Propoziţia XXXVI.

Nu există nimic din a cărui natură să nu rezulte vreun efect DEMONSTRAŢIE: Orice există exprimă în chip sigur şi determinat natura sau esenţa lui Dumnezeu (după cor. prop. XXV), adică (dupăprop. XXXIV) tot ce există exprimă în chip sigur şi determinat puterea lui Dumnezeu, care este cauza tuturor lucrurilor şi deci (dupăprop. XVI) din tot ce există trebuiesă rezulte vreun efect. C.e.d.d.

ADAOS.

Am explicat, până acum, natura lui Dumnezeu şi proprietăţile sale, anume: că el există cu necesitate, că este unic, că există şi lucrează numai datorită necesităţii naturii sale, că este cauza liberă a tuturor lucrurilor şi anume în ce chip, că toate lucrurile sunt în Dumnezeu şi depind de el în aşa fel, încât nimic nu poate nici să existe, nici să fie conceput fără el, în sfârşit, că toate lucrurile au fost predeterminate de către Dumnezeu – desigur, nu prin libertatea voinţei sale sau prin bunul său plac absolut, ci prin natura lui absolută sau prin puterea lui infinită.

Mai departe, oricând mi s-a dat prilejul, am avut grijă să înlătur prejudecăţile care puteîiu împiedica înţelegerea demonstraţiilor mele. Cum însă rămân încă destule prejudecăţi care şi ele, mai ales ele, au putut şi pot împiedica foarte mult ca oamenii să înţeleagă înlănţuirea lucrurilor, aşa cum am explicat-o, am găsit cu cale să supun aceste prejudecăţi examenului raţiunii.

Intr-adevâr, toate prejudecăţile pe care îmi propun să le arăt aici depind de una singură: anume că oamenii presupun, în general, că toate lucrurile naturale lucrează, întocmai ca şi ei, în vederea unui scop1, ba chiar ei susţin, ca sigur, că Dumnezeu însuşi dirijează toate lucrurile spre un anumit scop. Ei spun, aşadar, că Dumnezeu a făcut totul pentru om, iar pe om, ca să-l slăvească. Voi lua deci în consideraţie mai întâi această singură prejudecată, căutând în primul rând cauza pentru care cei mai mulţi se complac în ea; de altfel, toţi sunt înclinaţi de la natură s-o îmbrăţişeze. În al doilea rând, voi arăta falsitatea ei şi, în sfârşit, cum au izvorât din ea prejudecăţile despre bine şi despre rău, despre merit şi despre păcat, despre laudă şi despre ocară, despre ordine şi despre dezordine, despre frumuseţe şi despre urâţenie şi despre altele de felul acesta. Nu este locul aici să deduc aceasta din natura minţii omeneşti. Va fi de ajuns să iau aici ca principiu ceea ce toţi trebuie să recunoască, anume că toţi oamenii se nasc neştiutori în ce priveşte cauzele lucrurilor şi că toţi au dorinţa de a căuta ceea ce le este folositor, dorinţă de care ei sunt conştienţi.

Din aceasta urmează: 1) că oamenii se cred liberi, întrucât sunt conştienţi de voinţele şi de poftele lor, dar nu se gândesc, nici măcar în vis, la cauzele care îi fac să poftească şi să voiască, fiindcă le ignoră; mai urmează: 2) că oamenii săvârşesc totul în vederea unui scop, adică pentru folosul pe care îl doresc. De aceea, ei năzuiesc totdeauna să cunoască numai cauzele finale ale lucrurilor petrecute şi, când le-au aflat, sunt liniştiţi, fiindcă nu mai au motiv să se îndoiască de ceva. Dacă însă ei nu le pot afla de la alţii, nu le rămâne decât să se întoarcă spre ei înşişi şi să reflecteze la scopurile de care ei înşişi sunt de obicei determinaţi în astfel de fapte şi în felul acesta ei apreciază cu necesitate mintea altora după propria lor minte. Cum, mai departe, ei găsesc în ei înşişi şi în afară de ei multe mijloace care contribuie mult la obţinerea propriului folos, ca, bunăoară, ochii pentru a vedea, dinţii pentru a mesteca, plantele şi animalele pentru hrană, soarele pentru a lumina, marea pentru a hrăni peştii şi altele, ei socotesc toate lucrurile naturale ca mijloace pentru folosul propriu. Şi, fiindcă ştiu că acele mijloace le-au găsit, nu le-au făcut ei, au ajuns să creadă că există altcineva care a făcut acele mijloace spre folosul lor.

