine, v-am supărat, desigur, cu necazurile mele… dar aş fi avut aşa de multă nevoie de ea, de mama, acum… Cu tata aş putea să discut orice… E un om extraordinar!. Eu însă m-am ambiţionat să-mi rezolv singură problemele… Şi el suferă, săracul, deocamdată, pe lângă mine…

— A fost frumoasă mama ta, Anca? a întrebat-o diriginta, care, în tot acest timp, a mângâiat părul fetei, ascultându-i zbuciumul şi privind-o cu căldură de mamă şi de soră mai marc, în acelaşi timp…

— Foarte frumoasă! Iar tata a iubit-o enorm! De-aceea, probabil, nici nu s-a recăsătorit… Ştiţi, el m-a crescut de la şase ani şi jumătate, el şi bunica, din partea mamei… Bunica cealaltă, mama tatei, s-a prăpădit acum trei ani. Mai trăieşte doar bunicul… E nemaipomenit! se entuziasmă Anca. A fost miner. De câte ori mă duc pe-acolo, la ţară (e Toarte frumos satul, e pe lângă munţi), îmi povesteşte mereu despre „ortacii” lui. M-a dus şi la mină, mi-a arătat pe unde a lucrat… Are un suflet mare! Este energic, nimeni nu îndrăzneşte să-i iasă din cuvânt, dintre cei care trăiesc în preajma lui, dar şi delicat! Nici n-ai crede, fiindcă este un om cât un munte şi, la cei optzeci de ani ai lui, se ţine încă drept şi are judecata limpede…

Luminiţa scoate o batistă din poşetă şi şterge ochii Ancăi de lacrimi. Apoi, sărutând-o uşor, pe ambele pleoape, rosteşte:

— Bine că sunt!” – aşa mi-am spus şi eu privindu-ţi ochii, atunci, şi de-atâtea ori de-atunci. „înseamnă că am deja un element comun cu noul meu coleg – Socrate, despre care auzisem atâtea, înainte de a veni la liceu – şi cu noua mea elevă…” „Bine că sunt!” repetă ea… Şi-acum, du-te, îi spune, mai vorbim şi altă dată!.

Era de vârsta Ancăi… Atunci s-a îndrăgostit şi ea pentru prima dată. Dar nu de un coleg. Nu se uitase niciodată la băieţii de vârsta sa ca la nişte posibili parteneri de viaţă. Cu ei era colegă şi atâta tot: mergeau la reuniuni, la ceaiuri, în excursii, nu se dădea înapoi de la tot felul de activităţi din Şcoală, era o bună camaradă, se simţea bine când băieţii îi făceau curte, când îi declarau chiar că o iubesc…; îi asculte, dar le spunea, în acelaşi timp, clar şi prieteneşte: să nu spere la nimic altceva. Nu s-ar fi putut spune că unii dintre ei nu-i plăceau. Dimpotrivă… Era, de pildă, unul, Andrei, mai mare cu doi ani ca ea, în clasa a XII-a, iar ea abia se afla într-a zecea. Ce tip interesant, şi deştept, şi bine educat… Inima Luminiţei rămânea însă mai departe liniştită, nu tresărea în nici un fel… Până într-o zi…

Fusese invitată de o colegă la o petrecere. Mama îi dăduse voie – avea încredere deplină în Luminiţa, ca şi până atunci, repetându-i doar, ca de fiecare dată, două lucruri: „Vezi să nu întârzii prea mult şi… ai grijă de cap, că, o dată pierdut, nimic nu mai poate fi reparat!.”

Plecase, deci, ca de atâtea ori, liniştită de-acasă. Nu simţea nevoia să se îndrăgostească, voia să aibă capul limpede, să poată învăţa, să intre neapărat la facultate…

În seara aceea însă, viaţa îi rezerva o surpriză. Carmen, colega ei, a cărei zi de naştere se serba, invitase la petrecere, în mod firesc, mai multe fete şi băieţi. În general, erau colegii şi colegele lor de şcoală, între care – îi spusese Carmen – perechile se cam stabiliseră mai de mult.

— Nu-mi fac nici o grijă cu tine – îi spusese sărbătorita băieţii toţi se vor repezi să te danseze, aşa că nu-ţi chem neapărat un partener anume. Doar dacă tu vrei să-ţi aduci… Şi, în cazul acesta, te rog, eşti aşteptată împreună cu oricine vrei să vii!

Luminiţa venise însă, ca de obicei, singură. Şi, tot ca de obicei, băieţii, prietenii celorlalte fete, care nu se supărau Pe ea, fiindcă o ştiau bine – nu cocheta cu nimeni – făceau „coadă” spre a ajunge să danseze cu ea…

Era aproape de sfârşitul petrecerii… Totul fusese frumos, voia bună îi învăluise pe toţi întreaga seară… Au cântat, au dansat, au glumit… Luminiţa nu era nici nemaipomenit de bucuroasă şi nici tristă, evident, fiindcă nu avea de ce… O anume nelinişte o încercase însă tot timpul… Chiar se gândea, întrebându-se: de ce?.

Atunci a intrat pe uşă Iuliu Mareş… un bărbat tânăr, de aproape treizeci de ani, înalt de peste 1,90 m, subţire la trup, dar bine legat, cu alcătuire de atlet de rasă, cu un chip „de care rămâneai cu ochii lipiţi” – cum a spus cineva atât era de frumos, îmbrăcat în uniformă de aviator, de pilot.

— Iuliu! a strigat Carmen, entuziasmată. Cum de-ai venit? Ştiam că soseşti abia peste două zile din cursă. De aceea nici n-am pomenit de tine… aici… Vai, ce bucurie mi-ai făcut, adăugă ea, îmbrăţişându-l… Fetelor, spuse mai departe, daţi-mi voie să vă prezint pe vărul meu, căpitanul Iuliu Mareş, pilot de cursă lungă. Suntem veri buni, mamele noastre fiind surori…

— Vin direct de la aeroport, vă rog să mă scuzaţi, le spuse aviatorul, făcând cunoştinţă, pe rând, cu fiecare. Am rezolvat treburile mai devreme şi-atunci m-am gândit să vin să-ţi spun: „La mulţi ani!” adăugă căpitanul către Carmen.

— Excelent! Excelent! exclamă sărbătorita. Cât mă bucur c-ai venit!. Să vadă şi colegele mele ce văr nemaipomenit am! La nici treizeci de ani ai lui este căpitan – comandant de navă!.

— Carmen! Carmen! încercă s-o potolească Iuliu… Bucuria este pentru mine…, că, uite, sărbătorirea ta mi-a dat prilejul să cunosc asemenea fete frumoase…, preciză el, tocmai în clipa în care strângea mâna Luminiţei, privind-o adânc în ochii de smarald lucitor şi fierbinte…

— Uşurel, că fetele au „stăpâni”, nu-i vezi pe băieţi? completă Carmen…

— Şi dumneata ai… ce-a spus Carmen? o întrebă căpitanul pe Luminiţa. Care e, dintre cei de faţă? (întrebarea fusese pusă în şoaptă, ca să nu deranjeze, eventual, pe nimeni.)

