1. CONTINUITATEA TEORETICA DINTRE „TRATATUL DESPRE ÎNDREPTAREA INTELECTULUI” ŞI „ETICA”

„Tratatul despre îndreptarea intelectului” şi Etica demonstrată geometric sunt două lucrări ale lui vădit independente una de alta – cel puţin la o primă vedere. Prima tratează, fără să o ducă până la capăt, problema celei mai bune metode de cunoaştere filosofică şi ştiinţifică a lucrurilor. Cea de-a doua expune, riguros argumentat – sau cel puţin aşa pretinde, folosind de la un capăt la altul procedeele demonstraţiei geometrice —o nouă concepţie despre lume şi viaţă, alcătuită dintr-o ontologie, o cosmologie, o teorie a afectelor şi o morală proprii autorului, decurgând una din alta, cu alte cuvinte o nouă concepţie filosofică – motiv pentru care autorul ei o şi numea, înainte de a-l da titlul definitiv de Etica, „Filosofia mea”. Independente însă, cum se vede, numai ca problematică, nu şi străine una de alta ca poziţie de pe care problemele abordate îşi primesc rezolvarea, – ceea ce fireşte că la acelaşi autor nu s-ar fi putut întâmpla fără contradicţie.

Iar dependenţa reciprocă a acestor două scrieri nu se reduce numai la faptul că ele se găsesc situate pe una şi aceeaşi poziţie filosofică, ci constă şi în aceea că ele se continuă una pe alta şi anume că Etica, redactată cronologic în urma Tratatului, îl continuă sau, mai exact, că Etica construieşte pe temeliile teoretice stabilite în Tratat, în aşa fel încât, cu toată gnoseologia pe care o cuprinde în partea a doua, ea ar apărea în mod evident ca o construcţie filosofică impunătoare, dar teoretic nefundată. Aşa încât, în ansamblul acestor două scrieri spinoziste, Tratatul face figură de prolog la Etica, – un prolog care se dovedea a fi strict necesar pentru ca Etica să nu rămână oarecum suspendată în aer.

Mai precis, Etica începe prin a pune bazele unei ontologii moniste, pentru care o substanţă, prin unitatea, prin infinitatea şi prin eternitatea ei putând fi considerată ca fiind de natură divină, numită de aceea şi Dumnezeu – un Dumnezeu însă doar cu numele, nemaiavând ca şi nimic din acela al religiilor istorice sau al teologilor – ar fi singura existenţă necreată şi nepieritoare – nici spirit, nici materie, totuşi, în acelaşi timp şi una şi alta; spirit şi materie deopotrivă deci, însă numai prin gândirea şi întinderea care i-ar constitui două din atributele esenţiale şi anume pe acele atribute cunoştibile de către mintea omenească dintr-o infinitate de alte atribute incu,noştibile ale aceleiaşi substanţe divine.

Cum izbuteşte să înfăptuiască aceasta? Foarte simplu: mai întâi, pe baza câtorva definiţii, date ca intuiţii absolut sigure ale gândirii şi deci pretins indubitabil adevărate; iar apoi, pe baza unor deducţii de tip matematic, scoase din acele definiţii, deducţii şi ele nu mai puţin pretins indubitabil adevărate. Numai că, dacă în geometrie se poate pleca de la unele definiţii fără să se pună întrebarea de unde au fost scoase, în filosofie lucrurile nu se petrec în acelaşi fel: aici intuiţiile raţionale şi deducţiile, ca să fie acceptate, trebuie ca mai înainte să se dovedească în modul cel mai convingător posibil că au garanţia adevărului – înainte de toate principial, adică în măsura în care sunt intuiţii şi deducţii.