După ce au socotit lucrurile ca mijloace, ei n-au mai putut să creadă că ele s-au făcut singure, ci au trebuit să conchidă, plecând de la mijloacele pe care ei obişnuiesc a le pregăti, că există unul sau mai mulţi cârmuitori ai naturii, înzestraţi cu aceeaşi libertate ca şi omul, care le poartă de grijă în toate

1. Consecvent concepţiei sale asupra necesităţii tuturor lucrurilor şi fenomenelor din natură, Spinoza combate aci dualismul şi superstiţia.

Şi care le-au făcut pe toate spre folosul lor. Pentru că n-au aflat niciodată ceva despre felul de a fi al acestora, ei au trebuit să-l aprecieze după al lor; de aceea, ei au admis că zeii le conduc pe toate spre folosul oamenilor, pentru ca să-l lege de ei şi să aibă de la ei cel mai mare respect Astfel s-a ajuns ca fiecare să născocească, după mintea sa, un alt chip de a-l venera pe Dumnezeu, pentru ca acesta să-l iubească pe el mai mult decât pe ceilalţi şi să călăuzească întreaga natură spre folosul poftei sale oarbe şi al lăcomiei sale nesăturate. Aşa s-a transformat această prejudecată în superstiţie şi a prins rădăcini adânci în spirite, făcându-l pe toţi să se străduiască cu cea mai mare sârguinţă să cunoască şi să explice cauzele finale ale tuturor lucrurilor. Dai”, căutând să arate că natura nu face nimic în zadar (sau care sa nu fie în folosul oamenilor), se pare că ei n-au arătat decât că natura şi zeii delirează ca şi omul.

Iată până unde s-a ajuns! Printre atâtea lucruri din natură care le sunt prielnice, ei au trebuit să găsească şi destule lucruri neprielnice, cum sunt furtunile, cutremurele, bolile etc. şi au crezut că acestea s-au întâmplat fiindcă zeii s-au mâniat pe oameni din cauză că au fost jigniţi de ei sau fiindcă au pângărit cultul lor. În ciuda dezminţirilor zilnice pe care le dă experienţa, arătând printr-un număr nesfârşit de exemple că lucrurile prielnice şi neprielnice li se întâmplă deopotrivă şi celor evlavioşi şi celor neevlavioşi, ei nu s-au lepădat de o prejudecată învechită. Căci le-a fost lor mai uşor să pună aceasta în rândul altor lucruri necunoscute, al căror folos nu-l cunoşteau şi astfel să rămână mai departe în starea lor prezentă şi înnăscută de ignoranţă, decât să distrugă toată această construcţie şi să născocească alta nouă. De aceea, ei au admis ca ceva sigur că hotărârile zeilor depăşesc cu totul priceperea oamenilor. Aceasta singura cauză ar fi fost de ajuns pentru ca adevărul să rămână veşnic ascuns neamului omenesc, dacă matematica -ştiinţa esenţelor şi proprietăţilor figurilor, nu a scopurilor – n-ar fi dezvăluit oamenilor o alţii normă de adevăr. În afară de matematică, pot fi invocate şi alte temeiuri (de prisos a le înşira aici), prin care oamenii puteau ajunge să-şi dea seama de aceste prejudecăţi comune şi să fie conduşi la adevărata cunoaştere a lucrurilor.

Plin aceasta; am explicat îndeajuns ceea ce am făgăduit în primul rând. Dar, pentru a dezvălui că natura nu-şi are nici un scop dinainte fixat şi că toate cauzele finale nu. Sunt decât închipuiri omeneşti, nu este nevoie de prea multe cuvinte. Cred, într-adevăr, că, arătând de unde izvorăşte această prejudecată, am stabilit aceasta temeinic, atât prin fundamente şi cauze, cât şi prin propoziţia XVI şi corolarele propoziţiei XXXII şi, în afară de aceasta, prin toate acele dovezi prin care am arătat că în natură totul se desfăşoară cu o necesitate veşnică şi cu o perfecţiune suverană. Aici voi adăuga totuşi că această doctrină a scopurilor răstoarnă cu totul natura. Căci ceea ce în realitate este cauză, ea consideră efect şi invers. Apoi, ceea ce de la natură este înainte, ea spune că este după1. În sfârşit, ceea ce este mai presus de orice şi cu totul perfect, ea îl face cu totul imperfect. Căci (trecând cu vederea primele două puncte, care sunt evidente prin sine), cum se constată din propoziţiile XXI, XXII şi XXIII, acel efect este cel mai perfect care este produs nemijlocit de Dumnezeu şi, cu cât un efect are nevoie de mai multe cauze mijlocitoare pentru a fi produs, cu atât este mai imperfect Dacă, dimpotrivă, lucrurile care sunt produse nemijlocit de Dumnezeu au fost făcute pentru ca Dumnezeu să-şi atingă scopul, atunci cele din urmă, din cauza cărora au fost făcute cele dinainte, ar fi cu necesitate cele mai însemnate dintre toate.