— Sigur că am! răspunse Luminiţa. Eu sunt!

— Mă bucur foarte mult că nu trebuie să cer altcuiva îngăduinţa de a dansa şi eu cu dumneata. Aşa că îmi permiteţi, domnişoară…

— Luminiţa, Luminiţa Cernea…

—… domnişoară „Speranţă” – pentru mine orice „luminiţă” înseamnă o speranţă de a nu mă rătăci – să dansez acest frumos tango cu dumneavoastră?. Mai ales că, atunci când „luminiţele” sunt pe pământ, speranţele sunt şi ele mult mai sigure…, adăugă aviatorul, când pomi în dans cu fata.

— O lumină este un semn de viaţă! Nu orice semn de viaţă însă poate fi şi o lumină!.

— Bravo! Frumos spus, şi unde mai pui că e şi adevărat?! Deci, atenţie la lumină! Şi mai ales la „luminiţe”!.

Iuliu, bărbatul acela frumos, şi curajos,. şi tandru, a devenit, în curând, marea iubire a Luminiţei. Anii petrecuţi împreună cu el – vreo trei la număr, până ce a terminat liceul şi a trecut în anul al doilea de facultate – au constituit, poate, cea mai frumoasă perioadă din viaţa sa. Era mândră de el, aşa cum numai de tatăl ei fusese. Îşi spunea chiar adesea – în adâncul flintei sale – că destinul i-l scosese în cale parcă spre a compensa o pierdere ce părea ireparabilă…

Se pare însă că bucurii întregi nu există pe lume!.

Stabiliseră ca, la sfârşitul examenelor din anul al II-lea, să se căsătorească. Mai erau vreo două-trei săptămâni. Luminiţa şi mama ei făceau de mult pregătiri febrile. Iuliu chiar trebuia să sosească dintr-o cursă făcută undeva, peste Pacific, de unde îi promisese că-i va aduce şi o nemaipomenit de frumoasă rochie de mireasă… Avionul n-a mai sosit însă… aşa cum a plecat. O defecţiune intervenită la bord l-a determinat pe comandant să aterizeze forţat, în condiţii total neprielnice. A salvat vieţile tuturor celor din navă, pierzându-şi-o însă pe a sa. O dată cu el a mai pierii încă un membru al echipajului de comandă. Cei care au văzut, mai târziu, condiţiile de aterizare, ar fi declarat că „aşa ceva nu este posibil”!

Rochia de mireasă, sosită până la urmă la Bucureşti, s-a transformat într-una de doliu, care, de la început, a pătruns înăuntru, învăluind fiinţa Luminiţei cu toate visurile şi speranţele ei. Suferinţa a fost cumplită şi a rămas vie pentru ani întregi!.

Socrate, aflat pe bancheta unui autobuz nu prea aglomerat, corectează nişte pagini dactilografiate, puse într-o mapă cu copertele roşii; pe una din pagini se recunoaşte o poezie.

Autobuzul opreşte brusc într-o staţie. Ridicând ochii, profesorul vede că, în apropierea lui, un bătrânel stă în picioare.

— Vă rog – îi spune el ridicându-se şi oferindu-i locul…

Bătrânelul acceptă, oarecum stânjenit…

— Mulţumesc! spune acesta zâmbind. Preferam să nu-mi aduceţi aminte că am îmbătrânit…

— Bătrâneţea este un dar al vieţii! îi răspunde Socrate, cu căldură…

Deodată, privirea îi este atrasă de prezenţa în staţie a Luminiţei. Discută animat cu bărbatul care a venit, cu mai mult timp în urmă, la liceu şi care i-a scris un bilet, trimiţându-l pe elevul de serviciu în sala de festivităţi să i-l aducă…

Autobuzul porneşte.

Pe chipul profesorului coboară o umbră.

O „bombă” trasă la fileul de volei şi mingea nu poate fi parată. Autorul loviturii e Socrate, care joacă volei, în curtea liceului, cu elevii din clasa lui. Băieţii şi fetele ovaţionează pe întrecute…

Dana, fosta elevă a lui Socrate, acum în clasa lui Isoscel, se apropie cu nişte pagini dactilografiate în mână:

— Domnule profesor – îl strigă – am adus nişte materiale pentru revistă.

— Bine, Dana! îţi mulţumesc! răspunde profesorul. Pune-le în mapa roşie. Vezi că e acolo, sub haina mea! spune el, pregătindu-se să mai „tragă o bombă”. După ce trimite lovitura în terenul advers, i se adresează, din nou, fetei:

— Ai grijă, marţea viitoare să nu lipsească nimeni de la cerc!

În timp ce fata pleacă, în curte apare Luminiţa. Socrate o vede şi o salută. Profesoara se apropie de el:

— Puteţi să întrerupeţi o clipă?

— Bineînţeles! răspunde Socrate. Apoi, adresându-se elevilor: Ia – alinierea, imediat!

Elevii – băieţi şi fete – înţelegând jocul, se aliniază, în grabă, în dreapta lui Socrate.

— Şi-acum, toată lumea dă raportul: „Să trăiţi, doamnă profesoară!”

Copiii răspund în cor, luând poziţia de drepţi:

— Să trăiţi, doamnă profesoară!

— Bravo! îi felicită Socrate. Jucaţi fără mine!

Luminiţa se amuză…

Elevii reiau partida de volei…

— V-am căutat peste tot, spune profesoara. Nu ştia nimeni unde sunteţi… Voiam să vă spun că am stat de vorbă cu Anca.

Socrate o priveşte în ochi, încercând să ghicească parcă ce se află dincolo de cuvinte.

— Cred că trebuie să avem încredere în ea! reia Luminiţa. Numai aşa putem s-o ajutăm. E un copil tare bun!

— Da…, răspunde, mormăind, Socrate. E un copil bun, bun… Numai că… acum…

— Nu vă mai frământaţi atâta, lăsaţi că… Mă rog, cam asta era…, încheie profesoara şi dă să plece…

După câţiva paşi se întoarce, apropiindu-se, din nou, de Socrate:

— Apropo de „balul bobocilor” – i se adresează ea, zâmbind: spune-mi sincer, îl întreabă pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, te-a afectat într-adevăr că n-ai putut „să suspenzi, măcar pentru o clipă, spaţiul şi timpul?”

Socrate zâmbeşte întristat:

— Hm! Ştiu şi eu?!. În orice caz, sigur este că nici timpul şi nici spaţiul nu pot fi abolite… Şi nici împrejurările vieţii!

