Când aș fi o frunzișoară

Ca de zefir aripioară,

Care căzând în izvor

Plutește pe el ușor,

Eu m-aș smulge cu grăbire

Din crenguța unde sunt,

Aș sări cu mulțumire

În pârăuț sau în vânt;

Sau aș zbura pân-departe,

Peste păduri neumblate,

Sau aș zbura peste râpi,

Ca pasăre cu aripi,

Peste stânci de cremeni oable,

Peste răsfățatul lac,

În care ca plete albe

Rădăcini de copaci zac,

Peste dumbrava cerboaicei,

Peste bârlogul ursoaicei,

Peste-ăuîn codru de stejari

Ce stau chiar niște străjari,

Peste râpi întunecoase,

Lăcaș aprigului hoț,

A căruia frunte arsă

Și a lui ucigaș glonț

N-ar putea să mă-ngrozească,

N-ar putea să mă poprească,

Pân’la Moldova să zbor,

Oh! și acolo să mor...

Unde Ceahlăul desparte

Pe Moldova de Ardeal,

Și unde Bistrița cade

Cu al său limpede val,

Ca o fragedă mireasă,

În brațele fioroase

Al unui aprig bărbat

Ca Siretiul tulburat.

Acolo drag mi-ar fi mie

Sus în văzduh să plutesc,

De unde să văd o mie

De cadre ce se zăresc;

Aice-un șir de culmi nalte.

Acolo văi, râuri late,

Ce Dacia sfâșuiesc

Și-n bucăți o împărțesc...

Acolo ziduri căzute

De cetăți ce pomenesc

Faima Daciei trecute

Și-a neamului românesc.