Dovada acestei calităţi nu ar fi putut-o face decât o anumită gnoseologie – raţionalistă bine înţeles – care ca atare trebuie în mod necesar să preceadă orice demers, fie inductiv, fie deductiv, al gândirii. E drept că, pe parcurs şi anume în partea a doua – mai cu seamă în propoziţiile XL-XLIII – Etica oferă elementele unei astfel de gnoseologii; dar ele vin oarecum post-festum şi mai degrabă întemeindu-se pe ontologia monistă din prima parte decât justificându-l legitimitatea, cum ar fi fost de aşteptat – deşi pentru orice gnoseologie raţionalistă o întemeiere ontologică, destinată a dovedi corespondenţa dintre gândire şi realitate sau cel puţin a o explica, nu este nicidecum de prisos, este chiar foarte de dorit. La timpul cuvenit, adică în prealabil, dovada gnoseologică a temeiniciei, nu numai a ontologiei, cu care începe Etica, ci şi a cosmologiei, a teoriei afectelor şi a moralei, pe care le mai cuprinde, toate de întemeiere raţionalistă, nu o oferă decât Tratatul despre îndreptarea intelectului – pe care altminteri, simţindu-l nevoia teoretică, l-a redactat înaintea Eticii sale. Posibilităţi de cunoaştere a lucrurilor – constată Tramtul (al. 10-l6 şi 22-25) – există pentru mintea omenească mai multe. Nu însă toate sunt deopotrivă de sigure şi deci deopotrivă de adevărate – fiindcă, pentru, certitudinea este criteriul adevărului, ca şi pentru Descartes, cu singura deosebire că ultimul îi garantează această calitate prin veracitatea divină, pe când primul o consideră în afară de orice îndoială. Există, mai întâi, posibilitatea de cunoaştere din auzite sau în general prin orice fel de semne folosite pentru transmiterea cunoştinţelor, cum sunt bunăoară acelea ale scrisului. Cunoaştem astfel din auzite data când ne-ara născut sau că există o ţară numită Danemarca, deşi mulţi din noi n-am văzut-o niciodată. De adevărul unor asemenea cunoştinţe nu ne îndoim, dar nici certitudine în înţelesul propriu al cuvântului nu avem, fiind vorba în cazul lor mai mult de credit acordat decât de certitudine propriu-zisă. Fapt este că nimeni nu se poate încredinţa de adevărul celor aflate din auzite dacă nu le-a cercetat în prealabil. De unde rezultă că, neavând certitudine proprie, cunoştinţele de acest fel nu sunt adevărate în mod necesar. Mai există, apoi, cunoştinţe dobândite prin experienţa simţurilor. Dar cine nu-şi dă seama că şi acestea sunt nesigure, întâmplătoare, confuze? Simţurile – a arătat-o şi Descartes – oglindesc mai mult starea corpului nostru decât aceea a lucrurilor din afara noastră. Iată de ce cunoaşterea pe care ne-o dau ele nu poate fi nici ea adevărată în mod absolut. Există, în al treilea rând, posibilitatea de a scoate prin activitatea gândirii numită deducţie o cunoştinţă din altă cunoştinţă, întruIX cât ea rezultă în mod sigur din aceasta, ca bunăoară ideea despre legătura care există între suflet şi corp din faptul că sufletul simte modificări ale corpului, cum sunt senzaţiile – deşi nu ştim în ce constă această legătură. Un astfel de mod de cunoaştere este numit deductiv. El este sigur, având o certitudine proprie şi este deci adevărat. Dar, cum se vede şi certitudinea lui este limitată, fiind în funcţie de certitudinea ideii din care scoatem noua noastră cunoştinţă, căci s-ar putea foarte bine să conchidem just plecând însă de la o premisă nesigură, deci posibil falsă. Mai există în fine, în al patrulea rând, un mod de cunoaştere în care intelectul intuieşte, cu claritate şi distincţie, adică cu deplină certitudine, ideea cunoscută; ca bunăoară ideea că partea e mai mică decât întregul. De adevărul unei astfel de cunoştinţe nu ne îndoim câtuşi de puţin,- de unde rezultă că ea este efectiv şi riguros adevărată. Prin asemenea intuiţii intelectuale cunoaştem – asigură – „esenţa adecvată a lucrului”, fără risc de eroare.

Rezultă că unica posibilitate de cunoaştere adevărată este intuiţia intelectuală. Din astfel de elemente ar trebui să se alcătuiască cunoaşterea noastră despre natură. Cum însă aceasta nu e posibil, intuiţiilor intelectuale de care dispunem, prea puţine la număr, le vom da ca ajutor deducţia, ca o a doua sursă, inepuizabilă de astă dată, de cunoaştere, luând intuiţiile intelectuale doar ca punct de plecare al deducţiilor. Formele de limbaj pe care intuiţiile le îmbracă sunt definiţiile şi axiomele. Aşadar, definiţii, axiome şi deducţii sau, cum li se mai spune, demonstraţii: iată cele trei principale mijloace ale cunoaşterii adevărate a lucrurilor.

Acum, se înţelege de la sine că ordinea în care folosim aceste mijloace de cunoaştere nu poate fi oricare. Pentru a cunoaşte ordinea naturii sau – cum se exprimă – pentru a reproduce întru totul ordinea naturii, mintea noastră trebuie să derive toate ideile sale din ideea care reproduce originea şi izvorul întregii naturi, aşa fel încât această idee să fie, la rândul ei, izvorul celorlalte idei (al. 28). După el, ideea aceasta nu poate fi alta decât aceea de substanţă sau, cum îi mai spune, de Dumnezeu. Ea ar constitui intuiţia primară din care intelectul urmează să scoată, prin deducţie, întregul sistem filosofic al naturii.

De aici înainte, terenul fiind pregătit, construcţia sistemului filosofic spinozist poate începe. Iar Etica nu numai o începe, dar o şi duce până la capăt. Nu însă numai de dragul cunoaşterii teoretice, cât mai cu seamă pentru înfăptuirea unui obiectiv practic precis: descoperirea celei mai sigure căi de,a dobândi o natură superioară”, adică de a realiza suprema fericire pentru sine şi pentru semeni – asigură în mărturisirea autobiografică cu care îşi începe Tratatul şi care constituie încă unul din titlurile pentru care poate fi considerat un preambul al Eticii.