— Ei, cu „împrejurările”… mai rămâne de văzut… Ele, măcar în parte, se află sub controlul… omului! Nu?!. Întâlnirea cu fizicianul Predescu a rămas pentru ora cinci? întreabă Luminiţa, schimbând vorba…

— Da! răspunde Socrate.

— Să ştii că, de la mine, vin toţi elevii!

— Foarte bine! Mulţumesc… pentru veşti şi… întrebări! mai spune Socrate, revenind în mijlocul copiilor şi integrându-se în joc…

Pe scena unei săli bucureştene de concerte, o soprană cântă, monoton, un lied.

În sală, Isoscel o urmăreşte emoţionată. În jurul ei însă, elevii din clasa a XI-a cască pe rupte.

— E al zecelea lied! Eu nu mai pot! Vă aştept afară – îi şopteşte Mihai Danei.

— Vin şi eu – îi răspunde ea, aruncând o privire către Isoscel.

Rând pe rând, pe nesimţite, şi ceilalţi elevi ai lui Isoscel părăsesc sala.

Ionică îşi dă silinţa să pară captivat de spectacol.

— Îţi place, Ionică? îl întreabă, cu o voce caldă, Isoscel.

— E foarte frumos, doamnă dirigintă! răspunde băiatul, cu „convingere”…

Ionică, aflat lângă dirigintă, se foieşte pe scaun, mai ales după ce Geta înalţă din umeri, spre el, şi pleacă şi ea…

Cântăreaţa îşi încheie partitura… Isoscel şi Ionică aplaudă furtunos…

Deodată, Isoscel întoarce privirea şi observă că, în jurul ei, scaunele au rămas goale…

— Dar unde sunt? întreabă ea, nedumerită.

— Îi doare burta…, improvizează, pe loc, Ionică. Ştiţi, au băut, când am venit, nişte citronadă rece, la bufet. Şi-acum uite, gălbeneala aia, care nu e bună de nimic, se răzbună, ce să-i faci!

Isoscel nu pare convinsă, dar nu găseşte altă replică la îndemână, aşa că se lasă păgubaşă…

— Mihai, ţine de „şase”! spune Ionică, urcându-se pe podiumul de la catedră…

Câţiva elevi, rămaşi în clasă în timpul recreaţiei, sunt gata să savureze „spectacolul*1…

— Şi, cum vă spuneam, dragii mei, începe Ionică s-o imite pe Isoscel, vă pregătesc o nouă bucurie: o să mergem la un alt concert de lieduri… O să ascultaţi o soprană de coloratură… de mare clasă (arată el, cu un gest expresiv, care sugerează masivitatea sopranei), cu o voce cristalină ca şopotul izvoarelor de munte…

Şi Ionică începe să cânte căznit, cu o voce piţigăiată, liedul interpretat de cântăreaţa pe care o ascultaseră, de curând, la concert.

În spatele lui Mihai, care râde împreună cu colegii săi, uitându-şi „misiunea”, apare Isoscel, trecând, întâmplător, pe culoar. Se opreşte în faţa uşii deschise şi priveşte câteva clipe. Chipul i se crispează…

— Bravo, puişor! spune ea, pe neaşteptate…

Ionică tresare, încetând „scamatoria”. Ceilalţi elevi fie că se îndepărtează pe coridor, fie că se aşază în bănci.

— Patru! La muzică! precizează Isoscel, după care se-ntoarce şi pleacă mai departe…

În clasă se aşterne o atmosferă apăsătoare. Ionică pare să se căiască pentru că a jignit-o pe dirigintă…

— De, dacă te ţii numai de prostii! îi spune Mihai…

După câteva minute, Isoscel, cu catalogul sub braţ, intră în clasa a XI-a A, colectiv de care răspunde Luminiţa Cernea.

Trece acum printre bănci, controlând temele elevilor. A ajuns în faţa Ancăi… Priveşte, contrariată, paginile goale ale caietului.

— Unde e tema de azi? o întreabă ea.

Fata se ridică, dar nu răspunde.

Doru priveşte neliniştit spre Anca.

— De ce n-ai scris? Tu eşti o fată de zece! Te-a apucat şi pe tine comoditatea? spune Isoscel, cu o anumită ironie. Codiţe văd că ştii să-ţi faci, adaugă ea, pipăind părul Ancăi, împletit, într-adevăr, în parte, în nişte codiţe asemănătoare cu cele pe care le avea Rodica la „balul bobocilor”. Ţi-ai pus şi fundiţe!. Mă rog, apasă, încă o dată, ironic, Isoscel, sunteţi acum în clasa a XI-a, domnişoare, de!. Apoi, revenind la tonul serios, obişnuit: Ia să te pui cu burta pe carte, că mă superi… Astăzi nu-ţi pun notă…

Doru nu-şi poate desprinde privirea de la Anca.

— Ascultă, Dorule – îl ia în primire Tudor toţi sportivii sunt aşa deştepţi ca tine?

— Ce mai vrei, mă – îi răspunde acesta – că mi-ai făcut capul sită…

— Atâta doar: să-ţi intre şi ţie în cap că nu există efect fără cauză! zice Tudor, privind spre Anca.

— Ţi-am mai spus: am pus punct definitiv!

— Ascultându-te şi, mai ales, văzând cât de „inteligent” te porţi, simt că-i iubesc din ce în ce mai mult pe sportivi – îl arde, fără nici un fel de reticenţă, Tudor.

Socrate lucrează la lumina unei lămpi de birou. E noapte. Din camera Ancăi, răzbat acordurile unei muzici modeme. Socrate stă câteva clipe pe gânduri, apoi se ridică şi merge în camera fetei.

Deschide uşa încetişor: Anca a adormit cu casetofonul la cap. Procesorul intră, închide aparatul şi, cu un gest matern, o înveleşte cu o pătură. Apoi părăseşte camera, stingând lumina.

În hol, îl aşteaptă bunica.

— Ţi-am făcut un ceai – spune bătrâna, întinzându-i o cană… Ai vorbit cu ea?

— Nu! Doarme!

— Mihai, se roagă bătrâna, cu lacrimi în ochi, găseşte-ţi mai mult timp şi pentru ea. Stai de vorbă… Tu ştii că ea ţine seama, până la urmă, de ceea ce îi spui. Pe mine nu mă mai ascultă… Uite, acu' – nu vezi? – se perpeleşte, ca pe jar, cu gândul la băiatul ăla. Stă cu ochii în tavan şi-i urlă muzica-n cap. Şi, colac peste pupăză, a început să se şi moţeze. Tu ai văzut ce fel de codiţe îşi face în păr? Şi-a lăsat şi servieta de şcoală… Umblă acum cu un fel de sac pe umăr!

Socrate a ascultat cu atenţie vorbele bătrânei…

— Mihai, să nu te superi pe mine, maică, da' un bărbat nu vede, totdeauna, lucrurile astea!.

