I. Prin cauza de sine înţeleg lucrul a cărui esenţă include existenţa sau a cărui natură nu se poate concepe decât ca existenţa.
II. Lucrul care poate fi mărginit de un alt lucru de aceeaşi natură cu el, îl numesc finit în genul său. Se zice, bunăoară, că un corp este finit, pentru că totdeauna concepem un alt corp mai mare. Tot astfel, o gândire este mărginită de altă gândire. Dar corpul nu este mărginit de gândire, nici gândirea, de corp.
III. Prin substanţă înţeleg ceea ce există în sine şi este conceput prin sine; adică acel lucru al cărui concept nu are nevoie de conceptul altui lucru, din care să trebuiască să fie format.
IV. Prin atribut înţeleg ceea ce intelectul percepe în substanţă ca alcătuindu-i esenţa.
V. Prin mod înţeleg schimbările substanţei; cu alte cuvinte, ceea ce se află în alt lucru, prin care este conceput.
VI Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţă eternă şi infinită.
LĂMURIRE: Spun existenţa absolut infinită şi nu infinită în genul său, pentru că unui lucru infinit numai în genul său putem să-l negăm infinit de multe atribute; pe când, în ce priveşte ceea ce este infinit absolut, esenţei sale îi aparţine tot ce exprimă o esenţă şi nu implică vreo negaţie.
VII. Numesc liber lucrul care exista numai din necesitatea naturii sale şi care de la sine se determină să lucreze. În schimb numesc necesar, sau, mai bine zis, constrâns, lucrul care este determinat de alt lucru sa existe şi să lucreze într-un fel anumit şi nu într-altul.
VIII. Prin eternitate înţeleg însăşi existenţa, întrucât o concepem ca decurgând cu necesitate din însăşi definiţia lucrului etern.
LĂMURIRE: într-adevăr, o astfel de existenţa este concepută ca adevăr etern şi, de asemenea, ca esenţă a lucrului; şi, de aceea, nu poate fi explicată prin durată sau prin timp, chiar dacă am concepe durata ca fără început şi fără sfârşit.