Apoi, această doctrină suprimă perfecţiunea Iui Dumnezeu, căci, dacă Dumnezeu lucrează în vederea unui scop, el doreşte cu necesitate ceva ce-l lipseşte. Deşi teologii şi metafizicienii deosebesc un scop al trebuinţei de un scop al asimilării2, ei recunosc totuşi că Dumnezeu a făcut totul pentru sine, nu pentru lucrurile care trebuiau create, deoarece, în afară de Dumnezeu, nu pot invoca nimic altceva înainte de creaţie, în vederea căruia el să fi lucrat.

Ei sunt deci constrânşi să admită că lui Dumnezeu îi lipseau lucrurile pentru care a voit să pregătească mijloace şi că dorea să le aibă, cum se înţelege de la sine. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că adepţii acestei doctrine, voind să-şi arate iscusinţa în invocarea de scopuri ale lucrurilor, au recurs la un nou mod de argumentare pentru a dovedi doctrina lor, anume reducerea, nu la imposibil, ci la ignoranţă – ceea ce arată că această doctrină nu dispunea de nici un alt mijloc de argumentare. Dacă, bunăoară, de pe un acoperiş a căzut o piatră în capul cuiva şi l-a ucis, ei demonstrează că piatra ar fi căzut pentru a-l ucide pe acel om. Căci, dacă ea n-ar fi căzut în vederea acestui scop, voit de Dumnezeu (spun ei), cum se face că atâtea împrejurări (adesea se potrivesc multe deodată) s-au putut potrivi în acea întâmplare? Poate că veţi răspunde că s-a întâmplat fiindcă sufla vântul şi omul avea drumul pe acolo. Dar ei stăruie: de ce sufla vântul tocmai în acel moment? De ce tocmai în acel moment omul avea drumul pe acolo? Dacă din nou veţi riposta: vântul s-a pornit tocmai atunci pentru că marea, cu o zi mai

1. Finalitatea implică o cauzalitate răsturnată, adică prioritatea scopului faţă de cauza care îl va realiza: întâi avem un scop, apoi îl realizăm.

2. Toma d’Aquino (1225-l274), teolog, unul din cei mai reprezentativi filosofi scolastici şi ideologi ai feudalismului, susţine ca dumnezeu nu a creat lumea dintr-o nevoie, cu scopul de a împlini o lipsă (finis indigentiae), ci cu scopul de a o face să se asemene cu el, să se „asimileze” (finis assimilationis) bunătăţii şi perfecţiunii divine (Summa teologica, I, chestiunea 44, art. 4) înainte, timpul fiind până atunci liniştit, a început să se agite, iar omul a fost poftit de un prieten, ei vor stărui iarăşi – căci întrebările n-au sfârşit – de ce însă se agita marea? De ce omul a fost poftit tocmai în acel moment? Şi o tin înainte aşa, punând nesfârşite întrebări despre cauzele cauzelor, până ce vor găsi refugiul în voinţa lui Dumnezeu, adică în adăpostul ignoranţei.

De asemenea, când privesc alcătuirea corpului omenesc, ei se arată uimiţi şi, fiindcă nu cunosc cauzele unei arte atât de înalte, conchid că ea n-a fost întocmită pe cale mecanica, ci printr-o artă divină şi supranaturală şi că s-a constituit în aşa fel, încât nici o parte să nu vatăme pe cealaltă. Şi astfel se întâmplă că cine caută cauzele adevărate ale minunilor, cine se străduieşte să înţeleagă lucrurile naturale ca om de ştiinţă, iar nu să le admită ca un prost, este considerat adesea drept eretic şi nelegiuit1 şi este înfierat ca atare de acei pe care mulţimea îi cinsteşte ca pe tălmăcitori atât ai naturii, cât şi ai zeilor. Căci ei ştiu că prin înlăturarea ignoranţei se suprimă uimirea, adică unicul lor mijloc de a argumenta şi de a-şi păstra autoritatea. Dar le las pe acestea şi trec acum la ceea ce m-am hotărât să tratez în al treilea rând.