Profesorul o priveşte tulburat…

Îmbrăcat în pijama, Doru, întins pe un divan, citeşte dintr-un manual de filosofie; lasă, pentru câteva clipe, manualul deoparte şi fixează o idee, mormăind un şir de cuvinte, cu ochii pe jumătate închişi…

Palma îi rămâne pe copertă. Face un gest, ca şi cum ar mângâia-o… Apoi, cu degete febrile, scoate, dintre copertă şi învelitoarea cărţii, o fotografie. O priveşte îndelung, cu ochi calzi… Este o fotografie făcută „la minut”, într-un parc: printr-un panou, în formă de inimă, prin două „ferestre14 decupate, se văd chipurile, zâmbitoare, ale celor doi – Anca şi Doru. Deşi fotografia, în sine, este caraghioasă, Doru o admiră, de parcă ar avea în faţă cine ştie ce tablou celebru… Întinde mâna şi mângâie uşor, cu degetele, obrajii Ancăi, buzele, ochii ei „de vis”…

— Dorule, suntem caraghioşi, e o fotografie ca de bâlci…

— N-ai umor, „domnişoară Socrate”! Şi ce dacă?!. Viaţa toată este un bâlci… Nu-i zisese cineva… „bâlciul deşertăciunilor”?. Iar noi, ca şi alţii – saltimbanci…, mai mult sau mai puţin buni, mai mult sau mai puţin gata pentru… salturi… până la cel din urmă!.

Anca admisese, în definitiv, că Doru avea dreptate… Şi, chiar dacă avea oroare de asemenea imagini confecţionate, şi-a băgat şi ea capul pe „fereastra” acelei „inimi”.

— Observi – spusese ea – că, totuşi, fiecare este cu „fereastra” lui.

— Da, dar inima e una singură, ca şi viaţa, şi ea ne cuprinde pe-amândoi, alături…

— Alături” nu înseamnă împreună, tinere!

— Aici vă contrazic, „domnişoară Socrate”, deşi constatarea vizează un adevăr: împreună, în viaţă, nu înseamnă totdeauna patru ochi în aceeaşi fereastră… Mai întâi că ai tăi, de pildă, sunt verzi, iar ai mei căprui. Şi-atunci – de unde acelaşi peisaj, cu aceeaşi tonalitate, vreau să zic, dacă altele sunt culorile?!.

— Cel puţin unghiul de vedere… dacă ar fi acelaşi!

— Cu timpul, unghiurile de vedere se apropie, ajungând, de multe ori, chiar să se confunde… După părerea mea, asta nu înseamnă fericire: să începi la un moment dat să te cauţi şi să nu mai ştii de unde să te iei – care e capul tău, care piciorul, mâna sau… gândul… „În lumina soarelui sau în miez de întuneric – fiecare din noi este un unicat! Niciodată repetabil!”… Sper că ai observat ghilimelele: l-am citat pe omul care mă iubeşte cel mai puţin pe lumea aceasta!

— Eşti nedrept, ca de fiecare dată când vorbeşti despre Socrate!

— Poate, în ceea ce priveşte o anumită exagerare… conştientă! Esenţa însă, din păcate, rămâne aceeaşi!

„Iară eu, nerodul, „ îşi spune Doru acum, aşezând cu grijă fotografia la loc, „nu fac nimic… ca s-o schimb…!”

Un bărbat mai în vârstă, în salopetă, tocmai închide capota „Daciei” lui Socrate…

— Domnule profesor, spune el, puţin revoltat, e ultima dată când v-o repar. Maşină nouă şi dumneavoastră vă bateţi joc de ea: mergeţi tot timpul cu şocul tras! Păi, cum să nu daţi carburaţia peste cap?.

— Nea Ioane, gata, m-ai convins: leg şocul de deget şi nu mai uit! spune Socrate, zâmbind.

Privirea îi alunecă de-a lungul străzii. Anca se apropie; are în mână o sacoşă cu pâine.

— Bună ziua, nene Ioane! Gata „modulul”? întreabă fata.

— Gata, domnişoară! Da' e ultima dată – să ştiţi şi dumneavoastră! Dacă n-are grijă de el…

— Anca, îi spune Socrate, hai să vedem ce scofală a făcut nenea Ion, că, de gură, nu-l întrece nimeni!.

Anca se urcă în maşină, lângă Socrate. Profesorul învârte cheia de contact şi motorul porneşte imediat. Îi face semne bătrânului care i-a reparat maşina şi care aştepta încă pe trotuar că totul este „OK”.

Bătrânul îi salută cu braţul ridicat uşor, privind în urma „Daciei”, care demarează rapid, înscriindu-se, în curând, în fluxul unei artere bucureştene…

Anca, de pe fotoliul din dreapta şoferului, priveşte gânditoare, prin parbriz, fără să vadă parcă lumea de pe trotuar.

Deodată se aude o sonerie ţârâind.

Contrariat, profesorul trage maşina lângă bordură, oprind în faţa unei cofetării.

— Ce s-a întâmplat? întreabă Anca.

Socrate cercetează bordul şi observă beculeţul roşu, care anunţă că şocul e tras. Împinge butonul şi soneria încetează. Încep să râdă amândoi.

— Bine că nu mi-a pus un clopot de pompieri! exclamă Socrate amuzat.

Anca are pentru el parcă o privire maternă, în care îl învăluie, întinzând în acelaşi timp mâna stângă şi mângâindu-i uşor valurile frumoase de păr, ce-au început să împrumute străluciri de argint.

Socrate opreşte, pentru câteva clipe, lângă obrazul său, mâna mică a fetei, sărutând-o apoi în mijlocul palmei – peste jocul de linii al destinului…

— Ce zici, luăm câte-o savarină? o întreabă Socrate, premeditând ceva…

Pe terasa cofetăriei, Anca şi Socrate, la o masă, mai izolată puţin, mănâncă în tăcere… Fata îşi priveşte tatăl, din când în când, cu o anume îngrijorare…

— Anca, uite la ce m-am gândit – spune profesorul, pe neaşteptate: cred că ar fi bine să te transfer la alt liceu!. Ce zici?

Fata îşi muşcă buzele. Aşteaptă câteva clipe, în care lasă parcă impresia că ar fi de acord, după care răspunde:

— Ştiu de ce vrei să plec de-aici!. Urmează o pauză, ce se înscrie în aceeaşi senzaţie „încurajatoare1*… Tată, nu mă mut la altă şcoală! exclamă apoi fata, cu hotărâre, privindu-l pe Socrate drept în luminile ochilor. Te rog, dacă mai poţi, să ai încredere în mine!.

