Propoziţia VIII.

Orice substanţă este cu necesitate infinită.

DEMONSTRAŢIE: O substanţă cu un atribut nu poate fi decât unică (după prop. V) şi existenţa ţine de natura ei (după prop. VH). Urmează deci, din însăşi natura ei, ca ea să existe fie ca finită, fie ca infinită. Dar nu va putea să existe ca finita, deoarece (după def. U) ar trebuie să fie mărginită de o altă substanţă de aceeaşi natură, care, la rândul ei, ar trebui să existe cu necesitate (după prop. VH); ar exista astfel două substanţe ai acelaşi atribut, ceea ce (după prop. V) este absurd. Prin urmare, ea este infinită. C.e.d.d.

NOTA I: întrucât finitul este în realitate o negaţie parţială1, iar infinitul este o afirmaţie absolută a existenţei unei naturi oarecare, urmează, numai din prop. VII, că orice substanţă trebuie să fie infinită.

NOTA II: Nu mă îndoiesc că toţi acei care judecă lucrurile confuz şi nu sunt obişnuiţi să le cunoască prin cauzele lor prime, cu greu vor putea să înţeleagă dem. Prop. VII; aceasta, desigur, fiindcă ei nu fac deosebire între modificările substanţelor şi substanţele înseşi, nici nu ştiu cum se produc lucrurile. De aceea, ei atribuie substanţei originea pe care văd că o au lucrurile naturale; căci acei care nu cunosc adevăratele cauze ale lucrurilor confundă totul şi, fără nici o împotrivire a mintii, îşi închipuie că arborii vorbesc ca oamenii şi că oamenii se nasc atât din piatră, cât şi din sămânţă, că orice formă se schimbă în oricare alta. Tot astfel, acei care confundă natura divină cu cea umană atribuie uşor lui Dumnezeu afecte omeneşti, mai ales cât timp nu ştiu cum se produc afectele în suflet. Dacă ar da mai multă atenţie naturii substanţei, oamenii nu s-ar mai îndoi câtuşi de puţin de adevărul prop. VII; mai mult decât atât, aceasta propoziţie ar fi pentru toţi o axiomă şi ar fi socotită printre noţiunile comune. Căci prin substanţă ei ar înţelege ceea ce este în sine şi se concepe prin sine, adică ceva a cărui cunoaştere nu are nevoie de cunoaşterea altui lucru. Dimpotrivă, prin modificări ei ar înţelege ceea ce se află în alt lucru, iar ideea lor se formează din ideea lucrului în care se află: de aceea putem să avem idei adevărate despre modificări care nu

1. Adică ceva despre care se neagă parţial, cu alte cuvinte, ceva căruia i se neagă anumite atribute sau însuşiri.

Există1; căci, deşi ele nu au existenţă actuală în afara intelectului, esenţa lor este totuşi cuprinsă în esenţa altui lucru, în aşa fel încât pot fi concepute prin acesta. Dimpotrivă, adevărul substanţelor din afara intelectului nu există decât din ele însele, pentru că sunt concepute prin ele însele. Prin urmare, dacă cineva ar spune că are o idee clară şi distinctă2, adică adevărata, despre o substanţă, dar că totuşi se îndoieşte că această substanţă există, ar fi acelaşi lucru ca şi când ar spune că are o idee adevărată, dar se îndoieşte de adevărul ei (cum reiese clar, pentru cine observă cu destulă atenţie). Tot astfel, dacă cineva ar admite că substanţa este creată3, prin aceasta ar admite că o idee falsă a devenit o idee adevărată, ceea ce, evident, ar fi ceva cum nu se poate concepe mai absurd; tocmai de aceea trebuie să recunoaştem cu necesitate că existenţa substanţei este, ca şi esenţa ei, un adevăr etern. Din toate acestea putem conchide – şi în alt chip – că nu poate exista decât o singură substanţă de aceeaşi natură – ceea ce am crezut că merită osteneala de a fi arătat aici.

Dar, ca să fac aceasta în mod ordonat, trebuie să observăm: I) că adevărata definiţie a fiecărui lucru nu cuprinde şi nu exprimă nimic în afara naturii lucrului definit De unde rezultă: II) că nici o definiţie nu cuprinde şi nu exprimă un număr anumit de indivizi4, întrucât ea nu exprimă nimic altceva decât natura lucrului definit. Bunăoară, definiţia triunghiului nu exprimă nimic altceva decât pur şi simplu natura triungliiului şi nu un număr anumit de triunghiuri. Trebuie să observăm: III) că fiecare lucru care există are cu necesitate o cauză anumită în virtutea căreia el există”’. In fine, trebuie să observam: IV) că această cauză în virtutea căreia un lucru există trebuie să fie cuprinsă sau în însăşi natura şi definiţia lucrului existent (dacă este în natura lucrului să existe), sau să se găsească în afara acestuia.

Din aceste observaţii rezultă că, dacă există în natură un număr anumit de indivizi*’, ei trebuie să aibă cu necesitate o cauză pentru care există şi

1. Deşi „modurile există, noi le putem concepe ca neexistând: de aci urmează că, dacă luăm în considerare doar esenţa modurilor şi nu ordinea naturii în întregi mea sa, nu putem conchide, din faptul că ele există în clipa de faţă, dacă ele vor mai exista sau nu, dacă au mai existat înainte sau nu” (Scrisoarea 12 a lui Spi-noza).

2. Criteriul adevărului, după Descartes, pe care Spinoza si-l însuşeşte.

3. Aci Spinoza respinge teza că natura (substanţa) ar fi creată, adică teza creaţi-unii. De aceea, monismul său a fost considerat ateism,

4. Adică nu exprimă numărul obiectelor definite, ci numai natura, însuşirile lor reale şi nimic altceva.

5. Afirmarea principiului cauzalităţii: tot ce există, există în virtutea unei cauze.

6. Individ, aci şi în restul textului, are sensul de obiecte, lucruri sau fiinţe individuale.

Pentru care nu sunt nici mai mulţi, nici mai puţini. Bunăoară, dacă există în natură 20 de oameni (despre care, pentru mai multa claritate, presupun că există în acelaşi timp şi că înaintea lor nu au mai existat alţii în natură), nu va fi suficient, (pentru a explica de ce anume există 20 de oameni) să arătăm care este cauza naturii omeneşti în general; ci va trebui să mai arătăm de ce nu exista nici mai mulţi, nici mai puţini de 20; întrucât este adevărat (prin obs. III) că orice lucru trebuie cu necesitate să aibă o cauză în virtutea căreia el există. Însă această cauză (după obs. II şi III) nu poate fi cuprinsă în însăşi natura omului, întrucât adevărata definiţie a omului nu cuprinde numărul 20. Aşa încât (după obs. IV) cauza pentru care există aceşti 20 de oameni1 şi deci pentru care există fiecare dintr-înşii, trebuie să fie cu necesitate în afara fiecăruia dintr-înşii; şi de aceea trebuie conchis în chip absolut2 că orice lucru, în natura căruia pot exista mai mulţi indivizi, pentru ca aceştia să existe, trebuie cu necesitate să aibă o cauză externă. Şi fiindcă (pe temeiul celor stabilite în această noră) stă în natura substanţei ca ea să existe, definiţia ei trebuie cu necesitate să cuprindă existenţa şi deci din simpla ei definiţie trebuie să-l deducem existenţa. Din definiţia ei însă (cum am arătat în obs. U şi W) nu poate să rezulte existenţa mai multor substanţe. Urmează deci cu necesitate, din definiţia substanţei, că nu există decât una singură de aceeaşi natură – aşa cum ne-am propus să dovedim.