După ce s-au convins că tot ce se întâmplă se face în folosul lor, oamenii au trebuit să creadă că în orice lucru principalul este ceea ce le aduce cât mai mare folos şi că toate lucrurile care îi afectează cât mai plăcut sunt cele mai de seamă. În felul acesta, ei au trebuit să-şi formeze noţiunile prin care se explică naturile lucrurilor, anume: bine, râu, ordine, dezordine, cald, frig, frumuseţe, urâţenie, iar fiindcă se socotesc liberi, au apărut noţiuni ca laudă şi ocara, păcat şi merit Pe cele din urmă le voi explica după ce mă voi ocupa de natura omenească; însă pe cele dintâi le voi explica aici pe scurt.

Tot ce contribuie la bunăstarea lor şi la cultul lui Dumnezeu, oamenii au numit bine, iar contrariul – rău2. Şi deoarece acei care nu cunosc natura lucrurilor nu afirmă nimic despre lucruri, ci se mărginesc să şi le închipuie, luând imaginaţia drept inteligenţă, ei cred cu tărie că ordinea este în lucruri, ignorând şi natura lucrurilor şi natura lor proprie. Când lucrurile sunt reprezentate prin simţuri, când sunt în aşa fel dispuse, încât pot fi imaginate uşor şi, prin urmare, uşor reamintite, atunci le numim bine ordonate, iar

1. De fapt, Spinoza a fost acuzat de ateism. A se vedea scrisoarea 42 (Colecţia „Texte filosofice”, Spinoza, ed. Cât., p. 226).

2. Pentru Spinoza nu există bine sau rău în sens absolut, ci numai în sens relativ, în raport cu dorinţa: noi dorim un luau nu pentru că îl considerăm bun, ci îl considerăm bun pentru că îl dorim şi dorim lucrurile pe care le socotim folositoare pentru păstrarea vieţii noastre (nota la prop. LX, P. III): nimic nu este „mai folositor omului decât omul care trăieşte condus de raţiune” (cor. I, prop. XXXV, P. IV).

Contrai’, râu ordonate sau dezordonate. Şi, fiindcă ne plac înainte de orice lucrurile pe care ni le putem imagina cu uşurinţă, oamenii preferă ordinea în locul confuziei, ca şi cum ordinea ar fi ceva în natură, în afară de imaginaţia noastră. Ei spun că Dumnezeu a creat toate lucrurile ordonat şi, în acest chip, fără să-şi dea seama, afirmă că Dumnezeu are imaginate; afară numai, poate, dacă ei nu vor ca Dumnezeu, de grija imaginaţiei omeneşti, să fi dispus toate lucrurile în aşa fel, încât oamenii să le poată imagina cât mai uşor. Şi poate că pentru ei nu constituie o piedică faptul că se găsesc nesfârşite lucruri care depăşesc cu mult imaginaţia noastră şi un mare număr care, datorită slăbiciunii ei, o zăpăcesc. Dar, destul asupra acestui punct.

Celelalte noţiuni nu sunt decât moduri de a imagina ce afectează imaginaţia în diferite chipuri; cu toate acestea, ignoranţii le socotesc atribute principale ale lucrurilor, fiindcă, aşa cum am spus înainte, ei cred că toate lucrurile au fost făcute pentru ei şi ei numesc natura unui lucru oarecare bună sau rea, sănătoasă sau nesănătoasă şi coruptă, după modul cum sunt afectaţi de ea. Bunăoară, dacă mişcarea pe care nervii o primesc de la obiectele reprezentate prin ochi contribuie la sănătate, atunci obiectele care o cauzează sunt numite frumoase, în caz contrar – wăte. Apoi, pe acele care acţionează asupra simţului prin nări ei le numesc frumos mirositoare sau urât mirositoare; prin limbă, dulci sau amare, gustoase sau insipide etc; prin pipăit, tari sau moi, aspre sau netede etc. În sfârşit, despre acele care acţionează asupra urechilor, se spune că produc un zgomot, un sunet sau o armonie, iar în ce priveşte aceasta din urmă, oamenii au fost atât de nebuni, încât au crezut că Dumnezeu simte plăcerea armoniei. Nu lipsesc filosofii care sunt convinşi că mişcările cereşti produc armonie1. Toate acestea ne arată îndeajuns că fiecare judecă lucrurile după dispoziţia creierului sau, mai degrabă, ia modificările imaginaţiei drept lucruri. Nu este deci de mirare (pentru a nota în treacăt) că s-au iscat între oameni atâtea controverse, câte constatăm, din care s-a discut în cele din urmă scepticismul2. Căci, deşi corpurile omeneşti concordă în multe privinţe, ele se deosebesc, totuşi, în foarte multe altele şi, ca urmare, ceea ce unuia i se pare bun, altuia i se pare rău; ceea ce pentru unul este ordonat, pentru altul este dezordonat; ceea ce pentru unul este plăcut, pentru altul este neplăcut şi tot aşa despre celelalte.