Socrate lasă linguriţa pe farfurie. Tonul atât de hotărât al fetei îl surprinsese puţin. 1-l cunoştea, desigur, era doar fata lui. Dar acum vorbele veneau parcă dintr-un izvor mult mai adânc… Şi-apoi cuvintele de rugăminte… cu menţiunea: „dacă mai poţi”… Îl impresionaseră profund.

Ochii Ilenei îl priveau de dincolo de masă… Erau calzi şi blânzi, şi cu raze de aur…

— Bine, fata mea, spune Socrate, dacă aşa doreşti tu… Bine!.

Pe culoar, Socrate merge agale, cu haina pe umeri şi cu mapa roşie sub braţ. În faţa clasei sale îl aşteaptă Buzescu…

— Domnule profesor, începe, timid, acesta, am venit… ştiţi… Apoi, luându-şi inima în dinţi, rosteşte, dintr-o răsuflare: Vă rog să-l scuzaţi pe tata!.

Socrate îl bate pe umăr:

— Am şi uitat, Buzescule. Tu eşti un băiat serios şi deştept. Ai înţeles, sper, că avem datoria să trecem curaţi prin împrejurările grele pe care viaţa ni le scoate în cale!.

Băiatul ar dori să mai spună ceva…

— De acord? îl întreabă Socrate.

— Domnule profesor, voiam să vă mai spun… că tata… o să vină la şcoală… Ştiţi, vrea să vă reclame…

— Bine…, Buzescule! spune Socrate, după câteva clipe de pauză, cu obrazul întunecat. Asta e o altă problemă. Nu-ţi face tu griji! Tu trebuie să-nveţi!… Apoi, îl mângâie, în treacăt, pe obraz şi intră în cabinet.

Isoscel, care apăruse tocmai atunci la capătul coridorului, vede gestul lui Socrate, se încruntă şi porneşte spre uşa unei săli de clasă.

A doua zi, în sala de lectură a bibliotecii liceului, se desfăşoară o şedinţă a „Cercului de creaţie multilaterală11, condus de Socrate. Băieţi şi fete, printre care Mihai, Dana, Buzescu, Tudor, stau aşezaţi în jurul unei mese, ascultându-l pe Ionică. Citeşte un fragment dintr-o proză cu tentă poliţistă… Mai mult interpretează…

— În tăcerea mormântală care s-a lăsat – spune el acum – ochii căpitanului aruncă văpăi… Un gest scurt – pe care Ionică îl şi „pune în scenă” – şi pistolul se îndreaptă spre pieptul asasinului: poc! poc!” – exclamă „autorul-interpret”.

În clipa aceea, pe uşa bibliotecii îşi face apariţia Isoscel… Mâna lui Ionică, împreună cu închipuitul pistol se îndreaptă astfel spre pieptul profesoarei, care se retrage speriată din direcţia „loviturii”, exclamând: „Vai!” Elevii, toţi, izbucnesc în râs. Revenindu-şi, Isoscel întreabă, cu tonul ei inchizitorial:

— Ce-i comedia asta?

— E cerc, doamnă profesoară! răspunde, cu un calm superior, Ionică.

— Poate circ! precizează enervată Isoscel. Că d-aia vă purtaţi de parcă n-aţi fi în şcoală! adaugă ea, privind spre mi elev care stă mai lejer pe un scaun…

Vădit deranjat de faptul că i se ignoră prezenţa, Socrate, de la o masă, aşezată undeva, în faţă, dar mai într-o parte, intervine pe un ton sec:

— Doamnă profesoară, bibliotecara se află alături, la fişier!

Isoscel trece pe lângă mesele în jurul cărora stau elevii şi se îndreaptă spre camera vecină. Dând cu ochii de bibliotecară, o întreabă înţepată:

— Mi-ai găsit cartea, dragă?

— Da, sigur că da! răspunde, cu politeţe, bibliotecara, poftiţi!.

Ionică s-a aşezat la locul său…, lângă Mihai, aşteptând verdictul lui Socrate…

— Ionică – spune, apăsat, profesorul – cu asemenea „creaţii” să nu te mai prind la cerc!.

Băiatul se bosumflă…, dar, înţelegând că Socrate are dreptate, răspunde, totuşi, mormăit:

— Da, domnule profesor…

— Acu', tu să nu te superi, reia Socrate, cu o fină ironie. Ştii doar că în artă – mulţi chemaţi, puţini aleşi! De fapt – exagerează el, întinzând coarda, ca să-l aducă pe Ionică la limanul obişnuit al trăirilor sale – tu ai talent la matematică! N-ai apucat s-o dovedeşti încă! Dar cine ştie?!.

Râd cu toţii…

— Apropo de revista şcolii, continuă Socrate, cine face cronica spectacolului cu piesa O noapte furtunoasă, la care am fost sâmbăta trecută?

— Încerc eu, domnule profesor, se oferă Mihai.

— De acord! Apoi, continuând să privească la paginile unei machete: La „Tinere talente” publicăm poeziile Danei, pe care le-am ascultat azi…

Dana se luminează la faţă. O bucurie sinceră începe să-i cânte frumos în suflet.

— Ultima formă, cu schimbările ce ţi s-au sugerat aici, mi-o aduci în două zile. Vreau să mă mai uit o dată peste ele. E bine?

— Sigur, domnule profesor! răspunde fata, zâmbind cu mulţumire.

Isoscel, cu cartea în mână, trece pe lângă membrii cercului, fără să-i privească. Ajungând în dreptul profesorului, ezită o clipă, apoi, întorcând capul doar pe jumătate, rosteşte un „Bună ziua”, în treacăt. Socrate se ridică de pe scaun, răspunzându-i politicos.

Deschizând uşa, profesoara de matematică se pomeneşte fată în fată cu Luminiţa, care tocmai venea la cerc.

— Poftim, drăguţă! spune Isoscel, făcându-i loc…

— Vă rog, doamnă profesoară, se poate? răspunde Luminiţa, făcând un pas înapoi şi permiţându-i astfel lui Isoscel să iasă din bibliotecă. Apoi, intrând şi ea, se aşază pe un scaun lângă Socrate. Vă rog să mă scuzaţi… Am întârziat! A trebuit să aştept un medic… pentru mama! Nu se simte prea bine…

— Eu am o rugăminte la dumneavoastră: când o să aveţi un pic de răgaz… aş dori să mai discutăm ceva despre Anca spune Socrate…

Pe coridor, Andrei, fostul elev al lui Socrate, stă rezemat de pervazul unei ferestre. Se uită, din când în când, nerăbdător la ceas… Ceva mai departe de el, lângă o altă fereastră, bărbatul care mai venise cândva în liceu după Luminiţa şi pe care chiar Socrate îl văzuse discutând, într-o staţie de troleibuz, cu noua sa colegă, citeşte un ziar.

Deodată, uşa bibliotecii se deschide şi elevii ies de la cerc. Andrei se apropie şi, în clipa în care prietena lui, o fată blondă, colegă a Ancăi, îşi face apariţia în pragul uşii, o fotografiază.