1. Este vorba de pitagoricieni, adepţii filosofului grec antic Pitagora (cea 571479 î.e.n.). Ei au contribuit la dezvoltarea matematicii şi astronomiei.

2. Curent filosofic a cârui teză de baza este îndoiala în ce priveşte posibilitatea cunoaştem adevărului obiectiv. Întemeietorul acestui curent în Grecia antică a fost Pyrrhon (cea 360-270 î.e.n.), de unde pirrhonismul. Reprezentantul său de seamă în epoca modernă a fost Hume (171l-l776).

Nu stăruiesc aici asupra acestora, atât pentru că nu este locul să le tratez pe larg, cât şi fiindcă toţi le-au exprimat îndeajuns. Într-adevăr, auzim din gura tuturor: „Câte capete, atâtea păreri”; „Fiecare ţine la părerea lui”; „Părerile se deosebesc tot aşa de mult ca şi gusturile”. Aceste zicâtori ne arată îndeajuns că oamenii judecă lucrurile după cum este dispoziţia creierului şi că mai degrabă îşi imaginează lucrurile decât le cunosc. Căci, dacă oamenii ar cunoaşte lucrurile, acestea, cum mărturiseşte matematica, dacă nu i-ar atrage pe toţi, cel puţin i-ar convinge pe toţi.

Vedem, aşadar, că toate noţiunile prin care mulţimea obişnuieşte să explice natura nu sunt decât moduri de a imagina şi ele nu ne arată natura vreunui lucru, ci numai alcătuirea imaginaţiei. Şi fiindcă ele au un nume, ca şi cum ar fi existenţe independente de imaginaţie, eu le numesc nu existenţe raţionale1, ci existenţe imaginare2. Astfel, toate argumentele care sunt scoase în contra noastră din asemenea noţiuni pot fi uşor respinse. Insă mulţi obişnuiesc să argumenteze în chipul acesta: dacă toate lucrurile sunt urmări necesare din natura atotperfectă a lui Dumnezeu, de unde izvorăsc atunci atâtea imperfecţiuni în natura? Adică, de unde provine corupţia lucrurilor, până la miros respingător, de unde urâţenia, până la dezgust, de unde confuzia, răul, păcatul etc? Dar, cum am spus, este uşor să răspundem. Perfecţiunea lucrurilor trebuie apreciată numai după natura şi puterea lor. Căci lucrurile nu sunt mai mult sau mai puţin perfecte, fie că încântă, fie că impresionează neplăcut simţurile oamenilor, fie că convin naturii umane, fie că îi sunt potrivnice. Celor ce întreabă: de ce nu i-a creat Dumnezeu pe toţi oamenii în aşa fel, încât să se conducă numai după prescripţiile raţiunii, eu le răspund doar atât că el a avut destulă materie ca să creeze tot felul de lucruri, de la treapta cea mai înaltă de perfecţiune, până la cea mai de jos, sau, mai bine zis, legile naturii lui au fost atât de cuprinzătoare, încât ajung pentru crearea tuturor lucrurilor pe care le poate concepe un intelect infinit, aşa cum am demonstrat în propoziţia XVI. Acestea sunt prejudecăţile pe care ţineam să le amintesc aici. Dacă mai rămân şi altele de aceeaşi teapă, oricine va putea, cu puţină reflecţie, să se dezbare de ele.

1. Entia rationis, abstracţii care ajuta imaginaţia sa reţină, să explice şi să-şi reprezinte mai uşor lucrurile cunoscute (după definiţia dată de Spinoza, în Cugetări metafizice, l. cap. I). 2. Entia rationis şi entia unaginationis.