În urma elevilor, după câteva minute, ies şi Luminiţa şi Socrate.

Bărbatul de lângă fereastră împătureşte ziarul, în grabă, şi se îndreaptă spre cei doi.

Luminiţa îl zăreşte. Faţa ei se crispează uşor.

— Vă rog să mă scuzaţi! se adresează ea lui Socrate, evident stânjenită. Acesta nu răspunde nimic, îşi pleacă doar capul, continuându-şi drumul pe coridor.

Bărbatul necunoscut o salută pe Luminiţa şi amândoi pornesc spre ieşirea din şcoală…

În drum spre cancelarie, Socrate o vede pe Isoscel discutând aprins cu omul acela, din curtea căruia, nu demult, el fusese nevoit să plece ca un înfrânt… Chipul i se-ntunecă.

Un grup de elevi, printre care şi Buzescu, înaintează dinspre bibliotecă spre ieşire. Văzându-l pe tatăl său, băiatul încremeneşte… Ceilalţi elevi trec pe lângă el. Ţintuit locului, Buzescu priveşte cu disperare…

Înainte de a ajunge la cancelarie, Socrate este întâmpinai de directoarea liceului, care ieşea din cabinetul său:

— Domnule profesor, aveţi câteva clipe libere? i se adresează ea.

— Vă rog! răspunde Socrate.

— Atunci, să intrăm puţin! îl invită, deschizându-i uşa cabinetului… Dragul meu, începe directoarea afectuos, chipurile, dar şi protocolar, uneori mai binele este duşmanul binelui!. Ştii cât de mult te preţuiesc!. Fir-ar să fie…, dar nu ştiu cum se întâmplă că felul în care procedezi dumneata, în raporturile cu elevii, cu colegii, cu părinţii, poate da naştere, uneori, la fel de fel de interpretări…

Socrate, de pe fotoliul în care îl invitase directoarea să se aşeze, o priveşte contrariat…

— Uite, mai adineaori, continuă femeia, plimbându-se, puţin agitată şi plină de importanţă, pe lângă propriul ei birou…, tatăl lui Buzescu a căutat-o pe Isoscel. A venit şi la mine… Şi se poate duce şi-n altă parte… şi el, şi alţii… Cui îi foloseşte?

— Deci, aşa! Am înţeles, spune Socrate, ironic.

— Mă tem că nu m-ai înţeles bine: Eu doresc să fie linişte-n liceu! precizează apăsat directoarea.

— Vasăzică – şcoala, mica noastră „feudă”, pe care trebuie s-o apărăm oricum!

— Da, mica noastră „feudă”, cum îţi place să ironizezi, fiindcă, de prestigiul ei, depinde prestigiul fiecăruia dintre noi!

Socrate zâmbeşte mâhnit:

— Şi eu care credeam că lucrurile stau exact invers!.

Uşa se deschide şi apare Isoscel:

— Aici erai?! exclamă ea. Te-am căutat peste tot!. Mă iertaţi, se adresează apoi directoarei…

— Dar ce s-a întâmplat? întreabă aceasta.

— Domnule profesor, continuă Isoscel, aţintindu-l pe Socrate, să ştii că sunt foarte supărată pe dumneata. Am adunat destule până acum… Uite, încă un gest necugetat… Şi, de data aceasta, îmi subminează autoritatea: te duci la Buzescu acasă, fără nici un rost… Ce-ai căutat dumneata acolo? Eşti dirigintele lui?.

De pe coridor se aude soneria de intrare…

— Mă scuzaţi, spune directoarea, vrând parcă să nu asiste la această scenă, trebuie să merg la oră… Şi iese din cabinet…

— Asta am vrut să-ţi spun, continuă Isoscel… Şi-n plus, că le cauţi prea mult în coarne, omule! Cum să mai avem prestigiu în faţa lor, când le permiţi să stea ca la cafenea în faţa dumitale?!. Faci prietenii cu ei! Ce-i cu liberalismul ăsta?. Îţi place reclama, ţi-am mai spus!. Şi, cu asta, am terminat!. adaugă Isoscel, aşezându-se, epuizată, pe scaunul de la biroul directoarei…

— Ei bine, dacă dumneavoastră aţi terminat, îi răspunde Socrate, ridicându-se din fotoliul de unde o ascultase, la început uluit, apoi clocotind de indignare, dar stăpânindu-se, să vă spun şi eu ce gândesc… Voiam s-o fac mai de mult… Dar uite că acum s-a ivit prilejul…

— Poftim! Te-ascult! îl întrerupe Isoscel, înţepată…

— V-aţi întrebat vreodată că, fără să vreţi, poate, faceţi rău în jurul dumneavoastră?!.

— Cum îţi permiţi?! sare Isoscel.

Socrate continuă pe acelaşi ton calm, egal:

— Nu ştiu ce împrejurări de viaţă v-au marcat… Dar un lucru este clar: că n-aţi avut puterea să treceţi peste ele… Şi riscaţi să vă veştejiţi!. Iar asta poate că n-ar însemna nimic, dacă n-aţi fi dascăl… În profesiunea noastră nu-i de-ajuns să transmiţi cunoştinţe, cifre, formule, principii… trebuie să rupi şi din sufletul tău… Şi dacă e veşted?!.

Pe măsură ce Socrate vorbeşte, Isoscel se sufocă de indignare…

— Îi înghesuiţi pe toţi în „patul lui Procust” al prejudecăţilor dumneavoastră…, al modului rigid în care gândiţi… Sunteţi un om serios, bine pregătit profesional…, dar de unde ideea că elevul, ca să înveţe, trebuie să ştie doar de frică? Şi că trebuie ţinut la distanţă?. Ce ştiţi dumneavoastră despre copiii cu care lucraţi la şcoală, despre sufletele lor, despre aspiraţii şi visuri, despre bucurii şi durere, despre ce se întâmplă cu ei dincolo de cadrul de lemn al băncii şi de pereţii sălii de clasă?. Le cerem să respecte regulamente, să îndeplinească sarcini, să înveţe fel de fel, chiar dacă ştim să-i atragem sau nu, dacă reuşim să-i convingem sau nu, dar când nu fac ceea ce le cerem şi se cere, n-ar trebui să ne întrebăm şi de ce? De ce n-o fac? Care e cauza? Unde se află răul? Şi ce-ar trebui să întreprindem ca să nu mai fie?!.

Isoscel, lividă, respiră din ce în ce mai greu…

Dându-şi seama că i s-a făcut rău, Socrate ia repede un pahar de pe masa directoarei, îl umple cu apă de la chiuveta aliată în spatele unei perdele şi o ajută să bea… Isoscel îşi revine… Îl priveşte lung, se ridică şi pleacă…

Rămas singur, descumpănit oarecum, Socrate se trezeşte cu paharul în mână. O clipă nu ştie ce să facă. Merge iar la chiuvetă, umple paharul şi-l bea dintr-o răsuflare, slăbindu-şi, în acelaşi timp, cravata de la gât şi descheindu-şi nasturele de la cămaşă…

Cancelaria este pustie… Uşa se deschide încet şi în încăpere intră Isoscel. Priveşte, parcă dezorientată, ca şi cum ar simţi golul din jurul său. Îşi ia de pe masă poşeta şi iese… copleşită de tristeţe…

Starea aceasta continuă şi pe stradă. Indiferentă la tot ce se află în jurul ei, profesoara vrea să traverseze… dar, deodată, scrâşnetul puternic al unor frâne o face să întoarcă speriată privirea: o maşină s-a oprit la câţiva centimetri de ea. Pentru o clipă, dispare parcă întreaga ambianţă sonoră, lăsând să se audă doar vocea şoptită a lui Isoscel, care repetă ca un automat:

— Scuzaţi-mă!. Scuzaţi-mă!.

Cu catalogul în mână – terminase o oră de clasă – Socrate se apropie de uşa cancelariei. Deschide şi vede că Luminiţa nu se află înăuntru. Se-ntoarce spre eleva de serviciu şi se apropie de ea. Fata se ridică.

— Ai văzut-o, cumva, pe doamna profesoară Cernea ieşind din şcoală? o întreabă el.

— Da, a plecat, domnule profesor!

Acum Socrate păşeşte, preocupat, pe o stradă aglomerată. Pare absent… Deodată, se aude strigat:

— Mihai!

Se opreşte şi se uită în jur. De el se apropie profesoara Doina Puşcariu. E bine dispusă, are un aer tonic, tineresc.

— Salve, Mihai! Bine că te văd…, spune ea, trăgându-l mai deoparte, lângă vitrina unui magazin… Dar ce e cu figura asta de înmormântare? îl întreabă, după ce îl cercetează câteva secunde.

— N-am alta la îndemână! răspunde, cu umor negru, Socrate.

— Ce v-a apucat, domnule, că şi fii-ta e la fel de veselă?!. Uite ce voiam să-ţi spun, continuă profesoara, că-n ultimul timp n-am mai apucat să stăm de vorbă… Tu te-ai mai uitat prin catalogul Ancăi?

— Nu! răspunde Socrate firesc.

— Păi, sigur, ocupă-te tu de toţi şi de toate, că de-a ta se ocupă şcoala!. Tu ştii că ieri a luat un patru la fizică?

— La tine? întreabă mirat Socrate.

— La mine! Apoi, luându-l de braţ, continuă: Hai, condu-mă puţin, că-ntârzii!

Pornesc împreună…

— Mihai, suntem colegi de-atâţia ani! revine Doina Puşcariu… Să ştii, cu Anca se petrece ceva!… Ea treia oară, consecutiv, când nu ştie lecţia… sau nu vrea să răspundă!. Ar trebui să te dumireşti… ce e la mijloc… Poate e nevoie s-o ţii mai din scurt!. Mă rog!. Te salut, „bătrâne”! îi spune ea, bătându-l băieţeşte pe braţ şi plecând…

În apartament, Socrate e izbit de muzica ce se aude din camera Ancăi. Dă să intre la el, dar se răzgândeşte. Bate la uşa fetei, dar, cum aceasta nu aude, tatăl deschide şi intră.

Anca e întinsă pe divan, cu casetofonul lângă ea.

— Te rog să dai mai încet! îi cere Socrate.

— Începem ora de dirigenţie? răspunde ironic fata, ridicându-se.

Socrate se aşază pe un fotoliu, fără să-i ia în seamă ironia.

— Dacă ai venit să te interesezi ce mai face Doru, află că…

— Nu mă interesează Doru-al tău! îi răspunde Socrate.

Fata e puţin descumpănită. Abia acum dă muzica mai încet…

— Anca, spune Socrate, schimbând tonul: ce este cu notele tale din ultima vreme?

— Ce să fie? răspunde cu oarecare obrăznicie fata, note ca toate notele! Vreau şi eu o gamă cât mai variată!. M-am plictisit de „do” de sus!.

— În schimb, mie mi-a fost, pentru prima oară, ruşine din cauza ta!

Anca e şocată. Îl priveşte, cu încordare, aşteptând…

— Pentru prima dată mi se-ntâmplă – continuă Socrate – ca altcineva să-mi spună ce note iei tu… Între noi, totul a fost mereu limpede şi sincer. Eu am avut încredere… Nu m-am uitat niciodată în catalogul tău… Mi-ai spus tu, totdeauna…

Fata nu răspunde nimic. Îşi pleacă ochii… Se simte că reproşul tatălui său o doare…

Telefonul sună. Socrate ridică, nervos, receptorul şi-l pune la loc.

— Anca, îmi promiţi că te-apuci serios de treabă? spune Socrate, cu glas îndurerat.

— Tată, răspunde fata, la aceeaşi înălţime de suflet, te-am rugat să ai încredere în mine!.

Telefonul sună din nou. Profesorul ridică receptorul. De la capătul celălalt al firului, se aude vocea Luminiţei:

— Iertaţi-mă că vă deranjez, spune ea. Am un pic de răgaz în după-amiaza aceasta. Am putea sta de vorbă despre ceea ce m-aţi rugat?

— Sigur că da! Mulţumesc!

— Vă convine peste o jumătate de oră, la metrou, în staţia „Eroilor”, la ieşirea dinspre Operă?

— De acord! spune Socrate şi închide telefonul.

— Diriginta era? întreabă Anca.

— Da!

Fata învârte butonul casetofonului şi muzica izbucneşte puternic.

Socrate o priveşte, fără să spună nimic. Iese din cameră.

Anca închide brusc casetofonul.

Luminiţa ia, dintr-un dulăpior, două flacoane cu medicamente şi se îndreaptă spre fotoliul în care se află mama ei, o femeie în vârstă, cu un aer de om suferind.

Pune medicamentele pe măsuţa de lângă fotoliu…

— Uite, mamă – spune profesoara ai aici medicamentele. Iei câte o tabletă, din fiecare, peste o jumătate de oră!.

— Stai mult? se interesează bătrâna cu aerul unui copil ce nu-şi doreşte să fie părăsit de cel care-l ocroteşte.

— Nu, mamă!. E un coleg…, un om deosebit. Poate că o să-l cunoşti şi dumneata!. Are o fată drăguţă… E eleva mea!. spune Luminiţa, în timp ce se pregăteşte de plecare…

— Să vii repede, Luminiţa! se roagă, cu un scâncet, bătrâna…

— Şi, credeţi-mă – zice Socrate – că, bând paharul acela de apă, am avut senzaţia că m-am eliberat de o mare povară. Trebuia să-i spun, era o problemă de conştiinţă. Nu puteam altfel!.

E seară… Pe o alee din Cişmigiu, Socrate şi Luminiţa păşesc agale…

— Mihai! i se adresează profesoara… Te supără că-ţi spun aşa?

— Dimpotrivă!.

— Eu nu cred că trebuie să-ţi faci atâtea probleme în legătură cu Isoscel…

Socrate înalţă din umeri, arătând că nu e convins nici dacă trebuie, nici dacă nu trebuie să-şi facă…

În timpul acesta trec prin faţa unei tonete. Luminiţa se opreşte şi cumpără două lozuri… Îi oferă unul lui Socrate. Acesta simulează jocul alegerii, neştiind pe care să-l tragă. Se hotărăşte, în sfârşit, la unul din două. Îl desface grăbit şi, citindu-1, exclamă:

— Ia uită-te! M-am îmbogăţit! Cinci mii de lei! Se întoarce apoi către vânzătoare şi primeşte bucuros o bancnotă de cinci mii de lei…

— Oferi totdeauna lozuri câştigătoare? o întreabă el pe Luminiţa, care, luând-o înainte, se îndepărtase cu câţiva paşi de el… Profesoara nu-i răspunde însă, amuzată de ceea ce vede pe biletul său, pe care îl bagă în poşetă.

Cu bancnota câştigată, Socrate cumpără un trandafir alb, frumos, pe jumătate doar înflorit, de la o florăreasă ce tocmai trecea pe lângă ei, cu un coş cu flori.

Mirată că nu-i ia decât o floare – pe cinci mii de lei – fata cu coşul spune „Sărut mâna!” şi pleacă, temându-se ca nu cumva „clientul” să se răzgândească şi să-i ceară banii înapoi.

Socrate îi oferă trandafirul Luminiţei.

Aceasta îl primeşte, făcând o mică reverenţă, miroase floarea, admirându-i în acelaşi timp frumuseţea, apoi, ducând-o la buze, sărută uşor petalele acelea imaculate…

— Tu ce-ai câştigat? o întreabă el…

— Secret! spune Luminiţa, luându-l de braţ şi păşind alături de el, gânditoare. Umbrele lor, aproape unite, tremură acum în oglinda lacului, vălurită de zvâcnirile leneşe ale unor lopeţi ce împing o barcă în care doi tineri se sărută…

— Şi totuşi…, continuă Socrate discuţia începută, cum să nu te afecteze atitudinea cuiva cu care munceşti zi de zi? înţelege-mă, precizează el, nu este o chestiune personală… Uneori Isoscel mi-e chiar simpatică… aşa, cu ifosele şi trăsnăile ei… Şi sunt sigur că e un suflet chinuit… Mai ales după seara aceea, cu cântecul…, nu încape nici o îndoială… Dar mă gândesc mereu la copiii ăştia, care au şi ei nevoie de înţelegere şi de căldură… Poţi să stai aşa, deoparte?.

— Fireşte că nu! răspunde Luminiţa… Dar crezi că asta va schimba ceva în concepţiile ei?.

— Poate că da, poate că nu! Cine ştie?!. Totuşi, stau acum şi mă gândesc dacă vehemenţa mea n-a fost, cumva, exagerată…

Luminiţa şi Socrate traversează acum un podeţ, pe sub care trec bărci cu tineri…

— În privinţa Ancăi, îmi menţin părerea – spune profesoara ei dirigintă: lucrurile sunt, cred, mai simple decât îţi închipui…

— Sunt foarte îngrijorat!. Şi nu atât pentru note şi nici… pentru tenismanul ei…, am senzaţia că s-a rupt ceva între noi, că în relaţia noastră de comunicare s-a produs o fisură…

— Ştii ce-mi spune mie intuiţia? Că Anca va rezolva singură totul. Cu o condiţie: să fii aproape de ea! Şi mai aproape decât ai fost până acum! Numai aşa vei repara scurtcircuitul sufletesc de care vorbeai… Apoi, după o mică pauză, adaugă: astăzi, în oră, Doru i-a trimis un bilet. Anca i l-a înapoiat, fără să-l citească! Am zâmbit pe dinăuntru, făcându-mă că n-am observat nimic…

Pe neaşteptate, se aprind luminile în parc… Profesoara se opreşte… Se aşază pe o bancă…

— Şi… ar mai fi ceva! spune ea, invitându-l şi pe Socrate să ia loc…

Acesta o priveşte cu interes. Ochii săi întreabă mai mult decât ar face-o vorbele…

— N-ai văzut? Primesc şi eu bileţele!. spune ea, pe jumătate zâmbind, pe jumătate în serios…, făcând aluzie la biletul primit cândva, în sala de festivităţi… Este cineva… În felul lui, ţine mult la mine… Dar e un om care n-are puterea să se dăruiască. Nu arde! Simt tot mai mult, sunt convinsă chiar că suntem două vieţi ca două paralele, ce nu se vor putea întâlni niciodată!.

— Şi?

— Simţeam nevoia să-ţi spun şi acest lucru!.

Socrate strânge în palma sa mâna mică şi fină a Luminiţei… Nu îndrăzneşte să privească în ochii ei… Sunt ochii Ilenei şi el nu ştie ce-ar putea să vadă acolo…

Profesoara îi caută însă pe ai lui…

— De ce te fereşti? îl întreabă ea blând… În prima zi, când ne-am întâlnit, ai spus: „Bine că sunt! Că sunt aşa!”… Atunci n-am ştiut la ce te referi… O văzusem pe Anca în careu şi mă simţeam tulburată… Era ca şi când m-aş fi întâlnit cu mine însămi la o altă vârstă, în oglindă!. Apoi am priceput că ea purta pe lume o nepreţuită moştenire… Nu te întreb cât ai iubit-o… Îmi închipui… Dar e mult de-atunci, Mihai!. De altfel, destinul meu n-a fost mai blând! Dimpotrivă! Pentru că mie, de la el, nu mi-a rămas decât durerea… Tu o ai pe Anca…

— N-am înţeles: care el? a întrebat profesorul trezit ca din visare.

— Poate că odată am să-ţi povestesc… În afară de tatăl meu, şi eu am pierdut o fiinţă, care…

Ridicându-se de pe bancă, pornesc, în acelaşi pas, pe aleea străjuită de două rânduri de tei, ce-şi unesc coroanele într-o boltă comună.

De la braseria „Monte Carlo” răzbat până aici acordurile melodiei pe care orchestra „Liceenilor” o cânta la „balul bobocilor”, în momentul în care Socrate ar fi dorit s-o invite pe Luminiţa la dans. Ascultând-o, amândoi zâmbesc ca unei plăcute amintiri… Siluetele lor se pierd încet în depărtarea aleii…